În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
Cei doi gemeni au primit, pe când erau copii, aşa cum a mai amintit scribul, doi căţei care le-au fost fideli până la capăt. După ce au ajuns la o vârstă apreciabilă şi au murit, cele două animale – Rodolpho şi Giulio – au fost înlocuite cu alţi doi dulăi – tot Rodolpho şi Giulio. În ziua când cei doi muncitori au asistat, din spatele unui boschet, la ciudata scenă din parc, a murit pe neaşteptate şi câinele Giulio. Şi nici câinele Rodolpho nu s-a mai simţit prea bine de atunci. Şi nici contele cel tânăr.
Administratorul Ţipor i-a spus o mare trăsnaie Contelui Ambrogio:
– Fiul tău duce în el cadavrul fratelui său, de care nu s-a despărţit niciodată. Mi-e tare teamă că leşul acela îl va înghiţi încetul cu încetul cu totul.
Contele Ambrogio nici nu s-a supărat şi nici nu s-a arătat mirat. El a rămas, şi în continuare, acelaşi tată corect, acelaşi bunic iubitor, acelaşi personaj rezervat, sprijinit elegant în nedespărţitul lui baston cu măciulie de aur (care l-a făcut să umble de parcă ar fi avut chiar nevoie de el). Un personaj extrem de onorabil, stimat de colectivitate.
Câinele Rodolpho s-a stins pe nesimţite. Al Optzeci şi nouălea a reuşit să mai vină timp de câteva luni în grădină, după care a căzut la pat. Unde a rămas vreme de… o generaţie. Se ridica, totuşi, din când în când. S-a stins la serbarea aniversării nepotului său, Luigi. Avea 64 de ani. Nici măcar n-a apucat să poarte şi el tradiţionalul baston cu măciulie de aur al familiei. Bastonul adus de către bunicul său încă de la Hanul Diavolul Argintiu din Hanovra. Han despre care Doi-într-unul nu mai ştiau mai nimic.
Câinele Rodolpho a fost găsit mort într-un tufiş din grădina cu simetrii multiple, printre doi păuni ce-şi semeţeau penele în jurul lui.
Stefano Eximius a avut dreptate. Chiar şi după ce a murit.
AL NOUĂZECILEA
(1727 – 1770)
Puiu,
precum şi
A treia viaţă a lui Ambrogio
În clipa singură
Viaţa Celui de Al Nouăzecilea nu s-a remarcat prin nimic deosebit, însă fără ea, lungul şir n-ar fi putut continua. De aceea, scribul, notându-i trecerea, nu s-a oprit strict la fiul Geamănului: spre mirarea sa, a scribului, asemenea biografii de tranzit sunt cele ce încheagă cel mai strâns întregul.
Când Doi-într-unul, Al Optzeci şi nouălea, a revenit acasă, „a început să-şi petreacă şi el tot mai mult timp în grădinile castelului. Însă niciodată alături de tatăl său. Spaţiu era destul pentru ca să nu se calce pe picioare cei doi, încât se întâmpla să treacă zile întregi în care să nici nu se vadă decât la cină, deşi amândoi s-au aflat în aceeaşi vreme în aproape acelaşi perimetru. De fapt, toţi trei, fiindcă, de cele mai multe ori, Contele îşi lua şi nepotul cu el. Spre deosebire de alţi copii, Al Nouăzecilea nu-şi amintea mereu că el reprezintă centrul lumii, aşa că nu încerca să-i acapareze pe cei din jur, mulţumindu-se să asculte ceea ce i se spunea ori să se joace de unul singur. Cum să nu iubeşti un copil atât de cuminte? Bunicul se străduia să-şi clarifice gândurile prin complicate lungi discursuri despre viaţă şi despre moarte, discursuri pe care, la vârsta sa, copilul n-avea cum le înţeleagă. Cu toate acestea, punea rar întrebări, însă nici nu dădea semne de plictiseală.”
