În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011
Părinţii fetei au răsuflat şi ei uşuraţi. Cât a lipsit tânărul de acasă, mai multe alte familii au încercat să şi-l apropie, ştiind că, până la urmă şi pus în faţa unui fapt împlinit, şi Contele Lorenzzi ar fi trebuit să accepte situaţia. Noroc doar că timpul a fost prea scurt şi cei ce au venit să culeagă fructul căzut din pom n-au mai avut răgazul să-şi ducă planul la îndeplinire.
Robert a avut dreptate. Nunta a avut loc după doar două săptămâni şi fără pregătiri deosebite. Tuturor le-a fost teamă ca ginerele să nu se răzgândească iarăşi. „Nu le poţi avea pe toate”, îşi spunea socrul mare, „pe mine m-ar bate Dumnezeu dacă m-aş plânge pentru ceva, doar că primul meu fiu nu e normal!”.
Robert a avut dreptate: prietenul său îşi ducea viaţa de dinainte, chiar dacă peste doar câteva luni, soţia i-a născut un fiu.
Se spune că bunicii îşi iubesc nepoţii chiar mai mult decât pe propriii lor copii. Probabil pentru că pe aceştia din urmă nu-i mai pot controla după plac, în vreme ce un ţânc rămâne un ţânc şi lasă toate speranţele deschise. Inclusiv nădejdea escatologică. Dar mai era ceva, fiul Învingătorului leului simţea că totul se repetă în lume: el era convins că între el şi prunc se va instala – punte peste două generaţii – o afecţiune la fel de mare pe cum a fost cea dintre el şi bunica Marie de Fragniol. Contele – omul mai dur şi mai rece decât o piatră – l-a iubit pe noul venit cum lumea n-a fost obişnuită să-l vadă vreodată manifestându-se. L-a iubit ca pe fiul său. (Şi unii şopteau că era chiar fiul său…)
Odată cu venirea pe lume a Celui de Al Optzeci şi şaptelea, Contele Lorenzzi a devenit şi mai credincios. Câteodată îşi spunea că şi-a pierdut libertatea, fiindcă până atunci nu a simţit teamă decât cel mult pentru el însuşi. Iar el ştia să-şi ducă şi singur de grijă! Acum era îngrijorat pentru nepot şi îşi făcea gânduri pentru cele mai neînsemnate motive. Până atunci acţionase altfel… Pe urmă, se bătea peste gură: reproşul acesta, că nu mai este liber ca înainte, l-ar putea determina pe Dumnezeu –, care întotdeauna i-a făcut pe plac – să-i dea înapoi vechea libertate şi să-l „elibereze” de copil. Şi, pe urmă, Al Optzeci şi cincilea îi dispreţuia pe cei ce-l iubesc pe Domnul doar pentru a-i scoate pe ei dintr-o situaţie dificilă ori pentru a le mai oferi o nouă oportunitate. „Pe Dumnezeu trebuie să-l iubeşti pentru că există şi nu pentru a-ţi face ţie, stârpitură omenească, favoruri!” le-a repetat celor din jur.
În Hanul Diavolul Argintiu, credinţa în Dumnezeu – lăudat în veci să fie! – a fost stăpână încă de la venirea Bătrânului la Hanovra. Scribul chiar crede că două au reprezentat firele călăuzitoare ale tuturor bărbaţilor care au trăit acolo: certitudinea în binecuvântata ordine a divinităţii şi convingerea în nevoia neabătută de a asigura continuitatea lungului lanţ al familiei lor. Dacă nu ai fermă certitudinea în ordinea divinităţii, în faptul că tot ceea ce se întâmplă este necesar să aibă loc, atunci nu ai cum să nu te simţi strivit de greutăţile vieţii, a pretins încă Al Optzecilea, Bătrânul. Iar pilda lui Iov a rămas ca un fir călăuzitor pentru toţi cei ce i-au urmat fondatorului Hanului Diavolul Argintiu. Fără a-şi teoretiza credinţa, Contele Lorenzzo tot i-a spus într-o zi lui Ţipor, când evreul i-a mulţumit Domnului lui:
– Dumnezeul tău este un dumnezeu răzbunător şi crud, aşa cum singur recunoaşte de mai multe ori în Vechiul Testament, pe când Isus este blând şi iertător. De aceea vă urăşte pe voi toată lumea: fiindcă sunteţi după chipul şi asemănarea Lui – răzbunători şi cruzi. Dacă nu vi s-ar tăia, din când în când, ghearele, aţi deveni stăpâni despotici. Dar ghearele vă tot cresc la loc.
