În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
Pentru a vorbi despre cel de al doilea reper, se impune o nouă paranteză: o întrebare la care scribul şi-a tot pus-o, fără a fi în stare să răspundă, a fost cea referitoare la modul cum a ajuns întreagă lădiţă din lemn cu documentele Diavolului Argintiu de la Hanovra la mănăstirea Ferme zu Chiuso. Lădiţă pe care desigur n-ar fi putut-o găsi vreodată bietul scrib, dacă nu l-ar fi ajutat – ca de atâtea ori – neasemuitul părinte Ricordi – Dumnezeu să-l ţină la dreapta Lui! În registratura bibliotecii mănăstirii se găseşte un catalog de uz intern, unde, în rigoarea caracteristică lăcaşului aproape nepământean, au fost completate cu migală mai multe rubrici, printre care şi data intrării în depozit a fiecărui înscris, precum şi forma sub care a fost procurat – donaţie (de la cine) sau cumpărare (de unde). În cazul conţinutului cutiei cu documentele Hanului din Hanovra, la rubrica datei achiziţiei, este notat „17 febr. A.D. 1836”, iar la cea referitoare la modul achiziţiei stă scris „donat de abatele Sepcsikovsky din Lemberg, care a primit cufărul cu tot ceea ce conţine el de la rabinul Zwi Levi”. Cum a ajuns lădiţa la Lemberg (Lvov), scribul a aflat tot prin intermediul părintelui Ricordi: rabinul karait Zwi Levi a izbutit să-şi salveze comunitatea de un pogrom ce părea iminent. Doar datorită prieteniei sale cu abatele Sepcsikovsky, a putut fi evitată nenorocirea. Drept recunoştinţă, rabinul i-a făcut cadou abatelui, printre altele, şi „cufărul cu tot ceea ce conţine el”. De la Sepcsikovsky, drumul cufărului cu documentele din Hanovra până în biblioteca mănăstirii dintre nori nu mai provoacă enigme.
Bine, dar cum a ajuns „cufărul cu tot ceea ce conţine el” la rabinul karait Zwi Levi? Părintele Ricordi a avut – ca de fiecare dată – răspuns şi la această enigmă: în anul 1766, la moartea lui Stanislav I, Leszczyński1, aflat în exil în Lotringia, au apărut în Lemberg (Lvov), oraşul natal al ilustrului defunct, mai multe rude cu pretenţii la unele bunuri rămase de la cel ce a fost de două ori rege al Poloniei. Un oarecare viconte Jean Subriel (Subrinski), însărcinatul Mariei Leszczyńska, fiica lui Stanislav I căsătorită cu Ludovic al XV-lea al Franţei, a cercetat oraşul în căutarea „unor bunuri cu valoare sentimentală, dorite de regină în amintirea pioasă a părintelui ei”. Numai că acel viconte Subriel a fost urmărit discret de la venirea pe teritoriul polonez. Aflată la răscruce de interese, ţara era atent monitorizată de marile puteri. Se pare că Subriel n-a colindat doar pe la negustorii care i-au vândut „bunuri cu valoare sentimentală dorite de regină în amintirea pioasă a părintelui ei”, ci că ar fi adunat şi alte informaţii. Oricum, vicontele a fost arestat de oamenii lui Stanisłav August Poniatowski, ultimul rege al Poloniei, şi n-a mai apărut niciodată la suprafaţă. Printre „bunurile cu valoare sentimentală” adunate de el, s-a aflat şi cufărul cu documentele de la Hanovra. Ce a căutat acea lădiţă printre obiectele strânse de trimisul reginei Franţei a născut următoarea întrebare. Iniţial, scribul a bănuit că acel enigmatic viconte Subriel, negăsind mare lucru, ar fi cumpărat diferite obiecte pentru a le prezenta drept piese ce ar fi aparţinut cândva regelui Leszczyński. Oricum, mai mult decât documentele însăşi, documente care i-au fost de un nepreţuit folos scribului în încercarea sa de a reconstitui vieţile stăpânilor Hanului Diavolul Argintiu, acum drumul acelor înscrisuri a constituit cel de al doilea reper după care s-a putut orienta scribul.
