În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
– Noul vine întotdeauna din cele vechi, i-a spus lui Ţipor, parcă pentru a se scuza că nu este suficient de ocupat cu prezentul atât de complicatelor şi diverselor activităţi ale intereselor familiei.
Ţipor, Jammes şi van Walder nu erau nefericiţi pentru că viitorul şef se ocupă cu atât entuziasm de hârţoagele din arhivă, că se interesează atât de intens de secretele straşnic păzite, că este tot mai puţin dispus să contribuie la bunul mers al sarcinilor curente, cât îi îngrijora faptul că Al Nouăzeci şi treilea vede cu alţi ochi multe dintre cele aflate. Altfel decât Ambrogio II, altfel decât fiecare dintre ei. Şi, chiar dacă fiul Tânărului Conte evita să le mai divulge interpretările sale asupra celor citite, opiniile îi erau tot mai evidente.
În încăperea întunecoasă, îmbâcsită de veşnica ardere a lumânărilor, lipsită de aer proaspăt, nu se vorbea decât strictul necesar, întotdeauna la obiect. Aşa că Pip, revenind din arhiva ascunsă după uşa falsă dintre rafturile de dosare, odaia şi mai văduvită de lumină şi de aer, nu trebuia să spună nimănui cu ce s-a ocupat în orele cât a fost acolo. Şi cât a lipsit de la masa sa de lângă cea a ginerelui lui Ronaldo şi faţă în faţă cu biroul lui Ţipor aflat pe un mic piedestal. În ciuda faptului că Ambrogio II le-a cerut responsabililor săi să-l aducă pe Pip pe linia Casei, aceştia nu puteau să uite că Pip era totuşi fiul Celui de Al Nouăzeci şi doilea şi că nu trebuie să-i dea socoteală decât tatălui său. Da, aceasta a fost, într-adevăr, o situaţie delicată.
Pip însuşi a înţeles treptat de ce a spus iniţial tatăl său că nu este cazul să fie mutat ginerele lui Ronaldo în arhivă, lăsându-l pe el la masa din faţa lui Ţipor: nu a fost atât vorba de a nu-l ofensa pe ginerele omului său de încredere, ci faptul de a nu se bizui în propriul său fiu… Treaba lor!
Când mai schimbau o vorbă, ceilalţi simţeau că oricât ar încerca să-şi ascundă gândurile, fiul lui Ambrogio II emitea judecăţi de valoare nedorite. Cu timpul, tot mai nedorite. Şi nimeni nu era convins că acele concluzii vor rămâne doar în sălile acelea cu o circulaţie atât de restrânsă şi atât de securizate. Mai ales, aluziile lui Pip referitoare la morală îi îngrijora.
Cât poate dura o asemenea situaţie?
În cazul Celui de Al Nouăzeci şi treilea a durat câţiva ani. O nouă întâlnire a mai marilor de la Segrate în lipsa lui Pip n-a dus la nici un rezultat. Atât doar că van Walder a primit misiunea de a-i supraveghea tânărului fiecare mişcare pentru a preveni ca „nebunului” să nu-i meargă gura în mod iresponsabil şi să facă publice informaţii delicate descoperite în arhiva atât de bine păzită. Să nu-i meargă gura „nebunului”, întrucât cei din jurul său se îndoiau tot mai mult că poate fi normal cineva care are tot ce-şi poate dori şi să submineze tocmai el însuşi acel dar excepţional. De parcă, de generaţii întregi, stăpânii de la Segrate şi oamenii lor cei mai de încredere n-au avut duşmani destui cu care să trebuiască să lupte încontinuu… Sigur, nu toţi urmaşii Contelui au avut capacitatea de a duce în spinare o asemenea povară – administrarea şi continua dezvoltare a unei întreprinderi atât de uriaşe, de diverse şi de pline de secrete nu constituie pentru cei ce o poartă doar o haină strălucitoare, ci şi o mare şi permanentă responsabilitate. Însă măcar oameni ca Geamănul sau Puiu, retraşi în pasiunile lor, nu s-au amestecat în tainele afacerilor, pe ei pur şi simplu nu i-a interesat cum se fac banii, poate chiar au crezut că totul cade de la sine din cer. Pe urmă a venit nenorocirea provocată de către Filip(o) Emanuel(e), (Luigi) şi Tânărul Conte a trebuit să lupte pe nenumărate fronturi. Chiar şi din interiorul familiei (adevărate ori false) au apărut atacurile, în special dinspre verii Panzaritti. Însă Pip, băiatul acela imatur, deşi a trecut de vârsta de treizeci de ani şi a ajuns tată a numeroşi copii, venea cu nişte mirări ce, ajunse la urechi nepotrivite, puteau crea fisuri adânci în carena vasului, fisuri imposibil de închis! Şi să te mai gândeşti că va veni şi vremea ca Al Nouăzeci şi treilea să ajungă la cârma uriaşei ambarcaţiuni…
Şi din nou i-a revenit lui Pip în memorie scena văzută în prima sa copilărie, când un convoi parcă interminabil de prizonieri cu capul în pământ a fost escortat de pe margini de doar câţiva militari înarmaţi. Parcă aşa era şi realitatea pe care o descoperea în arhivă: nenumărate personaje obligate să facă doar ceea ce le impuneau câţiva bărbaţi bine organizaţi. Când i-a relatat tatălui său această comparaţie, Ambrogio II s-a mulţumit să exclame:
– Iată-l şi pe Socrate din Segrate! Iar copiii, auzindu-l, au început să îngâne şi ei: „Socrate – Segrate, Segrate – Socrate, Segrate – Socrate”.
