Bastonul contelui (66)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

În grădini, Al Nouăzeci şi treilea îşi avea locurile sale şi a putut să-şi imagineze marile-i aventuri într-un decor real. Mai ales că el n-avea nevoie de cine ştie ce butaforie, chiar dacă aceasta era la îndemână: fiul lui Ambrogio II era convins că în orice petic de gazon poate găsi la fel de multă viaţă ca într-o piaţă publică din Milano. (Convingere cu care a rămas toată viaţa.) Grădinile ofereau ispite ce nu puteau fi refuzate. Nici de un copil, nici de un adult. Şi de ce să le refuzi, dacă ţi se oferă atât de lesnicios? Băiatul a avut la dispoziţie numeroase alei şi dădea pretutindeni de chioşcuri şi de umbrare, de statui şi de aranjamente florale, de machetele unor vechi temple păgâne şi de altele, ale unor construcţii din basme. Până şi Calul troian era acolo, iar copilul a petrecut multe ore în interiorul lui. Şi scribul nici măcar n-a pomenit, la timpul potrivit de cele două (!) labirinturi: unul identic labirintului Castelului Chenonceau, cel realizat încă după planurile Caterinei da Medici, fiind prezenţi până şi arbuştii de taxus baccatta, celălalt gândit de însuşi Geamănul în perspectiva concepţiilor sale provenind din perspectivele schimbătoare. (Primul labirint, cel preluat, ar fi trebuit să dispară, după ce al doilea ar fi satisfăcut exigenţele Celui de Al Optzeci şi nouălea. Lucru care n-a mai avut timp să se întâmple.) Copilul, sub influenţa bunicului său, a făcut cunoştinţă, pe rând, cu zecile – dacă nu cu sutele – de plante şi, la vârsta când s-a putut descurca singur, a trăit alături de ele. Şi a descoperit locuri pe care nimeni în afara lui nu le-a mai călcat de decenii. Ascunzişuri ideale.

Oricât de greu ar părea de înţeles, fiul lui Ambrogio II şi al Laurei Estera a avut parte de mult mai puţină căldură chiar decât tatăl său, rămas orfan de mic. Poate fiindcă atâta vreme cât de Tânărul Conte se legau speranţele în continuitatea traiului de la Castel, numeroase persoane s-au grăbit să-şi arate cât mai ostentativ posibil afecţiunea faţă de el, pe când Al Nouăzeci şi treilea i s-a părut părintelui său o misiune îndeplinită, odată ce băiatul a venit pe lume. Iar mama, o vreme ocupată cu următoarele două sarcini, s-a retras apoi tot mai mult printre cărţi şi eprubete, fiind convinsă şi ea că nu le lipseşte nimic pruncilor. Şi, într-adevăr, nici nu le-a lipsit nimic material copiilor lui Ambrogio II. Fetele s-au lipit una de alta, fiind nedespărţite până ce cea mai mare, Laura Maria, i-a fost dată de soţie unui căpitan de gardă. Mezina, Estera Luiza, a considerat aceasta o trădare îngrozitoare şi nu a suportat despărţirea de sora ei. Numai că Laura Maria a fost cu adevărat îndrăgostită de chipeşul ei ofiţer, care, pe deasupra, se trăgea dintr-o veche familie nobiliară, aşa că n-a înţeles în ce constă „trădarea”. Simţindu-se abandonată de una singură în lumea cea mare, Estera Luiza a intrat într-o depresie care a speriat întreaga familie, mai ales după ce domnişoara a încercat să se sinucidă. Noroc doar cu blândul părinte Giulio, cel venit la Segrate în locul fiorosului Pater Umberto. Preotul i-a explicat fetei de nici şaptesprezece ani împliniţi că viaţa este un dar de nepreţuit de la Dumnezeu şi că refuzul acestui cadou nu este demn de nici un creştin adevărat. Încetul cu încetul, Estera Luiza a acceptat psihoterapia părintelui şi s-a arătat tot mai interesată de curăţenia credinţei întru Domnul. De fapt, doica, fiinţa care o cunoştea cel mai bine, a sesizat că pupila ei s-a îndrăgostit de blândul preot. Iubire, desigur, interzisă. Adolescenta a intrat din nou în criză. Cel mai mult îşi ura sora – cu care n-a mai vrut să vorbească niciodată. Părinţii ei au fost convinşi că doar un alt bărbat îi va putea potoli hormonii şi au încercat s-o scoată în lume. Tânăra a refuzat cu hotărâre. Ambrogio II a renunţat repede: era limpede că fiica lui mai mică nu va mai încerca să se sinucidă; n-avea decât să facă orice o vrea, Ambrogio II dorea să trăiască doar aşa cum şi-a dorit şi niciodată altfel; pentru ceilalţi şi-a făcut datoria. Cu vârf şi îndesat. Mama a insistat mai mult, însă fără succes. Când a găsit un tânăr şi frumos (după gustul ei), şi suficient de strâmtorat pentru ca fiica Tânărului Conte să constituie o soluţie de vis, şi destul de ambiţios pentru a nu se da înapoi cu una cu alta, Estera Luiza a anunţat că se retrage la mănăstire. Mama ei a plâns mai multe săptămâni în şir, tatăl n-a avut absolut nimic împotrivă. După nici o jumătate de an, blândul părinte Giulio s-a călugărit şi el. Bârfele au izbucnit instantaneu şi s-au stins la fel de repede. Părintele Giulio a plecat departe, într-o mănăstire cocoţată undeva în Pirinei. El şi Estera Luiza nu s-au mai văzut vreodată. (Cel puţin aceasta este versiunea oficială. Numele fetei nu se găseşte în registrele lăcaşului unde s-ar fi retras, iar pe părintele Giulio unde să-l cauţi?)