Aşadar, cufărul a fost cumpărat de Subriel, cel arestat pentru spionaj francez şi ale cărui obiecte părăsite în locuinţa pe care a închiriat-o la Lemeberg şi nerevendicate de nimeni, au fost vândute, după o vreme, la talcioc. Aşa a nimerit la un anticar evreu cufărul cu documente, iar de aici la celebrul rabin Solomon Judah Loeb Rapoport. Care, plecând mai întâi la Tarnopol şi apoi la Praga, a lăsat cufărul la Lvov, poate direct la Zwi Levi, poate doar în comunitatea evreiască de unde lădiţa să fi fost preluată de rabinul karait. Astfel, itinerarul înscrisurilor de la Hanovra începând cu anul 1766, anul morţii regelui Stanislav I. Leszczyński pare aproape lămurit. Îi mai rămânea scribului să descopere porţiunea aflată între plecarea Celei de A doua Marie din Han (1666) şi moartea regelui polonez (1766). Perioadă care ar coincide în mod straniu chiar cu răstimpul dintre data naşterii şi data morţii aceluiaşi Stanislav I. Leszczyński, cum a pretins unul dintre specialiştii solicitaţi de scrib! Fals! Jean Baptiste Polack a avut dreptate: numerele duble sunt înşelătoare: Stanislav I. s-a născut în 1677 şi nu în 1666!
Scribul era convins că, atunci când va afla unde a fost lădiţa cu documente între 1666 şi moartea regelui polonez, va dispune – pe lângă mapa cu desene – şi de cel de al doilea jalon al drumului descoperirii Celui de Al Optzeci şi şaptelea.
O vreme, registrul contabil a mai fost completat. Nu atât de riguros, nu atât de la obiect, însă nu lipsesc nici însemnările de mai târziu, ulterioare plecării Celei de A doua Marie. Aşa că lacuna nu începe în 1666, ci mult mai târziu.
Mai departe, căutările i-au răpit scribului mult mai multă vreme decât şi-a propus, iar panica i se amplifica cu fiecare zi, cu fiecare săptămână, cu fiecare lună ce se scurgea fără nici un rezultat. Panica i se amplifica scribului cuprinzând ambele faţete ale veşnicilor sale obsesii: pe de o parte, spaima că lanţul s-a frânt iremediabil la cea de a optzeci şi şaptea sa verigă şi, pe de altă parte, că nisipul clepsidrei care măsoară timpul ce-i mai este îngăduit scribului s-ar putea să fie aproape epuizat. (Recipientul clepsidrei este meşterit dintr-o sticlă extrem de solidă, dar mată. Solidă pentru ca muritorii să n-o poată crăpa prea uşor, curmând o viaţă; mată pentru ca nimeni să nu ştie vreodată cât s-a adunat în interior în partea de jos şi cât mai are să se prelingă din partea de sus. Pedeapsa lui Dumnezeu pentru nesăbuinţa lui Adam a fost crâncenă: nu numai că i-a făcut pe primii oameni – şi pe descendenţii lor – tributari timpului, dar nici nu le-a spus când şi cum li se va curma firul vieţii. Şi asta până la Judecata de Apoi, când timpul se va retrage iarăşi şi se va topi din nou în neantul originar.)
Căutările începutului periplului cufărului cu documentele Hanului din Hanovra i-au răpit scribului multă vreme, iar panica i se amplifica mereu cu fiecare zi, cu fiecare săptămână, cu fiecare lună ce se scurgea fără nici un rezultat. Când n-a mai găsit chiar nici o pistă pe care să pornească, scribul a plecat, ca de atâtea ori în momentele-i de derută, la mănăstirea Ferme zu Chiuso, acolo unde a primit întotdeauna ajutor de la Mâna Nevăzută care-i conduce pana. Multă vreme, Mâna Nevăzută a luat înfăţişarea abatelui Ricordi. Acum, ajuns la Al Optzeci şi şaptelea, scribul nu mai putea apela nici la acel sprijin de nepreţuit, urcat la Domnul. Desigur, în calitate de vechi obişnuit al casei, scribul a fost primit cu solicitudinea cu care a fost acceptat întotdeauna. Dar soluţia întârzia să vină până şi în lăcaşul aflat atât de aproape de cer.
