CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (98)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Întâlnirea a avut loc în iunie. Dintre cei convocaţi s-au prezentat doar ceva mai mult de jumătate. Doi au întârziat câteva zile, unul se spunea că a murit, câţiva au invocat motive care i-ar fi împiedicat să poată veni, alţii n-au dat nici o explicaţie. Mai mult decât din cifre, prezenţa aceasta a dat un tablou semnificativ întregii situaţii de fapt în care se găsea Hanul Diavolul Argintiu. La discuţiile din „salonul de onoare”, a fost de faţă şi nepotul de doisprezece ani al Contelui Lorenzzi.

Dacă înainte de întâlnirea şefilor la Han, autoritatea lui Marie a fost încă destul de relativă, imediat după aceea, soţia Celui de Al Optzeci şi şaselea a fost privită ca stăpâna de facto a întregii construcţii. A fost aceasta o primă izbândă remarcabilă: când Prima Marie, soţia Păpuşii, străbunica Fiului Contelui, a preluat postul de comandă, ea a fost impusă de necontestatul şef în funcţiune. De data aceasta, cea de a doua Marie s-a cocoţat singură la cârmă, după ce vreme de ani de zile a lucrat jos, alături de personalul din bucătărie. Aşa ceva nu se uită uşor şi lumea se obişnuieşte mai greu cu o postură nouă atât de diferită decât cu cineva sosit de afară. Şi, totuşi, Cea de A Doua Marie a reuşit să se impună şi să fie recunoscută ca atare. Soţia Fiului Contelui a dat dovadă şi de fermitate, şi de diplomaţie, şi de o pricepere nativă a ştiinţei conducerii. Ea s-a purtat şi pe mai departe familiar cu lumea din casă, câteodată mai punea mâna, ca şi înainte, la muncile brute, dar a impus şi disciplina de pe vremuri, motiv pentru care nu a pregetat să ia uneori şi măsuri dure. Când pedepsea, oamenii aveau senzaţia că mama familiei nu face decât să-şi strunească plozii. Şi poate că schimbarea radicală a statutului Celei de A Doua Marie n-ar fi reuşit atât de deplin, dacă ea n-ar fi avut inspiraţia de a-l lua pretutindeni alături de ea pe fiul ei, pe Al Optzeci şi şaselea, urmaşul de drept peste generaţii al Bătrânului, fondatorul Hanului.

Şi nu i-a mai pus nimeni celei de a doua Marie autoritatea la îndoială, după întâlnirea din iunie din „salonul de onoare”, fiindcă urmările au fost surprinzător de rapide şi la vedere: şefii de filiale s-au întors la responsabilităţile lor, trei dintre cei ce au lipsit la convocare au fost schimbaţi – şi, culmea! Înlocuirea lor chiar a putut să aibă loc fără incidente -, filiala din Portugalia (cu tot ce a însemnat ea), considerată pierdută, a revenit la Han, şeful pentru Ungaria, cel despre care s-a spus că ar fi murit a fost găsit viu şi sănătos şi pedepsit pentru trădarea sa. În afară de întreprinderile din Anglia, până la sfârşitul toamnei, toate celelalte au fost recuperate¹. În sfârşit, după ani de agonie, Hanul Diavolul Argintiu a dat semne evidente de însănătoşire. Viitorul – care a început să pară atât de nesigur pentru mii (!) de oameni – a devenit iarăşi senin. „Marie a înfăptuit o adevărată şi deja nesperată minune”, răsuflau uşuraţi oamenii ai căror viaţă – a lor şi a familiilor lor – depindea de Han. Vremurile liniştite de altădată păreau gata să se întoarcă.