Însă, din nou, scribul a anticipat puţin. Între timp, Cel de Al Nouăzeci şi treilea, mai mare decât surorile sale, şi-a extras singur input afectiv: din minunatele grădini, unde şi-a petrecut mai tot timpul liber până aproape de adolescenţă. Timpul liber întrucât, după blândul Giulio, la Castel a sosit părintele Antonio, un bărbat între două vârste, pântecos şi chel¹. Bonom la prima vedere, Pater Antonio voia doar să-şi protejeze tabieturile. Copiii, elevii lui, au simţit asta şi făceau cam ce le trecea prin cap. După vreo două săptămâni de la instalarea noului preot, Ambrogio II – atât de greu de găsit, dar mereu prezent – i-a spus:

– Părinte, cu toată consideraţia pentru veşmântul domniei tale şi, desigur, pentru cuvioşia de care sunt convins că dai dovadă, trebuie să te rog ceva: să fii mai decis cu enoriaşii şi, mai ales, cu copiii pe care îi îndrumi cu atâta competenţă. Şi mie îmi place să-mi respect programul şi văd că şi domniei tale la fel. Ascultă-mă, dacă vrei: cel mai uşor poţi face tot ceea ce crezi, dacă le dai suficient de lucru celor din jur ca să nu mai aibă nici vreme şi nici prilej să comenteze.

Aceasta a sunat ca un bilet de liberă trecere pentru preot. Care, parcă, atât a şi aşteptat. Aşa că a început să le dea copiilor multe teme, pentru a-l deranja pe el cât mai puţin. Viaţa era plăcută la Castel.

Viaţa a rămas, cu toate acestea, plăcută şi pentru Al Nouăzeci şi treilea. Grădinile nu i le putea lua nimeni. Şi, din nou, scribul recunoaşte că prin venele Celor O Sută curge acelaşi sânge. Altfel cum s-ar explica faptul că dintre toţi oamenii care treceau pe aleile grădinilor, doar Pip percepea vibraţia întregului la cele mai mici modificări din parc: când îşi lua zborul o pasăre, trepida nu numai creanga de pe care a decolat, ci tot arealul părea să se mişte într-o parte. „Natura stă pe o suprafaţă străpunsă de o axă sensibilă la orice zvon, asemenea unei rămurele în bătaia oricărei adieri”, a citit băiatul într-una dintre cărţile maeştrilor alchimiei din biblioteca lăsată de (prezumtivul) Sir Dominick Roosh². Da, pentru băiatul de câţiva anişori, la fel ca şi pentru adolescentul şi bărbatul Al Nouăzeci şi treilea, grădinile de la Segrate se aflau într-o veşnică mişcare. Şi totul într-o deplină interdependenţă.

