Bastonul contelui (33)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Şi a venit şi cea de a trei modificare. Aceasta a fost strâns legată de „evenimentele îngrijorătoare semnalate în ultimul timp în Lombardia” pomenite ceva mai devreme. Mai înainte a fost semnalată o epidemie ciudată, nemaiîntâlnită, care a omorât în doar câteva săptămâni 83 oameni. Partea pe cât de ciudată, pe atât de înspăimântătoare a fost că victimele se culcau sănătoase şi decedau în somn. Înspăimântător era că oricine putea să se aştepte la o astfel de moarte de nimic anunţată şi că mamele erau înnebunite de spaima că şi copiii lor ar putea avea un asemenea destin. Şi, bineînţeles, că nici ceilalţi oameni nu puteau rămâne insensibili la o astfel de ameninţare atât pentru fiecare dintre ei, cât şi pentru cei dragi lor. Căutându-se cauza acestor nenorociri, s-a constatat că pe cadavrele respective s-au descoperit vagi urme de sânge şi înţepături pe unde ar fi ieşit sângele. Deoarece ciudata molimă a încetat la fel de brusc pe cum s-a declanşat, deocamdată lucrurile au rămas neexplicate. Până ce a făcut vâlvă moartea neaşteptată a unei domnişoare în chiar preziua nunţii ei. Fiind vorba de o familie înstărită, cercetările au luat un nou avânt. Mai ales că decesul tragic al tinerei mirese a declanşat un nou val al epidemiei. Astfel a fost reluată legenda lui Jure Grando, un ţăran croat din satul Kringa. În scriptele (păstrate până astăzi) se consemnează că omul a murit în anul 1652, însă ar fi ieşit din mormântul său douăzeci de ani mai târziu, îngrozind întreaga Istrie. Istoria lui Jure Grando a fost semnalată deja cu o jumătate de veac în urmă de Johann Weichard Valvasor, un nobil erudit şi savant celebru, care a ajuns să fie cooptat până şi în Societatea Regală Londoneză. Dacă, iniţial, informaţia lui Valvasor a fost primită doar drept una dintre multele fapte senzaţionale povestite de călători şi stârnind uimirea receptorilor, odată ce „epidemia vârcolacilor” a ajuns să facă victime şi în imediata apropiere, ştirea a fost repusă pe tapet, nemaifiind receptată doar ca o simplă curiozitate. Mai ales că, odată cu noua ordine mondială născută în urma înfrângerii turcilor la porţile Vienei, occidentul a venit în contact cu populaţii noi şi, odată cu ele, cu legendele şi cu superstiţiile aduse de coloniştii sosiţi din răsărit. Astfel încât au fost dezgropate şi poveştile de groază despre aproape uitata contesa maghiară Ecsedi Báthory Erzsébet sau despre principele valah Vlad Ţepeş. Şi, scoţându-se la iveală „tradiţia” nu foarte îndepărtată, au fost citate tot mai multe „exemple concrete” ale unor astfel de epidemii. Personaje notorii s-au oferit drept garanţi ai faptului că molimele stârnite de vârcolaci sunt reale şi pot lovi oricând şi oriunde sunt semnalaţi vampirii.

Aşa că, acum fiind convinşi de cauze, s-a trecut la strategii de combatere a urgiilor. Iniţial, s-a procedat instinctiv: oamenii culcându-se strâns lipiţi unul de altul, sperând că astfel vârcolacii nu vor îndrăzni să-i atace şi chiar de ar face-o, victima aleasă va apuca să mai fie salvată de cei din jur. Doar că măsura aceasta nu s-a dovedit defel eficientă: pe de o parte, au fost semnalate decese şi ale unor persoane care şi-au petrecut noaptea în acelaşi aşternut, printre mai mulţi membri ai familiei, pe de altă parte, descrierile vampirilor şi a modului lor de operare a devenit tot mai contradictoriu. Unii spuneau că strigoii nu erau decât spiritele celor care nu erau primiţi în Împărăţia Cerului din cauza unor delicte săvârşite în timpul vieţii sau chiar a unor vine ale părinţilor lor. Alţii pretindeau că vârcolacii sunt de două feluri: vampiri vii şi vampiri morţi, adică vârcolaci intraţi în trupurile unor decedaţi¹ şi vârcolaci pătrunşi în corpurile unor persoane vii ce se purtau în cea mai mare parte a timpului firesc. Amândouă aceste categorii, se mai spunea, aveau nevoie de sânge viu pentru a putea exista. De aici şi nenumărate metode de a te apăra de ei: atât măsuri de precauţie în pregătirea şi înmormântarea leşurilor (ceea ce a dus la proceduri în afara cutumelor şi a canoanelor bisericii şi, drept urmare, atât de lucidul papă Benedikt al XIV-lea chiar a ordonat depunerea preoţilor care acceptau existenţa vampirilor şi împărtăşeau „intervenţiile păgâne”), cât şi mai multe îndrumări practice pentru populaţia vie, îndrumări cum ar fi încadrarea ramelor uşilor şi a ferestrelor cu şiraguri din căţei de usturoi etc., practici păstrate în popor vreme de secole. Fiindcă isteria epidemiilor provocate de legendele vampirilor nu se lăsa înfrântă de explicaţiile raţionale, s-a ajuns, din nou, la teoriile unei apropiate apocalipse.