şi
„Au trecut în felul acesta mai mulţi ani şi, spre bucuria lui Ambrogio, nimic nu părea să se schimbe în viaţa sa, în viaţa care se desfăşura aşa cum şi-o dorea şi niciodată altfel. Doar nepotul îi creştea şi, de la un moment-dat, a trebuit să-l lase dimineţile în grija unor dascăli, alături de alţi copii ai angajaţilor de la castel. După amiezile, însă, băiatul venea în uriaşa grădină şi se găseau fără nici un efort, fără a se fi înţeles dinainte. Au trecut în felul acesta mai mulţi ani şi, spre bucuria Contelui, nimic nu părea să se schimbe în viaţa sa, în viaţa care se desfăşura aşa cum şi-o dorea el şi niciodată altfel.”
Sunt rânduri înşirate de scrib descriind viaţa Celui de Al Optzeci şi optulea, după ce s-a întors fiul său acasă. Fiul său, unicul copil supravieţuitor, din cei cinci pe care i-a avut.
Şi a mai notat scribul „Stăpânul de la Segrate nu se mai exterioriza decât în prezenţa nepotului său, cu care petrecea multe ore pe zi. Însă chiar şi acele manifestări nu erau semne ale unor trăiri reale, ci doar exagerările obişnuite la adulţii care se adresează copiilor mici. (Când Al Nouăzecilea n-a mai fost copil mic, bunicul său, întreţinându-se în mod constant cu el, nu i-a observat evoluţia şi a continuat să se comporte la fel. Ceea ce, mai târziu, l-a pus pe tânăr, de multe ori, în situaţii penibile faţă de martorii acelor scene. Mai ales atunci când martorii respectivi erau persoane străine.) Însă, în rest, nimeni n-ar fi putut afirma despre Contele Ambrogio că l-ar fi văzut schimbându-şi expresia feţei, indiferent ce veste primea. Şi modul său de conduită cu personalul era identic: stăpânul domeniului se purta distant dar politicos şi cu ultimul rândaş.”
Domeniul de la Segrate era întins şi neîngrădit. Atât de întins încât Celui de Al Nouăzecilea i se părea nesfârşit. (La fel cum, pe vremuri, cimitirul în care s-a născut bunicul său i s-a părut şi aceluia un infinit univers în sine.)
Aşa s-a petrecut a doua existenţă a Celui de Al Optzeci şi optulea, „o viaţă care se desfăşura aşa cum şi-o dorea el şi niciodată altfel.”. La un moment-dat, odată cu transformările realizate de Geamăn în parcul din spatele palatului, acest trai a riscat să se frângă. Nu s-a întâmplat aşa. Singura modificare produsă a fost doar în scurtul itinerariu zilnic al Contelui: fără să mai treacă vreodată prin „grădina vie” (care chiar vie devenise), el ajungea pe o alee lăturalnică tot în locurile unde petrecea zilele frumoase şi unde, fără a se înţelege vreodată cu nepotul său, acesta îl găsea, de fiecare dată, venind direct la ţintă.
Şi, nu în ultimul rând, scribul a mai notat că nepotul a fost singura legătură reală pe care a mai păstrat-o Ambrogio cu lumea. Nepotul despre care, iniţial, scribul a crezut că a fost primul dintre Cei O Sută despre care nu aveai ce nota şi să unica lui menire în lumea aceasta a fost tocmai aceasta: de a reprezenta „singura legătură reală pe care a mai păstrat-o Ambrogio cu lumea” şi de a constitui „biografia de tranzit cea care încheagă cel mai strâns întregul”.
Frumos, doar că fiul Geamănului n-a avut nici măcar un episod de tinereţe la fel de captivant ca tatăl său, n-a prea ieşit din palatul în care s-a născut, nu s-a amestecat în nici o afacere cât de cât deosebită. Ce să scrii despre un asemenea personaj?
Al Nouăzecilea s-a născut la 7 decembrie 1727. Ceea ce i-a dat prilejul unuia dintre magii întârziaţi prin castelul de la Segrate să caracterizeze astfel această dată: „7 decembrie 1727 este o zi a unui miez de casă stelară. Ea conţine trei cifre 7 care sunt amplasate împreună cu două numere 12. Ce înseamnă asta? Asta ne conduce la o situaţie extrem de rară, „7” fiind „acţiune”, iar „12” „împlinire”, adică odihnă. Cum poate să convieţuiască un de trei ori semn activ într-o dublă stare de repaus? Va fi o luptă continuă între cele două elemente şi viaţa copilului se va desfăşura sub imperiul acestei lupte. Unul dintre elemente va învinge în mod dureros pe al doilea, înghiţindu-l”.
