La Brăila, în urmă cu câteva zile, a fost lansat către publicul local volumul „Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie”, cea mai recentă carte scrisă de Gabriel Liiceanu. Titlul cărții este un record mondial de aroganță, chiar dacă el doar face aluzie la o anume teologie care ar fi încercat să descifreze gândurile divine.
Prezentând cartea, Horia-Roman Patapievici a ținut să precizeze că perspectiva sa pentru înțelegerea creștinismului ia în seamă transcendența, în vreme ce abordarea lui Liiceanu caută faptele acestei religii în imanență.
Uluitor este că Patapievici se preface a nu vedea că transcendența a coborât în imanență prin evenimentul Întrupării, iar Liiceanu nu abordează singura faptă cu adevărat creștinească din cuprinsul preumblărilor lui Hristos pe pământ: Învierea.
Fără un minim efort de înțelegere a Învierii, creștinismul poate fi o religie ca oricare alta, dar nu poate fi acela care ne-a fost lăsat moștenire de Cel Întrupat. Fără acest efort, numim creștinism o busolă care indică nordul de împrumut.
Aroganța cu aspect de record olimpic din titlul acestei cărți s-a născut probabil din rațiuni strict comerciale, ca să facă vânzarea produsului mai sigură. Teologii serioși nu au pretins niciodată că ar putea descifra gândurile divine, mai ales că ei au avut intuiția că acele gânduri, odată gândite, devin lumi și ființe, nu concepte, iar acele ființe sunt prevăzute cu un principiu evoluționar bazat pe cosmologii non-statice (șapte după număr).
Vai de credința noastră – spune Pavel – dacă Învierea n-a fost o realitate reală! Cele două voci de la Brăila nu păreau cutremurate în inima lor de gândul că Învierea poate să fie și trebuie să fie urcată la nivelul rațiunii din evoluția cosmo-spirituală spre a fi justificată ca non-magie.
Creștinismul intelectualilor, adică oarece cultură teologică asimilată doar prin intelect, a devenit azi un pretext de împăunare. Pierdute sunt întrebările sale dramatice sub maldăre de considerații despre putere, istorie și schimbarea paradigmelor cognitive. Patapievici a găsit un filon cât Nilul, care arată că ordinea socială a modernității este un dar al acestui Nil. Ceea ce nu mai poate înnobila capitalismul tocmai acum când această ordine socială se bate păcătos și sângeros pentru conservarea hegemoniei sale.
Aparent mai modest, Liiceanu insistă în ultima vreme să convingă publicul că are o credință, dar că ea este una strict rațională, fără să coboare la originile grecești în labirintul cărora s-a formatat sufletul rațional. Cum era înainte acel suflet? Filosoful nu are intuiția evoluționismelor sufletești, dar nici ipoteza că raționalitatea însăși a crescut ca un fel de Făt-Frumos. Nu vede nicio problemă în faptul că dogma rațională grecească era dată de ideea de continuum, iar modernitatea științifică târzie demonstrează discontinuul.
Liiceanu seamănă tot mai mult cu personajul acela al lui Camil Petrescu care, în patul desfătărilor erotice, ține cursuri de filosofie. Crede că e mai nobil dacă rezumă, acum, puțină teologie. Ce să spun? Prea multă! Cel Înviat n-a teologhisit deloc.
Pe la începutul acestui rezumat, Liiceanu explică ce rărunchi din el s-a apucat să teologhisească: l-a enervat pe Andrei Pleșu, care i-a trântit o vorbă grea („leninistule”), după ce a înțeles că amicul său nu poate venera cele tainice. De atunci, Pleșu tace, iar Liiceanu teologhisește. Dacă l-ar apuca și pe Pleșu teologhisirea, Liiceanu ar scrie și mai mult. Numai Pleșu să nu fii în condițiile acestea! Ce să faci să nu stârnești luciferismul din rărunchii unui orgoliu încremenit?!
Niciunul dintre cei de mai sus – postaci peZdisti , desigur – nu a citit cartea ! NICI NU POT SA CITEASCA O ASEMENEA CARTE ! Dar fac critica literara ! NIII, MA !