Al Nouăzeci şi treilea s-a ferit, după toate astea, de confidenţe, mulţumindu-se să le împărtăşească doar soţiei sale. Cristina Theodora, îndrăgostită de Pip ca în prima zi, parcă nefiind nici după atâţia ani în stare să creadă că a căzut un noroc atât de extraordinar pe capul ei, n-avea altceva de făcut decât să nască prunci şi să-şi admire soţul. Ceea ce era pentru ea mai mult decât fericirea însăşi.
„Socrate din Segrate” a continuat să emită observaţii morale. Dar faptul că le ţinea pentru el şi, mai ales, faptul că ieşea foarte rar din Castel şi nu se prea întâlnea cu nici un străin a făcut ca situaţia să rămână neschimbată. „Dumnezeu are întotdeauna grijă de toate. Băiatului acesta ori îi vor veni minţile la cap, ori va trăi Tânărul Conte suficient de mult pentru ca să poată avea loc acel ipotetic by pass deja pomenit, ori va găsi o altă soluţie, pentru că El nu lasă niciodată lucrurile la voia întâmplării!”.
Ţipor avea şi el un motiv întemeiat de a prelungi acel status quo: administratorul interimar era capul unei familii numeroase şi doi dintre fiii săi, crescând împreună cu băieţii mai mari ai Celui de Al Nouăzeci şi treilea, s-au împrietenit cu ei. O relaţie ca o mezalianţă. Ţipor era mare şi tare la Castel, administrator general interimar, însă doar un slujbaş evreu. Iar el era pe deplin conştient de situaţia sa.
– Ce cauţi tu, de fapt, printre hârtiile din arhivă, l-a întrebat pe Al Nouăzeci şi treilea. Poate te pot ajuta eu să afli…
– Ce caut? Păi, tocmai asta e că nu ştiu ce caut… Dar e pasionant.
Singurele momente delicate erau, după părerea autorizată a lui van Walder, doar întâlnirile de fiecare a doua joi, cenaclul care a continuat şi după moartea profesorului Gaviani şi, apoi, şi după dispariţia Laurei Estera. În virtutea renumelui şi a rutinei, în Castel se adunau şi pe mai departe vechii participanţi (profesori, avocaţi, funcţionari, dar şi unele celebrităţi locale ori în trecere prin Milano) şi, treptat, au apărut şi feţe noi. Bărbaţi şi femei. Lumea aceea pestriţă trebuia atent supravegheată de oamenii lui van Walder. Ambrogio II se arăta rar, în schimb era prezent, aproape de fiecare dată, fiul lui. Uneori însoţit şi de Cristina Theodora în calitate de gazdă grijulie. Acelea erau într-adevăr momente extrem de dificile pentru oamenii lui van Walder, nefiind uşor să supraveghezi fiecare discuţie, mai ales că, după ce se prezenta o temă (o piesă de teatru, un eseu, o lucrare ştiinţifică), până la partea a două (un recital de poezie sau un scurt concert de muzică de cameră), printre tăvile cu gustări şi băuturi, se formau grupuri răzleţe. Iar temele erau, nu de puţine ori, din domeniul eticii. Unde „Socrate din Segrate” putea oricând „să-şi dea drumul”.
Cum să intervii? Pip era Al Nouăzeci şi treilea! Fiul Tânărului Conte! Nu puteai nici să-i pui palma peste gură, nici să-l iei de guler şi să-l arunci afară! Noroc că, măcar deocamdată, Pip „nu-şi dădea drumul”. Dar poţi să ştii ce va urma? „Când nici nu te aştepţi”?