– E ca şi cum te-ai uita la un bărbat care, deşi doarme, îi poţi vedea neîncetata mişcare a pântecului. La femei tresărirea sânilor. Aidoma oamenilor, parcă şi grădinile respiră. Fugind cu descoperirea aceasta la tatăl său, Ambrogio II s-a mărginit să mormăie:

– Panta rei…

– Nu, s-a revoltat copilul. Altundeva, în bucătării, de pildă, nu se întâmplă aşa ceva!

– Panta rei, a mai mormăit o dată tatăl.

– Dar altundeva nu…

Cu cine să vorbească? Nu-i rămânea decât grădina vie. În „labirintul nou”, nu în cel copiat după modelul de la Castelului Chenonceau, ci în cel imaginat de Geamăn, senzaţia de decor viu era covârşitoare. (Pe urmă, şi-a revizuit părerea: şi altundeva totul vibrează, şi altundeva toate sunt în interdependenţă.)

O legendă, pornită de la un fapt real, a făcut ca „labirintul vechi” să fie evitat de ani buni. Erau amintite două cazuri în legătură cu primejdiile ce veneau de acolo: o femeie tânără a intrat şi n-a mai găsit ieşirea decât după o săptămână. Cei ce au căutat-o în tot acel răstimp n-au putut-o ajuta. Când a ieşit singură, după ce rudele deja o jeleau, nu şi-a mai putut controla gândurile. După câţiva ani, nebuna s-a aruncat într-un iaz. Al doilea caz privea doi fraţi care s-au jucat „de-a ascunsa”. Unul dintre ei n-a mai fost văzut niciodată. Oamenii i-au cerut Contelui să dezafecteze „labirintul vechi”, însă nu s-a întâmplat nimic. Când şi un ofiţer francez a dispărut în vegetaţia aceea savant croită, generalul Junot i-ar fi solicitat şi el, de data asta Tânărului Conte, să elibereze terenul. Nici Ambrogio II n-a refuzat şi o trupă de francezi a început să taie pereţii de plante. Dar abia s-au apucat de lucru, că s-a auzit alarma: undeva lângă Torino a avut loc o ambuscadă şi se socotea că locul unor ostaşi era pe câmpul de luptă şi nu la tăiatul arbuştilor. Soldatul dispărut a fost dat drept dezertor.

Al Nouăzeci şi treilea era şi el fascinat de aranjamentul de tufe ornamentale ce se întindea pe o suprafaţă de peste două hectare. Însă el nu s-a rătăcit niciodată. Ba a dat de şi mai multe surprize: un chioşc într-un intrând, unde a mai găsit partituri, farfurii şi ceşti. Pe semne bunicul Puiu se retrăgea acolo, poate îşi ducea cu el şi orga portativă. Altundeva a găsit intrarea într-un canal subteran. Se tot vorbea la Segrate de o reţea de asemenea canale, lucru ce stimula imaginaţia. Nu numai imaginaţia copiilor din Castel. Coridorul descoperit de băiat se înfunda după doar câţiva paşi. Probabil că n-au apucat să-l termine. Însă cea mai mare surpriză a avut-o atunci când, într-un alt chioşc, a descoperit un bărbat aflat acolo de cine ştie când.

„Labirintul vechi” era o lume în sine, unde băiatul a întâlnit chiar şi animale sălbatice. O dată a nimerit în faţa unei vizuini, unde o lupoaică tocmai fătase. Poate că de o asemenea întâlnire să fi avut parte şi francezul dispărut pentru totdeauna între boscheţi. Al Nouăzeci şi treilea n-a păţit nimic. Greu de explicat. Bărbatul din labirint, în schimb, l-a atacat. L-a doborât la pământ, dar s-a potolit la fel de brusc pe cum a sărit spre el. Din nou, Al Nouăzeci şi treilea n-a păţit nimic. El îl cunoştea pe agresorul său: un om fără vârstă, „a cărui etate i-a fost furată de către justiţia ticăloasă”. Îl chema Giovani Lauria şi a fost un fiu isteţ de pălmaş. Când tocmai s-a aflat, la recomandare preotului din sat, la un institut pentru viitorii învăţători, cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă, fusese condamnat la moarte. Învinuit pentru un dublu viol, urmat de uciderea victimelor, Lauria a fost expus urii generale, mai ales că victimele au fost două fetiţe de nici zece anişori. Abia scăpând de linşajul maselor la proces, pedeapsa i-a fost comutată, în ultima clipă, la ocnă pe viaţă. Şi astfel a petrecut douăzeci şi cinci ani după gratii. (Douăzeci şi cinci ani sunt un sfert de secol!) Cu puţină vreme înainte de a fi găsit de băiatul Al Nouăzeci şi treilea, s-a descoperit adevăratul violator şi criminal, un bărbat ce şi-a mărturisit gravele păcate pe patul de moarte. Iniţial, nu a fost crezut, dar, mergându-se pe urmele spuselor sale, s-au relevat probe irefutabile asupra adevărului. Cu toată vâlva stârnită de ştirea de senzaţie de către presă, nici atunci, Giovani Lauria n-a fost imediat eliberat. Au mai trecut câteva luni de zile până să se decidă reabilitarea sa.

