Aşa că a început, treptat, să stea de vorbă cu Al Nouăzecilea şi să-i explice situaţia. Discutau doar ei doi, Geamănul nemaistând de vorbă de ani buni cu tatăl său. Convorbirile dintre Conte şi Puiu erau, cel puţin în formă, cât se poate de comice, bătrânul adresându-i-se matahalei de nepot al său cu acelaşi glas cu care i s-a adresat şi pe când bărbatul nu era decât un bebeluş în leagăn. Şi, tot ca atunci, nepotul îi răspundea cu o privire serioasă, deschizându-şi rar gura. Spre deosebire de tatăl său, Al Nouăzecilea suporta cu răbdare orice convorbire fără să dea nici cel mai mic semn de nervozitate, însă când catadicsea să răspundă nu repeta decât ceea ce a mai afirmat de atâtea ori. În privinţa însurătorii, părea să nu aibă nimic împotrivă şi nici pretenţii anume. Ambrogio şi-a adus aminte că nici Geamănul nu s-a manifestat altfel, dar măcar şi-a ales singur nevasta şi a impus o femeie împotriva aşteptărilor generale. Şi n-a greşit.
Da, Cei O Sută, în ciuda faptului că au fost de multe ori atât de diferiţi între ei, aveau şi trăsături comune. Acestea nu se refereau doar la unele semne fizice, cum ar fi fost, de pildă, bărbia adânc despicată1, cât şi unele trăsături psihice, dintre care o grijă profundă pentru continuitate nu i-a lipsit nici unuia din lungul şir. Şi Puiu a fost de acord că trebuie să dea un urmaş legitim familiei, datorie la fel de firească precum spălatul sau mâncatul, activităţi ce nu l-au încântat niciodată întrucât necesită ceva efort. Aşa că, imediat ce a împlinit 19 ani, îl găsim căsătorit şi tatăl unui copil. Bunicul ar fi vrut ca evenimentul să se fi consumat şi mai repede, însă Al Nouăzecilea şi-a apărat cu îndârjire statutul de nevârstnic până la 18 ani, promiţând, în schimb, că se va însura odată ce va împlini această vârstă. Cea mai mare groază o avea că, odată ce nu mai putea fi socotit minor, în mod sigur i se vor încredinţa tot felul de sarcini şi el ştia foarte bine că dacă accepţi şi cea mai măruntă obligaţie, vei fi constrâns s-o accepţi şi pe cea de a doua, după care diferitele misiuni vor veni una după alta, într-un şuvoi asemenea unei furtuni de vară. Furtună care nu-ţi va mai da răgazul să rămâi tu cu tine.
N-a fost o problemă prea mare pentru Conte să găsească o mireasă pentru Puiu. Întrucât acesta oferea nu numai un trup mult supraponderal, ci, în primul rând, un titlu şi perspectiva uneia dintre cele mai însemnate averi din Lombardia, aproape că nu exista familie să nu fie fericită ca din rândurile ei să fie aleasă viitoarea castelană de la Segrate. Şi, totuşi, cea pe care a căzut până la urmă norocul a mărturisit că nu vede cum ar putea fi fericită o tânără zvealtă şi sănătoasă ca ea cu un bărbat „în a cărui nădragi ar încape un regiment întreg”. Ceea ce, desigur, n-a fost receptat decât drept un moft de fecioară obişnuită să viseze la prinţul din poveste. Nu, nici măcar nu se putea spune că i-au stat rău nazurile iniţiale ale domnişoarei Anna Maria Panzaritti, căsătorită cu Al Nouăzecilea la data de 7 decembrie 1745 în biserica de pe domeniul familiei proaspătului ei soţ2.
Şi Anna Maria şi-a făcut prompt datoria de soţie şi deja la 5 septembrie a anului următor, a dat naştere unui copil. Spre dezamăgirea Contelui, la o fetiţă. Dacă Ambrogio, cu greu şi-a mascat nemulţumirea, iar Geamănul a luat la cunoştinţă evenimentul fără a-şi mai arăta vreun interes deosebit pentru nepoata sa, spre uimirea tuturor, Puiu s-a comportat ca un adevărat tată fericit. Îşi petrecea o mare parte din timp lângă leagănul fiicei sale, urmărindu-i fiecare mişcare. Pentru că aşa putea sta fără să facă nimic – ca de obicei! -, chiar să şi aţipească din când în când, şopteau gurile rele.
Totuşi, lucrurile n-au stat aşa. În primăvara următoare, Puiu şi-a scos copilul la aer curat, în grădina tatălui său şi folosea fiecare zi senină pentru a sta acolo cu Maria Anna –Magdalena, cum a fost botezată fetiţa. Treptat – şi tot spre mirarea tuturor -, li s-a alăturat şi Anna Maria, soţia matahalei. În felul acesta a petrecut întreaga vară, până toamna târziu, tânăra familie. Şi la fel şi vara următoare.
