CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (105)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Într-o zi, Fiul Contelui şi-a provocat norocul, pe cel ce l-a servit până atunci cu atâta devotament şi pe ale cărui servicii Al Optzeci şi şaselea le accepta la fel ca şi pe binecuvântatul aer primit pentru a respira. Şi cum şi-a provocat Fiul Contelui norocul? Păi, reproşându-i că doar l-a amăgit în întreaga-i viaţă, că i-a oferit întotdeauna un trai plăcut numai pentru a-i îngădui să gândească toată vremea la maşinăriile minunate.

– Dacă tot ai ceea ce-ţi doreşti, dacă tot îţi duci viaţa aşa cum vrei, la ce-ţi mai trebuie maşinăriile acelea? l-a întrebat în seara precedentă prietenul Robert. (Prietenul Robert, cel ce întotdeauna avea nişte rezerve greu de combătut, şi prin aceasta cu atât mai supărătoare.)

– În curând s-ar putea să nu-mi mai pot permite viaţa aceasta. O viaţă bazată doar pe noroc poate fi extrem de schimbătoare. „Maşinăriile acelea” ar putea rezolva problema fără a mai fi nevoie de atât de întâmplătoarea prezenţă a şansei.

Ceea ce pe noroc n-a putut decât să-l rănească adânc: el, care l-a slujit cu atâta grijă pe Al Optzeci şi şaselea, era răsplătit cu eticheta de „schimbător” (deci infidel), cu ameninţarea că nu va mai fi nevoie de el, atunci când se va găsi soluţia ca „maşinăriile acelea” să-l înlocuiască. „Nimic nu poate înlocui norocul”, şi-a făcut norocul curaj şi i l-a trimis Fiului Contelui pe Vasili. Cu Vasili şi cu Ţipor, Al Optzeci şi şaselea a pornit spre miază-noapte. Norocul l-a ocrotit mai departe. Dar de acum, norocul nu l-a mai servit pe Fiul Contelui în mod dezinteresat: de acum, norocul a vrut să-i arate Celui de Al Optzeci şi şaselea că fără el, „maşinăriile acelea” nu valorează nici doi bănuţi.

Cei trei au urcat spre nord, au trecut prin primejdii înfiorătoare – descrise cu grijă în legende -, a fost bine primit de turci; a scăpat de mongoli – care nu numai că nu i-au făcut nici un rău, dar l-au şi ospătat şi i-au dat informaţii şi daruri¹; a scăpat şi de cavalerii rătăcitori, care, după ce s-au epuizat bătăliile, bântuiau prin lume, asemenea lupilor flămânzi; şi a fost oaspetele Marelui Novgorod, unde oamenii se sculau foarte devreme şi se odihneau cu toţii după prânz, înainte de a se apuca iarăşi de muncile şi rugile cuvenite². Fiul Contelui a fost un oaspete. El a trăit şi printre vechii ritualişti, aşa cum îşi dorea. Şi a fost singurul care n-a fost ocărât pentru aceasta. Schisma rusească a lui Nikon nu-l privea. Să-ţi faci cruce cu două ori cu trei degete nu era treaba lui, iar semnificaţia oricăreia dintre aceste variante trecea pe lângă el. Fiul Contelui făcea parte dintre creştinii care nu-şi făcea cruce deloc. Şi în Imperiul Sfintei Sofia, Al Optzeci şi şaselea trăia cum voia. Dar nici la Novgorod n-a întâlnit Fiul Contelui androizi, ci doar poveşti despre ei. Un călugăr i-a spus că a văzut cu ochii săi asemenea maşinării la mănăstirea Solovki şi că a auzit că androizii veneau pe râul Kola. În Fiul Contelui a încolţit, în sfârşit spiritul întreprinzător al strămoşilor săi. Dacă la Kolmogori şi Arhanghelsk veneau după blănuri şi peşti mai ales negustori englezi, olandezii şi francezii soseau mai ales în golful Murmansk. Fiul Contelui a auzit de filialele Diavolului Argintiu, dar nu ştia despre ele decât că aduc o mulţime de bani. Plimbându-se pe malul mării şi văzând docurile pline de mărfuri, i-a trecut prin cap că acum, dacă unele dintre filiale s-au pierdut, de ce să nu fie înlocuite cu cele din extremul nord? Gânduri rupte, gânduri de diletant.