– Să stai la ocnă, fără să ai nici o vină, e greu, spunea el oricui accepta să-l asculte. Dar nu prea era multă lume dispusă să-l înţeleagă. Ceea ce-l enerva cumplit: Daţi-mi anii înapoi! Uneori devenea violent. Daţi-mi viaţa înapoi! În mintea sa apărea iarăşi durerea cumplită a timpului nesfârşit cât şi-a dat cu capul de pereţi, neputând scăpa de imaginea fetei cu care a vrut să se căsătorească. (Iniţial, preotul dorise să-l trimită la seminar, dar Giovani visase la o familie. Şi crezuse că a găsit şi fata cu care să aibă pruncii doriţi.) Douăzeci şi cinci ani (Douăzeci şi cinci ani sunt un sfert de secol!) nu l-au putut linişti. Aşa că se autoambala mereu: „Daţi-mi anii înapoi!” Uneori devenea violent. „Daţi-mi viaţa înapoi!” Până la urmă, oamenii şi-au pierdut răbdarea: Giovani Lauria a devenit o prezenţă profund neplăcută. Cu ce drept acuza el oameni care n-au avut nici în clin, nici în mânecă în privinţa condamnării sale? O dată, individul se spune că ar fi devenit atât de agresiv încât a lovit un domn şi a trebuit să intervină poliţia. Nu l-au închis iarăşi doar pentru că s-a ţinut cont că a făcut deja douăzeci şi cinci ani de detenţie. N-a fost închis din nou şi lumea s-a simţit eliberată: „Iată, a fost condamnat pe nedrept, acum că a fost iertat pentru o vină reală – dovedită! -, lucrurile s-au echilibrat.” Gata: meci egal. Gata!

La început, Giovani Lauria a avut un singur gând în cap: să-l omoare pe judecătorul care l-a osândit pe nedrept. Numai că judecătorul acela a murit de mai bine de zece ani. „O să-l întâlnesc în iad!” ţipa individul. „N-o să scape nici acolo de mine!”. Cei ce l-au cunoscut au emis ipoteza că de la ocnă ar fi ieşit altcineva: Giovani Lauria pe care l-au ştiut ei a fost un băiat cuviincios şi liniştit, nu un nebun nestăpânit. „Da? Aşa? Şi atunci, de ce aţi permis să i se fure viaţa unui <băiat cuviincios şi liniştit?>”, se enerva el din nou. Nici fata cu care a visat să aibă o casă plină de prunci nu mai era disponibilă. S-a măritat de mult. A plecat cu soţul ei, un muncitor care şi-a găsit de lucru în Bavaria. Giovani Lauria a plecat în Bavaria, a amuşinat peste tot, a dat de un copil al femeii. Maică-sa a murit la a patra naştere.