– Huleşti, îi răspundea Ţipor. Dumnezeul nostru, pe care tu tocmai l-ai numit rău, este şi Dumnezeul vostru.
– Da, dar noi am fost purificaţi prin jertfa Mântuitorului.
– Iar noi prin propria noastră necontenită jertfă.
„Discuţiile astea nu duc niciunde şi nici nu se vor termina vreodată”, îşi spunea Contele, furios pe el însuşi când mai deschidea, uneori, o asemenea dispută şi-şi jura să nu mai provoace altă dată „pierderea de vreme”. Şi era speriat şi fiindcă îşi dădea seama şi el că parcă odată cu trecerea anilor devenea tot mai credincios. De teamă că i se apropie şi lui Judecata? „Pe Dumnezeu trebuie să-l iubeşti pentru că există şi nu pentru a-ţi face ţie, stârpitură omenească, favoruri!” le-a repetat de atâtea ori celor din jur şi iată că şi el pare să fie tot mai interesat în relaţia cu divinitatea. „Asta se întâmplă cu cei mai mulţi oameni” l-a liniştit Ţipor, „vârsta îi face mai înţelepţi şi mai credincioşi. Însă tu nu eşti încă în vârstă!”. Dar în privinţa pildei lui Iov, Contele era tot mai înfricoşat: la ce încercare se putea aştepta oricând, la pierderea averii, la boală, …la pierderea celor dragi. Iar cu adevărat drag nu-i era decât nepotul! Despre acest lucru chiar nu vorbea cu nimeni, şi şi-a impus ca nici măcar să nu se gândească la sinistrul pericol, pentru a …„nu-i da idei lui Dumnezeu”. Iar când diavolul îl ispitea cu spaima, se afunde în muncă. Şi când nu ajungea nici truda, atunci îşi lăsa mintea să se odihnească şi se afunda în braţele câte unei femei. Poate asta şi urmărea diavolul, care nu-i mai dădea pace: să-l facă să păcătuiască tot mai des pentru ca Dumnezeu să vadă şi să pedepsească. Chiar de ar fi fost aşa, Contele nu se putea opune: doar orgasmul te face să nu te mai gândeşti la nimic. Orgasmul şi durerea fizică. Contele avea vârsta când, înaintea începerii evidentei îmbătrâniri, performanţele sexuale ale bărbaţilor îşi mai arată iarăşi maxima performanţă. E ca strigătul înainte de moarte. Poate şi conştiinţa că declinul este atât de aproape îi face să depună toate eforturile pentru a-şi hrăni orgoliul că încă n-au ajuns acolo, că se află încă în deplină formă. Aşa că diavolul n-a trebuit să lucreze prea mult pentru a-l duce în ispită – Contele îşi petrecea fiecare oră liberă pe care şi-o îngăduia căutând să-şi astâmpere foamea. Dacă până atunci a avut anumite pretenţii, în perioada aceea a devenit mai puţin mofturos. (Iar când a început din nou să aleagă, mintea i-a intrat în interiorul instinctului şi şi-a dat seama că viaţa sexuală îi trecea pe alte coordonate, moleşindu-se în amintiri, fetişuri şi abia apoi în dorinţă: şi-a dat seama că dorinţa îi venea cenzurată.)
În anul 1657, contele Lorenzzi împlinise patruzeci şi patru ani, fiul său douăzeci şi patru, iar nepotul doi. Lumea intrase într-o nouă eră: în Franţa a urcat pe tron Ludovic – Regele Soare – şi şi-a exercitat puterea cardinalul Mazarin; Anglia de după executarea regelui era condusă de Oliver Cromwel; împăratul Ferdinand III îşi simţea sfârşitul, iar al doilea său fiu, Leopold, deja rege al Ungariei şi al Boemiei, era pregătit să-i ia locul. S-au succedat mai mulţi papi, în orientul atât de îndepărtat s-au schimbat împăraţii Japoniei şi ai Chinei. Saxonia, după sfârşitul aproape interminabilului război de 30 de ani a ieşit întărită prin tratatul de la Praga, iar principele elector Johann Georg I tocmai a fost urmat de Johann Georg II. Doar în Hanul Diavolul Argintiu nimeni nu se aştepta la mari schimbări. Învingătorul leului era tot mai gras şi tot mai neputincios, iar deciziile administrative nu şi le-a exercitat niciodată. Cel mult, le-a încurcat. (De altfel, în curând avea să se stingă şi el.) În schimb, contele Lorenzzi era în plină putere şi avea să dea ultima mare lovitură.