Se spune că Fiul Contelui, colindând prin comunităţile tradiţionaliste din acele tărâmuri albe, ar fi întâlnit, în sfârşit, şi un android, o maşinărie capabilă să facă pârtie printre nămeţii înalţi de zăpadă, lăsând în urmă adevărate tuneluri în munţii de gheaţă. Pe urmă, în preajma mănăstirilor cele mai cucernice, unde staroobriadţî şi staroverii s-au retras pentru a apăra vechiul rit de prigoana arhimandritului Nicanor şi a însuşi ţarului, norocul i-a arătat Fiului Contelui şi alte maşinării miraculoase. Şi, într-adevăr, ele făceau toate „muncile înjositoare, muncile brute destinate animalelor şi nu fiinţei umane”. Unele dintre „acele maşinării” chiar se asemănau cu nişte animale de povară, altele însă se asemănau oamenilor.

Cel de Al Optzeci şi şaselea a văzut cu ochii săi „acele maşinării”, a imaginat noi filiale în nordul atât de ferit şi unde a fost bine primit, ca pretutindeni unde norocul l-a slujit cu credinţă. Însă odată ce i-a arătat şi „acele maşinării”, norocul, jignit, l-a lăsat să se descurce singur. „Acele maşinării” îşi făceau treaba, treceau pe lângă el, însă Al Optzeci şi şaselea n-a ştiut să şi le apropie. Mai încrezător ca oricând, Fiul Contelui a plecat în vara lui 1668 să înduplece maşinăriile. Cum nu s-a mai întors nici după două luni şi iarna era aproape, Vasili şi Ţipor l-au căutat în Oraşul lui Dumnezeu, la Solovki şi au continuat să-l caute prin toată peninsula Kola. Şi n-au dat pretutindeni, chiar şi în acele pustietăţi albe, decât de pregătiri de rezistenţă în faţa furtunii care venea de la Moscova.

Al Optzeci şi şaselea nu s-a mai întors. Nici despre Vasili şi Ţipor, legenda nu mai spune nimic. Nu mult mai târziu, se stinge şi legenda Imperiului Sfintei Sofia, mai pâlpâind prin cenuşa rugului pe care a sfârşit protopopul Avacum şi trei dintre tovarăşii săi. În locurile cele mai îndepărtate, călugării îşi apărau crezul. Androizi n-au mai fost pomeniţi. Cel puţin în acele poveşti unde, ca să fim cinstiţi, Fiul Contelui n-a contat decât ca o dovadă de toleranţă a unor oameni atât de convinşi de crezul lor.

A doua legendă: despre dreptatea universală

(Al doilea grup de povestiri se referă la utopie. Nu numai Fiul Contelui şi-a imaginat că oamenii pot trăi cu toţii în armonie. Din antichitate, numeroşi au fost cei ce au crezut într-o cetate a blândei egalităţi. Unii doar au vorbit despre un mod de a conduce comunităţile după asemenea comandamente. Alţii au trecut de la teorie la practică şi s-au opus oricărei ierarhii umane. Al Optzeci şi şaselea, fiind convins că oamenii vor fi întotdeauna suspicioşi unii faţă de alţii, a crezut că dacă fiecare individ uman va avea tot ce-şi doreşte, atunci nu se va mai obosi în lupte fratricide.)