La toate astea, s-a adăugat şi spaima Contelui Ambrogio, care nu putea uita că a trebuit să trăiască, în lunga sa viaţă, pierderea tuturor celor dragi, cu excepţia unui singur fiu şi a nepotului de care s-a ataşat atât de mult. (Datorită acelei spaime, ce nu l-a părăsit niciodată, a mai apărut o răceală între el şi Al Optzeci şi nouălea: tatăl a încercat să-şi convingă fiul văduv să se recăsătorească şi să mai facă prunci – „Nu se ştie niciodată cât ne socoteşte Dumnezeu răgazul permis pe pământ şi, de aceea, e bine să nu supravieţuim printr-un singur urmaş, oricât am ţine la el” îi tot repeta Geamănului, iar acesta a obosit să-i tot răspundă că „Dumnezeu, aşa cum poate hotărî sfârşitul pentru unul, aşa poate decide şi pentru mai mulţi”. Nu, Al Optzeci şi nouălea, după excesele din Rusia, a trecut la un fel de penitenţă, drept mulţumire faţă de Domnul că l-a salvat din situaţia aparent fără ieşire din palatul lui Alexandr Menşikov şi n-a dorit să se mai recăsătorească. O vreme, a vrut chiar să se călugărească, dar şi-a găsit liniştea în fericirea atemporală a „grădinii vii”. Iar ieşirile săptămânale la Cleopatra, „profesionista fără vârstă, cea care a fost prima femeie din viaţa sa”, i-au devenit suficiente. Toate acestea au fost lucruri pe care tatăl său nu le cunoştea, aşa că insistenţele sale au devenit de nesuferit pentru Doi-într-unul. Iar relaţia s-a tot răcit, sfârşind prin a nu-şi mai vorbi deloc şi întâlnindu-se formal doar cu prilejul ceremonioaselor cine. Când, ca şi până atunci, nici unul dintre ei nu se atingea de mâncare până ce nu-şi făcea apariţia şi celălalt.)

Da, însă panica permanentă a Contelui că epidemia ar putea să-i răpească şi ultima speranţă – nepotul – nu dispărea în ciuda opiniei tot mai hotărâte a cercurilor intelectualilor, după care existenţa vampirilor nu este decât o născocire a ignoranţei. Aşa că, până ce au mai fost semnalate cazuri ale molimei, Ambrogio a dispus ca Al Nouăzecilea să fie supravegheat pe timpul nopţilor de câte un slujitor. Din când în când, venea chiar el, Stăpânul, să controleze dacă nu cumva plantonul de serviciu aţipise. Pe urmă, a poruncit ca doi servitori să stea de pază în acelaşi timp şi a constatat că cel mai bine era să-i lase să joace cărţi, cât stăteau de strajă. Astfel nu exista riscul să aţipească. Numai să nu bea nimic! Dar nici aşa Contele nu era pe deplin mulţumit, iar inspecţiile inopinate în dormitorul băiatului au continuat. Ceea ce i-a alterat somnul. Aceasta a fost a treia modificare în „viaţa ce se desfăşura aşa cum şi-o dorea Contele şi niciodată altfel”.

Stăpânul, obişnuit să-i vorbească nepotului ca unui copil mic şi atunci când acela n-a mai fost un copil mic, i-a păstrat şi apelativul – „Puiu”. Aşa i se adresa şi aşa se şi referea la el. Aşa că „Puiu” a rămas Al Nouăzecilea. Doar că „Puiu” se potrivea tot mai puţin personajului, pe măsură ce acesta creştea: grija exagerată de care a avut parte, l-a adus la o stare supraponderală încă din adolescenţă, transformându-l la maturitate într-un tânăr de-a dreptul gras. Tot mai dizgraţios de gras! Cei ce nu l-au urmărit pe parcursul dezvoltării nu-şi puteau ascunde un zâmbet când vedeau pentru prima oară cine răspundea la apelativul „Puiu” – nu un copilaş plăpând, ci o adevărată matahală.