Scribul a zăbovit zile lungi pe terasa unde s-a bucurat de atâta lumină de la stareţii succesivi pe care a avut fericirea să-i cunoască. Nimic nu s-a schimbat la Ferme zu Chiuso. Nimic nu s-a schimbat şi, totuşi, ceea ce a fost nu se mai întoarce nici măcar în acel loc sfânt. Uneori, adunându-şi toate amintirile, bietul scrib s-a simţit îngrozitor de singur, alteori, parcă percepea atingerea părintelui Ricordi sau a altui înţelept cu care a stat pe terasa aflată, uneori, chiar în inima norilor. Parcă îl mângâiau câteodată aripi de înger, iar umbrele îi vorbeau, iar el era cât pe aici să le înţeleagă spusele. Dar doar cât pe aici…
Iar vremea trecea indiferentă. Scribul, palidă umbră prometeică, nu ştie să se bucure de clipă. În loc să savureze liniştea celestă de pe terasă şi să uite tot ce a fost, tot ce l-a adus la mănăstire şi să ignore ceea ce ar putea fi atunci când va coborî în tumultul oamenilor, el nu-şi putea urni mintea de la cufărul cu documente pierdut pentru o sută de ani şi ieşit la lumină în cu totul alt context decât îl interesa pe el, pe scrib. (De aici porneşte întotdeauna agitaţia oamenilor, nervozitatea lor: de la obstinata scrutare neliniştită a unui viitor niciodată cert, întotdeauna doar ipotetic.)
Gândindu-te la ce va fi, odihna nu mai este odihnă. Însă, de fapt, scribul nici n-a sosit la Ferme zu Chiuso pentru a se relaxa şi nereuşindu-i starea de reverie la priveliştea de pe munte, constată că, nefăcând nimic, devenea şi mai agitat. Aşa că părăsi terasa şi coborî în bibliotecă, în locul unde a dat pentru prima oară de cufărul cu registrul contabil al Hanului de la Hanovra. (Parcă a fost ieri…) Şi nici acolo nu şi-a găsit liniştea: îl irita orice. Şi, mai mult decât toate, îl irita faptul că un tânăr călugăr bibliotecar îşi tot făcea de lucru în preajma sa. De parcă ar fi pândit un hoţ! „Să te fereşti de omul spân şi de cel roş!” povăţuieşte un basm celebru din copilăria scribului. Călugărul bibliotecar nu era spân, dimpotrivă, purta o uriaşă barbă ce-i ajunge până deasupra mijlocului. Dar roşcat se prezenta cât cuprinde. Din pricina amintirii aceleia din copilărie, revenită atât de nepotrivit la suprafaţă, simţea scribul nervozitatea tulburându-i toată fiinţa? Sau pentru că i se părea evident că junele monah prea îl supraveghea. Scribul nu l-a mai întâlnit niciodată până atunci şi, neştiindu-se unul pe celălalt, probabil că roşcovanul credea că nu-şi face decât datoria de bibliotecar având grijă ca străinul să se comporte aşa cum cere regulamentul afişat pe uşă. „Străinul”?! Omul roş nu i-a adresat nici un cuvânt, dar furia s-a tot adunat în sufletul scribului:
– Dumneata ştii de când scotocesc eu prin acest loc? Tânărul bibliotecar ridică o privire uimită de pe cartea pe care o ţinea în mână. „Desigur, prefăcându-se doar că ar citi”, îşi preciză scribul. Dumneata nici nu te-ai născut, când am primit îngăduinţa de a cerceta aceste înscrisuri! Roşcovanul părea tot mai surprins. N-ai decât să te interesezi de la cei mai vechi la Ferme zu Chiuso cum m-au primit toţi cuvioşii stareţi şi toţi cuvioşii părinţi! Dumneata de când ai venit în acest loc binecuvântat de Dumnezeu?
– Aici nu se cuvine să ridicaţi vocea!