Şi iată, foarte pe scurt şi legenda, care se pare că provine din discuţiile purtate de Fiul Contelui cu bunul său prieten Robert:

„Undeva în Africa, printre triburile din regatul Monomotapa, pe teritoriul de mai târziu al Rhodeziei, oamenii trăiau din cele mai vechi timpuri ajutaţi de animale şi de nişte maşinării ciudate, pe care le-au primit cadou, imediat după aşezare, din partea zeilor lor. Tribul Mampu a fost întotdeauna cel mai respectat, fiindcă membrii săi duceau o viaţă îmbelşugată, fiind harnici şi binevoitori cu oricine le călca pământurile. De nimereai printre ei, puteai fi sigur nu numai că nu vei fi primit cu ostilitate, dar că te vei bucura de o caldă ospitalitate. Bunătatea lor a devenit proverbială şi numeroşi negustori veneau aici spre a-şi vinde marfa. Numai că băştinaşii din tribul Mampu nu prea aveau nevoie de nimic, maşinăriile lor miraculoase – darul primit de la zei – le produceau tot ce aveau nevoie. Şi cum nici n-a plecat niciodată vreunul dintre ei din Monomotapa – şi de ce să plece, când acolo trăiau ca pe un ostrov de rai? – nici nu erau ispitiţi de ceea ce poate că era mai altfel ori mai performant altundeva.

Apoi au venit printre ei oamenii albi. Aceia au încercat să le ia bunurile, animalele, chiar şi pe ei înşişi pentru a-i vinde drept sclavi. Dar n-au reuşit nici oamenii albi să le facă vreun rău, maşinăriile – primite de la zeii – apărându-i de fiecare dată cu succes.

Atunci, oamenii albi au încercat să le explice că zeii – care le-au dăruit maşinăriile acelea minunate – nu sunt zei buni şi că ar fi mai bine dacă s-ar închina zeului albilor. Dar nici aşa n-au reuşit să-i scoată din ostrovul lor de rai. Fiecare dintre membrii tribului Mampu din regatul Monomotapa, de pe teritoriul de mai târziu al Rhodeziei, avea tot ce-şi dorea şi trăia aşa cum voia. Da, dar după moarte ce se va întâmpla cu sufletul lor? îi întrebau albii. Poate că pe bărbaţii şi pe femeile tribului ar fi putut să îi convingă, dar maşinăriile nu se stricau niciodată, nu erau înzestrate nici cu suflet, deci n-aveau de ce se teme. Iar, atât timp cât n-au putut convinge maşinăriile, cele care asigurau imunitatea acelor oameni, albii n-au reuşit să strice nici armonia locului – ostrovul de rai.

Până ce oamenii albi au adus un magician alb şi acesta a băgat într-unul dintre roboţi suflet. Din clipa aceea, maşinăria aceea a refuzat să mai slujească gospodăria de care depindea. Oamenii din coliba maşinăriei cu suflet au trebuit să apeleze la vecinii lor. Ceea ce acelora nu le-a prea convenit. Pentru prima oară, membrii tribului Mampu au ajuns să se certe între ei. Iar maşinăria lor cu suflet, nu numai că nu şi-a potolit stăpânii, ci i-a aţâţat şi mai mult. Iar când robotul cu suflet a molipsit cu suflet şi celelalte maşinării, ostrovul de rai a fost cuprins de orgolii, invidie şi răutate şi s-a scufundat în Marele Lac.”

Concluzia poveştii, notată de Al Optzeci şi şaselea, pe când a fost încă foarte tânăr: „Se spune despre un om bun că este un <om cu suflet>. Sufletul este venit de la Dumnezeu, însă oamenii nu-l ştiu păstra curat. Un om bun, un om fericit este un om fără suflet” şi, adăugat: „Un om bun, un om fericit este un om slujit de fiinţe fără suflet”. A treia notiţă n-a rezolvat problema, dovadă că se termină cu un mare semn de întrebare: „Un om bun, un om fericit nu există, câtă vreme nu toţi oamenii sunt buni şi fericiţi. Numai un om liber este fericit?”