Dacă în Han, lucrurile au luat o turnură fericită, Marie „înfăptuind o adevărată şi de acum nemaisperată minune”, unde a dispărut Fiul Contelui? El a plecat în plină iarnă, aproape la fel de nepregătit ca în urmă cu treisprezece ani, când a fugit de acasă pentru a nu se însura cu mireasa ce i-a fost hărăzită de tatăl său. Şi, la fel ca atunci, a plecat împreună cu bunul şi vechiul său prieten Robert. Doar că în urmă cu treisprezece ani, văzând cum îşi pierde comoditatea, cum marele noroc i se scurge printre degete, şi-a ascultat prietenul, a revenit aparent spăşit, s-a căsătorit, a făcut un copil şi a putut să-şi continue traiul. De data aceasta, Robert s-a întors singur la Han. Al Optzeci şi şaselea a plecat mai departe.

Când, la sfârşitul lui 1666, cea de a doua Marie a ajuns la o poziţie suficient de puternică în Han pentru a putea dispune de prerogativele predecesorilor ei, iar instituţiile s-au arătat revigorate, soţia Fiului Contelui a început demersurile de a-şi căuta bărbatul. Relaţiile dintre ea şi Al Optzeci şi şaselea n-au fost calde de la început, bunul cititor îşi mai aduce, poate, aminte de opoziţia Fiului Contelui faţă de căsătoria care i-a fost impusă. Drept urmare, între cei doi soţi n-a existat nici o clipă de tandreţe, bărbatul fiind convins că-şi va putea menţine libertatea doar de-şi va ignora cât mai statornic femeia. Totuşi, Cea de A Doua Marie avea nevoie de acoperirea formală a moştenitorului legitim în viaţă al Hanului şi-şi făcea socoteala că el oricum nu va oferi mai mult decât prezenţa-i fizică şi că vor putea stabili o înţelegere prin care ea să-l degreveze de toate sarcinile în afară de cea de a fi de faţă. Marie era prevăzătoare: în ciuda succeselor atât de neaşteptate obţinute într-un timp atât de scurt, ea ştia că va avea nevoie de o autoritate indiscutabilă şi după ce surpriza şi primul val de entuziasm vor fi trecut. Pentru că a fost indiscutabil o mare surpriză ca femeia aceea, care nu s-a remarcat prin nimic până atunci, care doar a lucrat cot la cot cu slujnicele din „marea familie”, să dea brusc dovadă de atâta destoinicie în conducerea afacerilor şi de atâta siguranţă în deciziile cele mai dificile. Iar entuziasmul s-a născut din sentimentul întregii comunităţi că renaşterea mult aşteptată a Hanului Diavolul Argintiu era aproape şi că se înfăptuia cu munca şi prin viaţa tuturor membrilor ei. Ceea ce oferea o speranţă de siguranţă şi belşug, aşa cum s-a aflat ea acolo până nu de mult. (Adevărul este că Hanul a dispus de destule rezerve, în răstimpul dintre moartea Contelui Lorenzzi şi acel an 1666, când s-au ivit atât de neaşteptate iniţiativele ale Celei de A Doua Marie, încât locatarii săi nu fi trăit concret criza, doar perspectivele decăderii au fost în toată acea perioadă clare şi resimţite ca atare. Şi ce distruge mai mult cumpătul omului decât conştiinţa că se află pe marginea prăpastiei, că azi mai e sus şi că mâine totul va ţine doar de trecut? Doar cei ce ştiu să-şi trăiască strict clipa pot trece nepăsători pe lângă o asemenea situaţie, însă majoritatea covârşitoare a oamenilor este prizoniera trecutului şi a viitorului ipotetic. Iar de ipoteze atât de neclare n-are cum să nu-ţi fie teamă…²)

În acest punct, scribul trebuie să împartă pagina în două: să scrie pe o parte ce s-a mai petrecut la Han şi pe cealaltă parte ceea ce a mai putut afla despre Fiul Contelui. (Şi, astfel, s-a deconspirat şi urmarea: cele două povestiri nu s-au mai întâlnit niciodată. Dat fiind faptul că misiunea asumată a scribului este de a urmări destinele Celor O Sută, partea cu continuarea poveştii Hanului o va restrânge doar la atât cât să nu-l lase pe bunul cititor în necunoştinţă de cauză.)