Geamănului părea să-i fie indiferentă exemplara viaţă de familie a fiului său. Ambrogio era mulţumit: şi în continuare „viaţa se desfăşura aşa cum şi-o dorea şi niciodată altfel”. Doar un lucru îl nemulţumea pe Conte: că Puiu nu pare deloc grăbit să-i dăruiască şi un strănepot de sex masculin. Pentru că i se părea firesc Celui de Al Optzeci şi optulea că dacă matahala de Puiu a fost în stare să aibă „aproape din prima” un prunc, depindea doar de el să facă şi un al doilea. „Al doilea copil va fi sigur băiat!” îşi încuraja nepotul ori de câte ori ajungeau să stea de vorbă. Iar Al Nouăzecilea, în loc de răspuns îl privea cu mina serioasă din copilărie, mai ales că şi Ambrogio continua să i se adreseze cu glasul cu care se vorbeşte cu pruncii.
Spre mirarea tuturor -, treptat lui Puiu şi fetiţei li s-a alăturat şi Anna Maria, soţia matahalei. În felul acesta, tânăra familie a petrecut întreaga vară, până toamna târziu. Şi la fel şi vara următoare. Câteodată aţipeau toţi trei pe o bancă şi cine îi vedea trebuia să admită că se află în proximitatea unor oameni fericiţi. Când vremea se răcea, Puiu cânta la orga cea mică, instalată în apartamentul său ori chiar la orga cea mare din biserica palatului. Şi acolo se întâmpla tot mai des să apară şi bunicul ori chiar şi tatăl să-l asculte. Al Nouăzecilea a deprins aproape singur meşteşugul, fiind nevoie doar de o lună ca un muzician să-l iniţieze în tainele armoniei, după ce fosta sa învăţătoare, buna Maică Ana, călugăriţa cumsecade, dolofană, cu sânii abia încăpându-i sub sutană, n-a mai fost în stare să-l ajute. E drept că nici muzicianul acela n-a fost organist de meserie, ci doar un apreciat contralto, unul dintre ultimii castraţi ce cutreiera ţinuturile, dând spectacole ce încântau lumea. Maica Ana a avut dreptate: fostul ei elev nu era leneş, modul temperamental în care ataca cele patru claviaturi suprapuse ale instrumentului din biserică dovedind din plin acest lucru. Poate că aceste concerte n-ar fi avut un asemenea succes în familie, dacă Puiu n-ar fi avansat în prezenţa ailor săi, care şi-au dezvoltat auzul împreună cu el. Muzica concepută şi interpretată de Al Nouăzecilea nu era pentru urechile oricui, trebuia să te deprinzi încetul cu încetul cu ea.
Aşadar, cât şedeau pe bancă, Geamănul, în al cărui rai cu perspective multiple se aflau, apărea şi Contele din când în când şi stătea câteva minute cu familia fiului său. Pe nesimţite, chiar dacă Ambrogio şi Doi-într-unul nu mai vorbeau între ei, vieţile li se asemănau tot mai mult. Amândoi îşi petreceau zilele în grădină atâta timp cât vremea le-o permitea; amândoi s-au retras din viaţa socială, închizându-se în „preocupările lor misterioase”3; amândoi îşi apărau cu dinţii tabieturile traiului care se desfăşura aşa cum şi-l doreau şi niciodată altfel. Şi, iată, Al Nouăzecilea le călca pe urme. Sau cel puţin aşa se părea.
Însă, în toamna lui 1748, a trecut prin Lombardia un organist adevărat, Carl Philipp Emanuel Bach, cel de al doilea fiu al lui Jochan Sebastian Bach. De fapt, artistul acela, socotit cel mai mare interpret al instrumentelor cu clape, era pe punctul de a-şi consolida tot mai mult faima, pe măsură ce evlaviosul său tată, Johann Sebastian, se apropia de sfârşitul existenţei sale trupeşti. Tatăl era constructorul unor armonii cu care lumea abia trebuia să se deprindă, Carl Philipp Emanuel era un virtuos. Muzica bătrânului era omagiul adus lui Dumnezeu, muzica fiului era omagiu adus omului. Prima trebuia înţeleasă, a doua, stârnea admiraţie prin simpla ei prezentare. La concertul din palatul ducelui a sosit – ca niciodată – şi întreaga familie a Contelui. Această etalare în comun a stârnit mai multe comentarii decât muzica ascultată. Nu că n-ar fi avut succes Carl Philipp Emanuel, ci pentru că despre stăpânii de la Segrate s-au zvonit atâtea bârfe, iar această defilare solidară venea să le desfiinţeze pe mai toate.