Când nici nu te aştepţi… Inevitabilul s-a produs nu într-una dintre întâlnirile de joi, ci chiar în curtea Castelului. N-a fost acela un incident prea mare şi nici n-a avut – Slavă Domnului! – urmări, dar el a arătat, încă o dată, la ce primejdii trebuiau să se aştepte ce-i ai Casei din partea lui Pip. („Un om atât de cumsecade, însă – vai! – atât de imatur!”) Bine şi discret supravegheat, domeniul era deschis pentru oricine avea vreo treabă acolo. Veneau meşteşugari să-şi ofere serviciile, negustori cu cele mai diferite mărfuri, oameni în mari nevoi apelând la binecunoscuta bunătate a Tânărului Conte. Desigur, toţi acei oameni nu ajungeau decât foarte rar chiar la Al Nouăzeci şi doilea, dar erau suficienţi funcţionari autorizaţi să se ocupe de fiecare, în funcţie de motivele pentru care a venit. Într-o zi, Pip a auzit voci ridicate. Apropiindu-se, a văzut că străina nu era o ţărancă aducând un coş cu ceva sau o femeie umilă, cerând ajutor pentru un copil bolnav, ci o doamnă care dorea să-i vorbească lui Ambrogio II. Astfel, Pip a întâlnit un personaj despre care îşi amintea dintr-un act din arhivă că şi-a pierdut clădirea şi pământul în favoarea Casei de la Segrate într-un proces câştigat în urma muncii lui Saşa Dolgoruki şi a depoziţiilor întotdeauna atât de convingătoare ale lui Jammes. (De şi-ar fi declinat adevărata putere şi competenţe la tribunal, acesta n-ar fi avut mare credibilitate şi datorită pielii sale închise la culoare şi pentru că apărea de atâtea ori în instanţă. Aşa că juca rolul unui servitor umil, un lacheu aflat mereu la datorie, încât era firesc să fie mereu la curent cu tot ce se petrecea la Castel.) Din cele ştiute din documentele din arhivă, Celui de Al Nouăzeci şi treilea îi era limpede şmecheria care a condus la soluţia dată de judecător, mai ales că Jammes s-a folosit şi de absenţa femeii, aflată atunci într-un pelerinaj în Ţara Sfântă. Lui Pip îi era limpede şmecheria, aşa că, fără să se mai consulte cu nimeni, a întrebat-o pe femeie ce sumă doreşte drept despăgubire şi i-a achitat pe loc banii.
Ceea ce a constituit, în mod evident, un precedent extrem de periculos, au constatat Ţipor, ginerele lui Ronaldo, Jammes şi van Walder. A doua zi, într-un consiliu ţinut în lipsa Celui de Al Nouăzeci şi treilea, s-a decis ca Pip să fie trimis departe de Segrate, într-o vizită la Karlsbad, mai ales că apele de acolo le vor face bine copiilor cam bolnăvicioşi.
Şi, astfel, am ajuns în toamna lui 1834.
Da, Dumnezeu le aranjează pe toate. Pip a plecat cu întreaga sa familie la băi – însoţit de servitori bine instruiţi, în frunte, desigur, cu lacheul Rudolph şi s-a simţit foarte bine acolo. Atât de bine încât a rămas plecat aproape un an şi jumătate.
– Nu ţi-e dor de cercetările tale din arhiva de la Segrate? l-a întrebat Cristina Theodora.
– Nu. Acum facem altceva şi e bine. Cristina Theodora nu era foarte în clar la ce „altceva” se referea soţul ei, însă nici n-a insistat: Pip nu putea face decât lucruri importante…
Totuşi, altădată, l-a întrebat iarăşi cât vor mai rămâne la băi.
– Nu ţi-e bine aici?
– Ba da.
– Atunci, i-a repetat el, cât mi-e bine, n-am de gând să mă gândesc la viitor, când n-am nici un motiv s-o fac. Iar pentru a ne întoarce acasă, ar trebui să mă gândesc la trecut. Nu ne e bine acum?
Cristina Theodora nu l-a mai întrebat câtă vreme vor rămâne la Karlsbad. Când Al Nouăzeci şi treilea a spus că „acum face altceva”, s-a referit la noua sa pasiune provenind din ideile pe care le cunoştea de la Charles Lyell, un tânăr de vârsta sa, dar care se bucura de un oarecare renume pentru cunoştinţele sale în geologie. Urmaş al lui James Hutton, Lyell a trecut spre Italia cu câţiva ani în urmă şi s-a oprit şi la Segrate, la una dintre reuniunile de joi. Cei doi au rămas în legătură şi Al Nouăzeci şi treilea a primit la Karlsbad, pe rând, cele trei volume din Principles of geology, o lucrare în care s-a regăsit în multe dintre vechile sale gânduri de pe vremea petrecută pe pătura de la nivelul ierbii.
Din corespondenţa celor doi, reiese că Al Nouăzeci şi treilea era la curent cu teoria lui Hutton în legătură cu faptul că formele de pe Terra nu se modifică (doar) prin salturi bruşte, prin catastrofe, ci multe apariţii reprezintă rezultatele unor modificări permanente şi de lungă durată. După ce şi-a procurat şi cartea lui Hutton, Theory of the Earth, Pip a încercat şi el o „măruntă contribuţie”, pornind de la modul cum se adaptează fiinţele, recte insectele, la modificările pricinuite de vreme asupra micului lor areal.