Da, aşa scrie şi deasupra intrării în prima sală. Pe vremuri, nu era voie să scoţi nici un cuvânt printre rafturile cu înscrisuri, mai ales că mulţi dintre cei ce se ocupau zi lumină cu copiatul manuscriselor nu erau decât novici: a fost o vreme când novicilor nu li se permitea decât să tacă, ei trebuind să asculte, să se disciplineze şi să pună singuri în ordine tot ceea ce auzeau. „Nu vorbi decât atunci când este strict necesar! De multe ori, spusele îţi deturnează gândurile!” precizează cu o caligrafie învechită un afiş înrămat şi el chiar deasupra intrării în cea de a doua încăpere, acolo unde novicii n-au avut, timp de secole, acces. Aşadar, toată lumea se cuvine să-şi drămuiască vorbele!
Vocea roşcovanului era de un bas profund. Până s-o audă, scribul ar fi jurat că tânărul bibliotecar, căruia doar barba bogată îi dădea amplitudine corpului, trebuia să fie un contralto. Se aflau într-o încăpere bine securizată de intemperii şi de foc, însă într-o sală izolată! Brusc, scribului i se făcu frică: tânărul bibliotecar roşcovan i se păru a fi un trimis din altă lume.
– Am ridicat vocea? Glasul scribului a devenit cu totul altul decât cel cu care i se adresase cu doar câteva clipe înainte monahului.
– Pot să vă ajut cu ceva? a întrebat vocea de bas.
De data asta, scribul a avut impresia că se află în prezenţa unui robot, un mecanism plasat în bibliotecă pentru a supraveghea vizitatorii şi pentru a-i orienta printre rafturi; un angrenaj mecanic trebuind să aibă o memorie înţesată cu toate informaţiile privind imensul inventar al acelui labirint de încăperi.
– Puteţi să-mi spuneţi ceva despre lada cu înscrisuri din Hanul Diavolul Argintiu?
– Este vorba despre documentele de la Hanovra, nu-i aşa? Vocea de bas nu prezenta nici o inflexiune. Scribul îl privi mai atent pe roşcovan, întrebându-se dacă nu cumva barba bogată acoperă vreun detaliu al mecanismului, un detaliu ce nu trebuia a fi văzut. De pildă, un ecran ori un difuzor. Pot să vă ajut cu ceva? a venit din nou întrebarea.
– Aş vrea să ştiu, dacă se poate, cum a ajuns lădiţa aceea la Lvov. Dacă mă întreabă de ce vreau să ştiu acest lucru, este în ordine, dacă pur şi simplu îmi răspunde, înseamnă că nu am în faţă decât un fel de computer indiferent la interesele solicitantului. Roşcovanul tăcea. Cum a ajuns lădiţa aceea la Lemberg…, îl ajută scribul.
În sfârşit, vocea de bas reîncepu să vorbească şi scribul şi-a spus că robotul a trebuit să proceseze un şir lung de informaţii până să ajungă la item-ul în cauză.
– Cu documentele respective s-a întâmplat un lucru neobişnuit pentru orânduielile lăcaşului nostru, fapt pentru care înţeleg că trebuie să-mi cer scuze. Profunda voce metalică îşi mai luă o pauză, înainte de a continua: Ne aflam abia în veacul al şaptesprezecelea, considerat un timp luminat. Numai că luminile acelea n-au făcut, printre altele, decât să scoată la iveală şi ceea ce e mai mizerabil în lume.
– În catalog, în dreptul conţinutului cutiei cu documentele Hanului din Hanovra, la rubrica datei achiziţiei, este notat „17 febr. A.D. 1836”, iar la cea referitoare la modul achiziţiei este scris „donat de abatele Sepcsikovsky din Lemberg, care a primit cufărul cu tot ceea ce conţine el de la rabinul Zwi Levi”. Aşadar, aceste documente au sosit la Ferme zu Chiuso abia în veacul al nouăsprezecelea şi nu în al şaptesprezecelea. Eu aş vrea să ştiu cum a ajuns lădiţa la Lemberg (Lvov), după ce a dispărut vicontele Subriel.
