În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
Descrierile unor întâlniri de la Segrate se regăsesc în memorialistica şi în scrisorile a numeroase personalităţi ale vremii. Ele au devenit unul dintre punctele de întâlnire ale savanţilor şi ale artiştilor. Pe urmă – spre disperarea Laurei Estera – şi ale lumii mondene. De care a trebuit să se ocupe ea. Au trecut, astfel, doar puţini ani şi discuţiile au alunecat tot mai mult şi spre politic. Ceea ce a atras la Castel, în mod inevitabil, şi aventurieri de tot soiul, alături de fanfaroni şi spioni ai poliţiei. La întâlniri a început să vină şi van Walder. În schimb, a lipsit tot mai des Ambrogio II. Nu aşa ceva a căutat el. Noile discuţii îl plictiseau, iar el nu dorea decât să trăiască aşa cum şi-o dorea şi niciodată altfel.
Al Nouăzeci şi doilea a încercat să impună invitaţii, limitând astfel accesul oaspeţilor nedoriţi. Van Walder i-a spus că un asemenea gest i-ar putea atrage mai mulţi duşmani decât orice altceva. Atunci, căutând tot felul de pretexte, Tânărul Conte şi-a închis poarta spre colocviile devenite pentru el o povară. Dar în primii ani de după 1800, „Întâlnirile de la Segrate” erau deja atât de cunoscute, încât, peste doar câteva săptămâni, au trebuit să fie reluate. Singurul lucru nou a fost că nu se mai ţineau duminică, ci, o dată la două săptămâni, joia. Iar parcă succesul lor a crescut şi mai mult. Un anume Sergio Rosi1 a devenit un fel de corespondent special pentru un ziar din Milano. Informaţiile lui au fost preluate şi de alte publicaţii şi, în felul acesta, putem reconstitui nu numai amploarea întâlnirilor, o listă a participanţilor, dar şi subiectele discutate. Şi nici n-a fost nevoie de emiterea unor invitaţii nominale: la Castel s-a întâmplat un lucru rar – selecţia participanţilor a decurs de la sine, cei ce nu făceau faţă discuţiilor renunţând să se dea în spectacol.
De pildă, un subiect abordat acolo i se pare scribului prea puţin remarcat de către istoricii ştiinţei. Ambrogio II, aflat în corespondenţă cu von Goethe – acel ministru, poet şi om de ştiinţă de la Weimar -, l-a pus pe german şi în legătură cu socrul său. Din relaţia lor avea să se nască Geschichte meines botanischen Studiums2, scris de Goethe în urma unei călătorii în Italia (însă după ce socrul Celui de Al Nouăzeci şi doilea n-a mai fost în viaţă; de altfel, cei doi nu s-au întâlnit niciodată personal). Dar tot din această relaţie se va naşte şi un foarte interesant studiu al profesorului Gaviani despre modul cum s-au format speciile moderne de plante. O adevărată „Origine a speciilor”, ca aceea pe care o va emite cu atâta succes Charles Darwin, o jumătate de veac mai târziu, pentru animale. Extrem de doct, studiul lui Gaviani nu va analiza doar originea speciilor regnului vegetal, ci va ilustra în mod permanent subiectul cu influenţele acelei evoluţii asupra întregii vieţi de pe pământ, precum şi modul cum s-au condiţionat reciproc oamenii, animalele şi plantele. Şi e cu atât mai uimitor cum studiul lui Gaviani a rămas acoperit de praf în biblioteci, chiar şi după revoluţia darwinistă. Nici chiar lucrarea mult mai celebrului Goethe nu mai este foarte cunoscută. În schimb, fiul lui Ambrogio II a reluat cu multă pasiune, după cum vom vedea, preocupările bunicului său dinspre mamă.
Însă, desigur, capodopera socrului lui Ambrogio II n-a fost nici pe departe singurul subiect al Întâlnirilor de la Segrate. Artele şi matematica, precum şi un campionat de Ostomachion, (tangram)3 au fost mereu prezente. Lista participanţilor este spectaculoasă, iar printre oaspeţii de onoare apare şi Napoleon Bonaparte4. Încă la invazia franceză, al cărui scop evident era să reumple visteria goală de la Paris, motiv pentru care orice jaf şi orice rapt era permis, renumele „Întâlnirilor de la Segrate” şi a amfitrionului lor au fost suficiente pentru ca domeniul să nu fie atins de nici o prădăciune, iar ofiţerii învingători să viziteze Castelul cu cel mai mare respect. (Poate aceiaşi militari care, nu departe de Segrate, au transformat în grajd sala de mese a mănăstirii Santa Maria delle Grazie, unde se afla şi se află Cina cea de taină a lui Leonardo.)