Mare şi lent în mişcări, predispoziţia sa de a-i asculta pe cei din jur şi puţinele intervenţii în convorbire, îl făcea să fie catalogat mai degrabă drept leneş. Sau drept prea istovit de a purta o greutate atât de mare cum era propriul său trup. Aşa că, în ciuda grijii excepţionale cu care a fost înconjurat de foarte mic, mai putea fi socotit şi drept un tânăr bolnav. (Ceea ce, de asemenea, nu făcea decât să-i crească panica bunicului.) În lupta dintre elementul activ al celor trei 7 şi elementul pasiv al celor doi 12 – luptă prezisă de astrolog – latenţa părea să nu-i lase nici o şansă puterii iniţiativelor. Şi, totuşi, Maica Ana, cea care se îngrijea de instrucţia copiilor din Castelul Segrate şi care l-a învăţat primele deprinderi de citit, scris, aritmetică etc., susţinea sus şi tare că fostul ei elev nu era nici leneş şi nici împiedicat de vreo boală să se manifeste cu propriile-i iniţiative: „Astrologul, referindu-se la cei doi 12 nu s-a gândit la lentoare, ci la stare de repaus, la odihnă. Or, odihna sănătoasă nu este decât o condiţie strict necesară unei activităţi eficiente!”.

Dar l-a mai speriat pe bunic şi faptul că lui Puiu îi plăcea tot mai mult să lenevească în aşternuturi şi, chiar mai mult decât atât, avea şi o teorie pentru aceasta: somnul nu numai că regenerează energiile, dar are şi capacitatea de a te scoate de sub tirania amintirilor neplăcute şi a îndoielilor unui viitor întotdeauna atât de incert.

– De ce suntem câteodată atât de îngrijoraţi, deşi singură ziua, ora, clipa respectivă nu se deosebeşte prin nimic de ziua, ora sau clipa de ieri, când ne-am simţit atât de bine? Pentru că de fiecare oară nu suntem îngrijoraţi decât pentru ce va veni. Când dormi, dacă nu visezi, acea necunoaştere a ce se va întâmpla dispare. Eu nu visez niciodată.

Da, dacă stăteai să-l asculţi, Puiu putea să te convingă. Pentru o vreme. După care nu vedeai decât că tânărul bărbat iar îşi petrece prea multă vreme în pat.

– Trebuie să te mişti mai mult! Nu-i de mirare că ai pus atâtea grăsime pe tine.

Când nu dormea, Al Nouăzecilea stătea ore întregi pe o bancă în grădină. Dar nu mai alegea ariile naturale din spate, cu filigorile bunicului, ci petrecea îndelung printre păunii aduşi în spaţiile savant amenajate de către tatăl său. Nici acolo nu prea făcea mişcare, ba de multe ori mai şi stătea cu ochii închişi, însă măcar respira aer curat.

Anii treceau şi Contele căuta disperat subiecte cu care să-l incite şi să-i deschidă apetitul pentru ceva concret, pentru o iniţiativă personală. Primul gând fu de a-l introduce în viaţa sexuală. Puiu nu era tipul de bărbat după care să se dea în vânt femeile, însă poziţia socială trecea în plan secund corpul mult prea plin. Când, la vârsta de 18 ani, bunicul l-a considerat suficient de pregătit, a început să-i caute o soţie – fiindcă a devenit evident că Geamănul nu mai era interesat de un alt urmaş (”urmaşul de rezervă”, considerat de Al Optzeci şi optulea atât de important într-un destin imprevizibil ca şi cel al vieţii oamenilor). Ambrogio împlinise o vârstă – 66 ani – la care oricine trebuie să-şi pună registrele în ordine. Ambrogio nu mai avea răbdare şi dorea să ajungă să-l vadă şi să-l îndrume pe cel ce va prelua întreaga avere. Geamănul nu arăta nici un interes pentru afacerile familiei, singura s-a preocupare rămânând simetriile lui năstruşnice, în numele cărora a fost dispus să mai repopuleze întreaga grădină încă o dată, demolând tot ce s-a făcut şi luând-o de la capăt. Geamănul considera că spaţiul acela, precum şi banii necesari pentru veşnicele-i capricii estetice cad din cer şi că întotdeauna va exista acel administrator Ţipor de la care să-i ceară şi de la care să-i primească fără comentarii. Fiul Geamănului părea şi mai puţin dispus la activităţi concrete. Cineva va trebui să aibă grijă de ceea ce s-a agonisit, Contele fiind convins că, lipsiţi de mijloacele materiale pe care le credeau inerente, cei doi – fiul şi nepotul său – se vor prăbuşii la fel ca şi îngerii căzuţi. Ambrogio ştia că s-a ajuns în ceasul al doisprezecelea, copilul mult aşteptat, chiar dacă lucrurile ar merge ceas, tot va trebui să treacă încă vreo două decenii pentru a putea prelua moştenirea, mai cărând în cârcă un bunic şi un tată atât de lipsiţi de orice interes în legătură cu administrarea domeniului. Şi, de asemenea, chiar dacă lucrurile ar merge ceas, s-ar putea foarte bine să se nască o fată şi pe urmă tot doar fete. Ori – şi mai rău – să nu se nască nici un copil. Ambrogio era tot mai prăpăstios când trebuia să se gândească la viitor. Iar acum chiar că a venit vremea să se gândească la viitor.