Pe Puiu, audiţia l-a obosit atât de mult încât, ajuns acasă, a mers direct să se culce şi a rămas în pat mai multe zile. Situaţia reclama vizita medicului. Care, cunoscându-l pe Al Nouăzecilea de la naştere, s-a arătat pentru întâia oară îngrijorat. Matahala dormea adânc, burta sa imensă se ridica şi cobora cu zgomotul unui animal sălbatic gata de atac. Nici vorbă de lentoare în manifestarea bolnavului. A muribundului? Puiu nu s-a mai trezit de când s-a pus în pat. Cu o mină adecvată, doctorul i-a spus Contelui, care venea din oră în oră la căpătâiul nepotului, că lipsa de mâncare şi de apă poate să-i fie fatală pacientului. Iar faptul că nici o încercare de a-l trezi pe acesta n-a reuşit, întărea temerile. „Dacă nici de eşti stropit cu apă rece nu te trezeşti, înseamnă că nu mai ai energia pentru starea de veghe”, a explicat medicul. Iar Ambrogio şi-a amintit de lupta dintre acei 7 activi şi acei 12 pasivi de care a vorbit astrologul analizând numerele din data de naştere a lui Puiu. „Cum poate să convieţuiască un de trei ori semn activ într-o dublă stare de repaus? Va fi o luptă continuă între cele două elemente şi viaţa copilului se va desfăşura sub imperiul acestei lupte. Unul dintre elemente va învinge în mod dureros pe al doilea, înghiţindu-l”, au fost cuvintele rostite de oracol şi, iată, „dubla stare de repus” se dovedea mai puternică decât cele de trei ori semne active. Singura soluţie care ar mai putea oferi o rază de speranţă ar fi extragerea de sânge, atât de mult sânge încât corpul acela mare să se revolte, or orice manifestare a trupului ar fi un semn că lupta s-ar relua.
1 Prezentă atât la Al Treizeci şi doilea (Copilul), cât şi la Al Nouăzecilea (Puiu), diferiţi până la extremă prin dimensiunile trupurilor.
2 Pentru soacra lui Puiu, mariajul acesta a fost şi o victorie personală: ea însăşi a sperat să pătrundă în familia Celor O Sută, nădăjduind să se mărite cu Geamănul, şi înainte ca acela să o ia de nevastă pe femeia „cu o mie de ani mai bătrână decât el”, dar şi după ce mama lui Puiu a murit. De data aceea, luptase cu o Landani şi toate indiciile au arătat că, deşi l-a făcut pe chipeşul tânăr să se simtă bine cu ea, cea aleasă va fi rivala ei. Pe urmă Geamănul a plecat, dispărând cine ştie unde, şi ea s-a mulţumit cu al nouălea baron Panzaritti, iar domnişoara Landani l-a tot aşteptat pe prinţul din poveste, nu s-a mai măritat şi a intrat la mănăstire, unde, după doar câteva luni a şi murit. Căsătoria Annei Maria cu fiul celui pe care nu l-a putut uita niciodată i-a adus o fericire atât de mare, cum nimeni nu şi-ar fi putut imagina – era de parcă ea însăşi s-ar fi măritat cu cel care acum i-a devenit cuscru.
3 Despre acele „îndeletniciri misterioase” nimeni n-ar fi putut relata mare lucru. Dacă pe Geamăn îl vedeau cu nelipsitele-i planşe, cu instrumentele topografice şi cu hârtiile pe care făcea socoteli doar de el ştiute, se putea bănui că Doi-într-unul nu contenea să calculeze noi perspective şi nou proporţii pentru grădina lui. Că era aşa s-au convins şi cei câţiva lucrători angajaţi să se ocupe doar de ideile lui. Iar în lipsa lui Jean-Paul, cu care colindase pe vremuri – ehei! – lumea, pentru vreo doi ani a apărut un alt personaj cu care se sfătuia mereu. Acela se numea Ignatio şi, spre deosebire de francez, provenea dintr-o familie nobiliară, dar scăpătată. (Bunul cititor nu trebuie să-şi închipuie tot felul de măscări între cei doi. Geamănului îi era suficientă Cleopatra, care, deşi mai mare decât el cu cincisprezece ani, l-a supravieţuit şi a trăit din relaţia discretă şi neîntreruptă cu Contele cel tânăr. Bun, asta în legătură cu Al Optzeci şi nouălea, dar care au fost „îndeletnicirile misterioase” ale lui Ambrogio, care, iată, de atâta amar de vreme ducea aceeaşi viaţă aproape solitară şi care se simţea bine doar în acest fel? Ele au reprezentat taina lui.