Giovani Lauria s-a întors acasă. Dar nu mai avea acasă. De douăzeci şi cinci de ani. (Douăzeci şi cinci ani sunt un sfert de secol!) Oamenii îl priveau, în cel mai bun caz, cu răceală. Atmosfera din jurul lui, atunci când se credea că ar fi comis îngrozitoarele fapte, se redeştepta cu fiecare clipă. A venit la Castel, a intrat în labirintul la fel de blestemat ca şi el şi a rămas acolo. S-a hrănit timp de mai multe săptămâni (luni?) cu fructe şi cu animalele mici pe care s-a priceput să le prindă. O clipă i-a trecut prin cap să-l mănânce şi pe Al Nouăzeci şi treilea. Nu l-a mâncat. În loc de aceasta, s-a întâmplat ceva foarte asemănător cu relaţia dintre Pip şi Abel Magwitch din „Marile speranţe” a lui Dickens³. Giovani Lauria, e drept, nu avea ce moştenire să-i lase copilului, asemenea lui Abel Magwitch. Dar băiatul Tânărului Conte nici n-avea nevoi materiale pe care să nu şi le poată satisface şi singur. Al Nouăzeci şi treilea a devenit confidentul nefericitului Lauria. Bărbatul fără vârstă a rămas unul dintre „secretele” Celui de Al Nouăzeci şi treilea. Un „secret” pe care-l povestea cu mândrie. Lumea îl credea şi nu-l credea. De verificat adevărul nu l-a verificat nimeni. Giovani Lauria i-a devenit cel mai bun prieten. „Misteriosul prieten”. Bărbatul fără vârstă n-a mai ieşit niciodată din ascunzătoarea lui, dar nu mai trebuia să se hrănească din ce se găsea şi ce găsea în jur. Noul lui protector – singurul protector pe care l-a avut în viaţa lui – îi aducea zilnic de mâncare. Cel puţin aşa se şoptea pe la Castel. Totuşi, o dovadă că fostul puşcăriaş – chiar dacă s-a dovedit că a ispăşit nevinovat o pedeapsă cumplită, tot „fostul puşcăriaş era numit” -, o dovadă că fostul puşcăriaş şi-ar fi petrecut într-adevăr ultimii ani de viaţă în labirint nu avem. Doar ce s-a şoptit pe la Castel. (Pe urmă, când Pip a părăsit Segrate, şi Giovani Lauria – sau, mai precis, subiectul Giovani Lauria – a dispărut pentru totdeauna, nimeni nu i-a simţit lipsa.)

A mai trecut ceva timp şi, la vârsta de nici cincisprezece ani, Al Nouăzeci şi treilea a plecat şi el în lume. Tatăl său a făcut-o şi mai devreme. La doisprezece ani.

Cu acel prilej, Al Nouăzeci şi treilea a primit o geantă de umăr, de care nu s-a mai despărţit niciodată. („Iar, când eu nu voi mai fi, vei primi şi bastonul!”) O geantă din piele de porc, cu stema familiei gravată în argint. O geantă ce ar fi trebuit să fie un început. O geantă mereu cu acelaşi conţinut. Unde se afla, de pildă, jurnalul lui Jacob Roggeveen, olandezul care a călătorit printre întâii europeni în regiuni necunoscute ale Oceanului Pacific şi romanul lui Robinson Crusoe, naufragiatul care a reuşit să se descurce singur atâţia ani pe o insulă necunoscută.

Mai târziu, printre altele, geanta a cuprins şi două perechi de cărţi de joc: un set absolut personalizat, realizat în imprimeria proprie din Milano⁴, cea de unde au provenit şi numeroase „acte originale” create de geniul lui Mişa Dolgoruki; cealaltă pereche de cărţi de joc, ajunsă mult mai târziu în geanta Celui de Al Nouăzeci şi treilea, provenea dintr-o serie din 1829, era de origine grecească şi conţinea, drept figuri, personaje ale războiului de independenţă faţă de turci. Regele de pică era reprezentat cu chipul lui Alexandr Ypsilantis. Cunoscut de Pip personal, atunci când „eroul de la Dresda” a trecut prin Lombardia. După cum povesteşte şi Gleichen-Russwurm, în Viena din timpul Congresului (de Pace), ofiţerul, care şi-a pierdut mâna dreaptă în luptă, a devenit una dintre figurile centrale ale saloanelor Europei. Uscăţiv, cu mustăţi înfricoşătoare şi cu o privire când arzătoare, când melancolică, era masculul cel mai dorit în epocă. Doar cu şapte ani mai mare decât fiul lui Ambrogio II, poliglot cu un fascinant accent special, tânărul general maior al ţarului Alexandru II al Rusiei primea zilnic zeci de scrisori şi bileţele parfumate de la gingaşe admiratoare ce-i implorau o întâlnire de taină.