– Vicontele Subriel…, îngână roşcovanul, vicontele Subriel, spionul regelui francez…
– Exact. Aşadar, eu aş dori să ştiu unde şi în posesia cui a fost lada după ce a părăsit Hanovra şi până a ajuns la Lvov.
Roşcovanul mai făcu o pauză, de parcă din nou ar fi avut nevoie de acel timp pentru a căuta mai departe printre miliardele sale de gigabits.
– V-am spus că în privinţa documentelor respective, s-a întâmplat un lucru neobişnuit pentru orânduielile lăcaşului nostru, fapt pentru care mi-am cerut scuze. Aşa ceva nu s-a întâmplat des, dar au fost şi alte cazuri… când o nouă piesă de inventar a ajuns pe mâna unui copist analfabet.
Un copist analfabet a mai întâlnit şi scribul într-o mănăstire din orientul apropiat. Atunci a fost vorba despre un bărbat de vreo patruzeci de ani, abandonat de mic de către părinţii săi în deşert, unde a supravieţuit în mod miraculos timp de mai mulţi ani. Când a fost descoperit de un grup de beduini, a fost nevoie de forţă pentru a fi disciplinat suficient spre a nu fugi din nou spre niciunde. Frica de oameni i-a rămas, însă a fost recuperat totuşi suficient de repede pentru a învăţa cât de cât să vorbească şi să se autoservească: să se încheie singur la nasturi, să folosească toaleta, baia şi tacâmurile. Predat lăcaşului de cult, copilul, cu toate ciudăţeniile sale, a devenit chiar pedant, spălându-şi corpul şi hainele mai mult chiar decât cei din jur. N-a fost în stare să înveţe carte – nici nu s-a depus un efort prea mare pentru acest lucru; se exprima greoi, însă un călugăr a observat că desenează foarte frumos. Aşa că fiinţa aceea a fost pusă să copieze vechi manuscrise, care erau apoi vândute pe bani mulţi. Băiatul, devenit adolescent, apoi bărbat în toată firea, nu ştia ce copiază, însă nici nu-l interesa: îmbrăcat într-o sutană verde printre monahii înveşmântaţi în maro, desena identic fiecare slovă, fiecare cuvânt şi lucrul acesta îi făcea plăcere, umplându-i viaţa: era în stare să stea la pupitrul său şi douăsprezece – paisprezece ore pe zi, iar produsul muncii se prezenta întotdeauna cu adevărat remarcabil. Scribul ştia că, pe vremuri, au mai existat asemenea copişti analfabeţi, dar nu şi-ar fi imaginat că va da şi la începutul mileniul al treilea christic de un asemenea personaj. Însă iată că roşcovanul tocmai îi relata că şi la Ferme zu Chiuso mai trăia la început de secol XXI un copist analfabet.
– Nu ştie citi deloc? întrebă scribul.
– Deloc, confirmă roşcatul.
– Cum aşa? E deficient mintal?
– Nu-i mai puţin dotat ca mulţi alţi oameni. Vocea de bas voi să mai spună ceva, dar se opri. Dar… dar dumneavoastră parcă eraţi interesat de ce s-a întâmplat cu lădiţa cu documente de la Hanovra, după ce a murit contele Lorenzzi…
„Memoria calculatorului cu barbă e într-adevăr bine încărcată, dacă ştie şi despre Al Optzeci şi cincilea, gândi scribul. Dar dacă e la curent şi cu faptul că acel personaj a fost Al Optzeci şi cincilea din lungul şir parcă ştie chiar prea multe!”
– Vreţi să spuneţi „Al Optzeci şi cincilea”, l-a pus la încercare scribul.
– Al Optzeci şi cincilea? Nu ştiu la ce vă referiţi.
„E în regulă că nu ştii. E în regulă!” Scribul răsuflă uşurat. Dacă ai fi ştiut, însemna fie că-mi ghiceşti gândurile, fie că… fie că eşti într-adevăr mai mult decât un simplu bibliotecar…”
– Dar dumneavoastră parcă eraţi interesat de ce s-a întâmplat cu lădiţa cu documente de la Hanovra, după ce a murit contele Lorenzzi…, repetă difuzorul computerului cu barbă.