(O simplă nouă paranteză, dar şi o anticipare: Napoleon a sosit a doua oară la Segrate, după ce a cucerit în mod neaşteptat Milano. Neputând să-şi transporte tunurile prin strâmtorile dificile ale Alpilor, el a aflat prin spioni că marele depozit de artilerie de la Milano nu era păzit decât de 7.500 de soldaţi, majoritatea trupelor austriece fiind concentrate la Torino. Aşa că a intenţionat mai mult să pună mâna pe armele grele decât pe oraşul însuşi. Dar dacă tot a ocupat şi oraşul, cu atât mai bine! Spionul care i-ar fi furnizat informaţiile vitale francezului ar fi locuit la Segrate. Mai târziu, marele specialist în sigint5, George Scovell – generalul lui Wellington şi geniul spargerii codurilor militare secrete – ar fi fost şi el o vreme oaspetele Celui de Al Nouăzeci şi doilea. Scribul nu crede că un om care vrea să trăiască doar aşa cum îşi doreşte şi niciodată altfel să se fi complicat în asemenea jocuri periculoase. Nu e logic, chiar dacă s-a încercat ulterior ca şi zvonurile acestea să fie exploatate.)
Încetul cu încetul, Contele Ambrogio II a devenit o legendă vie. Probabil că n-a mai participat de fiecare dată la întrunirile din casa sa, altfel Sergio Rosi n-ar fi precizat doar uneori prezenţa amfitrionului. Ca un fapt ce trebuia subliniat. Posibil ca Ambrogio II să nu fi suportat ideea că ar trebui să fie de faţă – şi încă şa o anumită oră! -, „ar trebui” contrazicând ideea de a-şi trăi viaţa aşa cum dorea şi niciodată altfel. (Idee care, în fond, nu era decât o idee…)
Scribul este conştient că, la sfârşitul acestei biografii, a ajuns la momentul cel mai idilic de când descrie viaţa Celor O Sută. Să trăieşti vreme de patruzeci de ani (iarăşi cifra 40!), de când a venit la Segrate, doar aşa cum doreşti şi niciodată altfel, să traversezi toate momentele acelei perioade atât de agitate – ca toate perioadele istoriei….- fără să ai parte de „evenimente” i s-a părut chiar şi scribului o poveste învelită în celofan roz-bombon. Iar Sergio Rosi a publicat un volum cu ilustraţiile în moda timpului6, adăugând o panglică asortată acelei iluzii. Pe care scribul n-o mai poate deosebi de realitate. Oamenilor le place să afle cât mai multe despre cei ce au reuşit. Atunci se cred egali cu aceia. Atunci sunt, pentru câteva clipe, ei celebri. Şi, atunci, cum de a transpirat atât de puţin despre cel ce se bucura că şi-a trăit viaţa doar aşa cum a vrut şi niciodată altfel?
Al Nouăzeci şi doilea a avut o soţie (în care a găsit câteodată acea femeie), trei copii, un băiat şi două fete (deşi el ar fi preferat să aibă doi băieţi), precum şi un succes în afaceri ce nu l-a părăsit niciodată. Apoi, după moartea Laurei Estera, a mai avut o soţie şi încă doi copii. Despre tranzacţiile sale au circulat numeroase legende protectoare. De pildă, averea lui Ambrogio II a fost comparată cu celebrul diamant ajuns în posesia bancherului Henry Hope. (Aventurierul Jean-Baptiste Tavernier ar fi furat o piatră care ar fi reprezentat ochiul unei zeităţi păgâne, probabil al zeiţei Sita. Înaintea lui, au mai fost şi alţii care au săvârşit acel sacrilegiu, dar toţi au murit în împrejurări cumplite. Tavernier a reuşit să aducă preţioasa bijuterie în Europa şi a vândut-o Curţii franceze. După care a murit şi el, sfâşiat de nişte câini sălbatici în Rusia. Apoi, rând pe rând, au pierit în mare suferinţă şi frumoasele pe gâtul cărora a strălucit neasemuita podoabă. Printre ele, madame de Montespan, prinţesa de Lamballe, regina Maria-Antoaneta… Până la vremea lui Ambrogio II, diamantul poposit la bancherul englez – care i-a şi dat numele –, a stat o vreme la pândă, însă faima îi era deja consolidată, iar viitorul nu o va dezminţi. Totuşi, compararea averii Casei de la Segrate cu „Diamantul Hope” i se pare scribului nepotrivită. Chiar şi pentru simplul fapt că pe Cel de Al Nouăzeci şi doilea, uriaşul său patrimoniu nu l-a dus la pierire.) Potrivită ori nu, şi compararea averii Casei de la Segrate cu blestemul Diamantului Hope a funcţionat multă vreme ca un paznic de nădejde.