Totul a pornit de la un fapt ce iniţial a părut lipsit de importanţă şi s-a petrecut în depărtata Lisabona, în vremea redeşteptării spiritului naţional, după ce Portugalia a fost timp de decenii ocupată de spanioli. Primul rege din dinastia de Bragança, João V, tocmai murise, iar al doilea său fiu, Afonso VI, „cel Victorios”, se afla încă sub regenţa mamei sale. Fratele mai mare decedase şi el, iar Afonso, iniţial Prinţ de Brazilia, a fost unul dintre multele personaje ale istoriei care au nimerit pe un loc nepotrivit. Cu o hemipareză contactată de mic, noul rege a fost condus toată viaţa de alţii. Însă rezultatele confruntărilor cu armatele spaniole de la Ameixial şi Monte Claros, precum şi recunoaşterea independenţa Portugaliei la 13 februarie 1668, prin tratatul de la Lisabona, l-au impus pe veci în istorie. Deocamdată, regatul era un loc excelent pentru pescuitorii în ape tulburi. Comploturile nu vizau doar puterea politică de la suprafaţă, ci şi mediul de afaceri. În timpul ocupaţiei, ţara decăzuse şi „băieţii deştepţi”, cei care ies mereu la vedere în asemenea vremuri, au găsit terenul fertil, tocmai bun pentru a se îmbogăţi mai mult chiar decât şi-ar fi putut imagina. Unul dintre aceştia, care se intitula Juan Alvarez Murna duce de Hristobal, venit din senin şi de nu se ştia unde, a reuşit să intre în cercurile camarilei şi să i se facă folositor. Tânăr şi arătos, cu maniere bine studiate, s-a căsătorit cu fiica unui nobil cu un trecut atestat de peste cinci sute de ani şi care poseda teritorii întinse, multe nelucrate, acoperite de bălării. Juan Alvarez a ştiut să le pună în valoare, folosindu-se de toate metodele posibile – unele legale, altele mai puţin. Receptiv la progres, a adus seminţe selectate şi a cumpărat o mulţime de animale. Toate astea au costat mulţi bani, iar socrul său nu a fost pregătit pentru aşa ceva. Datoriile-i tot creşteau şi ducele de Hristobal le acoperea din alte datorii. A ajuns o singură vară secetoasă şi situaţia a devenit dezastruoasă. (La fel cum s-a întâmplat şi cu pământurile socrului Celui de Al Optzeci şi cincilea şi cu atâtea exploataţii agricole din acei ani, fiind perioada când mii de bogaţi s-au ruinat şi sute de alţi bogaţi s-au îmbogăţit şi mai mult atât pe seama primilor, cât şi a săracilor dintotdeauna.) Pe ducele de Hristobal seceta fără precedent părea să nu-l fi atins. Până ce Ţipor a găsit că un funcţionar al sucursalei băncii din Lisabona măsluise registrele în favoarea lui Juan Alvarez. Din pricina legilor antievreieşti din Portugalia, Ţipor venea rar în peninsulă şi i-a delegat acea filială unui alt vechi colaborator al Hanului Diavolul Argintiu. Care a descoperit cu întârziere frauda şi, de frica metodelor folosite în asemenea prilejuri de şeful cel mare de la Hanovra, a dispărut fără urmă. Travestit cu grijă, Ţipor a sosit la locul faptei şi a constatat că omul nu a furat, ci doar s-a făcut vinovat de superficialitate. Dar cel care a comis seria de falsuri a devenit greu de atins, având o protecţie suficientă pentru a-l strivi el pe evreu. Aşa că Ţipor a trebuit să opereze cu mare grijă, să nu-şi formuleze acuzaţiile şi să-l atragă pe făptaş într-o cursă. Măsluitorul n-a mai fost găsit niciodată, iar Ţipor a numit un nou şef. După care a plecat pe furiş, aşa cum a venit. Nu însă înainte de a-l cunoaşte personal pe cel ce îşi spunea „ducele de Hristobal”. Căruia i s-a prezentat drept funcţionar al filialei băncii Hanului Diavolul Argintiu din Hamburg, sfătuindu-l să nu mai atragă împrumuturi numai în Portugalia, ci să se asigure şi în alte locuri, făcând astfel mai dificil a i se cunoaşte adevărata situaţie financiară.