– Aşa-i.
– După moartea contelui Lorenzzi şi după ce fiul său, în loc să se ocupe – aşa cum îi cerea rangul şi poziţia – de administrarea în continuare a uriaşei averi, a plecat în lume, lăsându-şi moştenirea în voia sorţii, soţia sa a reuşit să mai ţină o vreme evenimentele în frâu. Pe urmă, după ce a trebuit şi ea să fugă şi să-şi piardă urma, de bogăţiile Hanului Diavolul Argintiu s-a tras din toate părţile, asemenea unei haite de fiare sălbatice sfâşiind trupul unui vânat uriaş. (Bărbosul are în memorie chiar şi imaginea cu leşul năpădit de prădători, se minună scribul. El vorbeşte despre o „haită de fiare sălbatice sfâşiind trupul unui vânat uriaş”, mie mi s-a părut că desluşesc un cadavru năpădit de viermi. Probabil că el are dreptate: trupul acela nu murise încă, ci doar se descompunea în fragmente ce mai trăiau fiecare separat… Un fel de viviparitate economică…) Multă lume s-a hrănit din acel corp, însă fiecare dintre acei profitori era conştient că atât fiul, cât şi nepotul contelui puteau reveni oricând la Hanovra pentru a-şi pretinde drepturile. Barbă Roşie tăcu.
– Şi ce legătură are asta cu copistul analfabet? Eu voiam să ştiu cum a ajuns lădiţa de la Hanovra la Lemberg, fapt petrecut cu multe sute de ani în urmă.
Barbă Roşie s-a întors pe călcâie şi a luat din raftul din spatele său… lădiţa cu documentele de la Hanul Diavolul Argintiu, ceea ce i-a produs din nou scribului sentimentul că monahul bibliotecar l-a aşteptat şi că s-a şi pregătit pentru întâlnirea lor. Altfel cum de s-a aflat exact în faţa acelor înscrisuri? Vorbind, călugărul se deplasă cu lădiţa în mâini spre masa la care vizitatorii puteau examina în linişte lucrările care-i interesau.
– Noi suntem atenţi doar la modul cum comunicăm verbal şi de multe ori trecem pe lângă mesajele transmise prin alte mijloace. V-am spus că omul acesta… Barbă Roşie îşi duse degetul arătător la buze, cerându-i scribului să tacă şi îi făcu semn să-l urmeze. În prima sală a bibliotecii, acolo unde orice oaspete avea acces, dacă era de acord să se supună regulilor casei, într-un colţ, sub un geam înalt, un călugăr în picioare stătea gârbovit asupra unui stativ.
Reveniră în cea de a doua încăpere.
– L-aţi văzut? Ce vârstă îi daţi?
– Ei, n-o să pretindeţi că omul acela se află acolo de acum trei sau patru secole!
– Nu, dar de când am venit eu aici, îl văd zilnic la pupitrul lui, de cum intru în bibliotecă şi până când ies. Şi asta de când am venit la Ferme zu Chiuso…
– Adică de când?
– Acum să încerc să vă răspund la întrebare, pentru că asta vă interesează, nu-i aşa? Barbă Roşie trecu cu eleganţă peste ultima replică a scribului şi, scotocind prin lada cu documentele Hanului Diavolul Argintiu, aşeză pe masă mapa cu desenele copiilor. Se descurca destul de greu pentru că mâinile înmănuşate făceau dificil de despărţit filele îmbătrânite.
Scribul îşi luă şi el o pereche de mănuşi dintr-un sertar al mesei: începând cu a doua sală a bibliotecii, documentele nu mai era permis să fie atinse cu mâinile goale2. Odată, scribul a coborât şi mai departe în interiorul bibliotecii şi a văzut că, treptat, uzanţele de securitate ale documentelor, dar şi cele ale vizitatorilor, erau tot mai severe. Cine ştie cât de severe erau în adâncurile cele mai adânci? Însă şi până în sala a doua au pătruns puţini oameni din afara mănăstirii… Nici lădiţa cu manuscrisele de la Hanovra probabil că n-a fost deranjată de prea multe ori.