Ambrogio II s-a născut în Castelul din Segrate în A.D. 1768 şi a murit în acelaşi loc, în 1836 – după ce, în tinereţe, a colindat Europa într-o lungă călătorie de iniţiere. Despre Al Nouăzeci şi doilea a circulat zvonul că ar fi fost un om bun şi înţelept. Pentru scrib, Al Nouăzeci şi doilea pare posesorul biografiei celei mai romanţate: după ce a rămas orfan de mic, parcă prea a trăit doar aşa cum şi-a dorit şi niciodată altfel. Măcar faptele aşa par… Deocamdată…
La un moment-dat, Ambrogio II, numit de toată lumea „Tânărul Conte”, chiar şi la şaizeci şi opt ani, a privit mulţumit în jur: a ajuns să aibă într-adevăr de toate.
După care a murit.
Trăirea clipei, ca singura şansă în faţa unei ameninţări directe, nu vine întotdeauna. Nici măcar la chemarea unor profesionişti ai ei, cum au fost Ambrogio şi nepotul nepotului său. Aşa că, înainte de a expia pentru ultima oară, Ambrogio II a mai apucat să şoptească: „Totul nu este decât rahat”. Cel puţin aşa a spus Maria Frederike, a doua sa soţie, care a stat lângă el în clipa din urmă. Dar nu e sigur că Al Nouăzeci şi doilea ar fi rostit chiar acele cuvinte. Poate n-a auzit bine femeia. Tânărul Contre a avut întotdeauna stil în tot ceea ce făcea.
Procesele pentru moştenirea averii Contelui au mai continuat şi după decesul lui Ambrogio II. O vreme chiar cu şi mai multă amploare. Totuşi, avocaţii au câştigat – şi ei – tot mai puţini bani de pe urma acelor cauze. Plasamentele bine ascunse au izbutit să camufleze cea mai mare parte a averii. Viaţa merge înainte şi atât de lungile acţiuni în diferitele instanţe s-au îndepărtat şi ele tot mai mult de Cei O Sută, deşi disputele juridice din „Bătălia pentru Sagrate” au mai rămas, pentru câteva generaţii, o constantă în Lombardia.
Pe urmă au intrat şi ele în uitare.
AL NOUĂZECI ŞI TREILEA
– Pip –
(1799 – 1849)
Să nu priveşti înainte!
Era o dimineaţă rea, o dimineaţă dintre cele în care te trezeşti lipsit de vlagă, speriat de viaţă şi profund neîncrezător că traiul omenesc ar avea vreun rost. Al Nouăzeci şi treilea, numit de către intimi „Pip”, pur şi simplu refuza să se scoale din aşternut. Atunci, bona i-a spus:
– Te sperie că va trebui să înveţi un poem lung pe de rost?
– Da. Azi, n-am poftă de aşa ceva.
– Te sperie că va trebui să mergi în vizită la bunici?
– Da, nici de asta n-am nicio poftă.
– Acum te simţi bine?
– Acum, da.
– Atunci, de ce te gândeşti la ce va fi, omorând ceea ce este?
– ?!
– Să nu priveşti niciodată înainte!
1 În Sergio Rosi scribul l-a identificat pe ginerele lui Ronaldo, cel care a devenit adjunctul „administratorului interimar” Ţipor. Altfel, sub acelaşi pseudonim, personajul a publicat şi poezii originale.
2 „Istoria studiului meu botanic” (în lb. germană)
3 Un tablou al lui Paolo Schifferi ne arată doi domni înfruntându-se la o tablă a acelui puzzle al lui Arhimede şi mulţi alţii chibiţându-i preocupaţi. Din corespondenţele lui Sergio Rosi, aflăm că Tânărul Conte a iniţiat ceea ce astăzi s-ar putea numi o „federaţie de tangram” şi un campionat regulat pentru acel joc.
4 Într-un index al lucrărilor lui Paolo Schifferi, scribul a găsit trecut şi un tablou („ulei pe pânză, 1,96 x 0,88”) întitulat „Majestatea Sa, Napoleon Buonaparte I, Împăratul întru Gloria lui Dumnezeu, la Castelul de la Segrate”, dar lucrarea propriu-zisă scribul n-a izbutit s-o identifice niciunde.
5 Sigint – spargerea codurilor secrete. (De la sig – de la signal – şi int de la inteligence = sigint.)
6 „O viaţă model”, Milano, Monalisa, 1833. Cărţulia i-a fost de prea puţin ajutor scribului, ea nefiind decât pretextul moralizator al unui demers didactic pentru copiii celor înstăriţi.
