Bastonul contelui (73)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Prin Lyell, face cunoştinţă cu verişorii Charles Darwin şi Wiliam Darwin Fox, pe care-i va şti doar prin corespondenţă: ceea ce-i lega era pasiunea pentru insecte. Dar Pip a trebuit să-şi recunoască fără plăcere că nu este în stare să ţină pasul cu toţi aceşti tineri savanţi, beneficiari ai unor studii sistematice. Ceea ce a învăţat el singur se dovedea a fi mult prea puţin, mai ales în ceea ce privea nu numai termenii, ci şi teoriile la care se refereau în mod firesc corespondenţii săi. A fost momentul când s-a întrebat cum de nu a studiat nimeni din familia sa la o universitate, cum de a fost mereu lăsat totul pe seama unor preoţi mai mult ori mai puţin competenţi, mai mult sau mai puţin pedagogi. Atunci, la Karlsbad, a hotărât Pip să-şi trimită copiii la studii sistematice superioare.

Al Nouăzeci şi treilea a continuat epistolarul cu mult mai învăţaţii săi prieteni şi, deşi cucerit de noua sa îndeletnicire, era tot mai conştient că nu le face faţă. Pentru prima oară, prezentul nu-l satisfăcea. Ce era de făcut?

Din nou, evenimentele s-au succedat fără ca el să fie obligat să decidă: de la Segrate a venit vestea că Tânărul Conte s-a îmbolnăvit grav. Apoi că starea i s-a înrăutăţit şi mai mult. Domnul fiu ar fi indicat să se întoarcă de urgenţă.

Al Nouăzeci şi doilea, Ambrogio II, s-a stins la 15 mai, într-o zi rece din primăvara târzie a lui 1836. A trăit şaizeci şi opt de ani aşa cum a dorit şi niciodată altfel. A fost un om drept şi fericit, spuneau despre el oamenii. (Totuşi, el i-a transmis pe patul de moarte şi cu ultimele-i puteri celei de a doua sale soţii, Maria Frederike, că „Totul nu este decât rahat”. Femeia însăşi s-a întrebat dacă a auzit bine: bărbatul ei nu s-a exprimat niciodată în felul acela.) Înmormântarea lui Ambrogio II a reprezentat cel mai mare eveniment monden al acelui timp. Nici măcar o premieră de operă a maestrului Verdi n-a stârnit atâtea ecouri. Nici măcar o nuntă ducală. Mai ales că Ambrogio II a decedat în timpul eclipsei de soare atât de plastic descrise de Francis Baily, celebrul astronom englez – „eclipsă perlată”! Ce metaforă superbă pentru jurnaliştii vremii pentru doliul de la Castelul din Segrate!

Mai direct sau mai voalat, Ţipor i-a sugerat Celui de Al Nouăzeci şi treilea să înceapă să se ocupe în modul cel mai serios de afacerile Casei. Mai ales că, după moartea Tânărului Conte, familia Panzaritti, îndârjită şi de eşecul planurilor matrimoniale din trecutul nu foarte îndepărtat, a pus din nou paie peste focul mocnit al proceselor.

Pip a devenit acum şeful, dar statul major format din Ţipor, van Walder şi Jammes avea toate motivele să fie îngrijorat. Aşa că au analizat ce trebuia să afle Al Nouăzeci şi treilea din activităţile lor şi ce era mai bine să-i fie ascuns. Şi au mai făcut şi calcule pentru acel posibil by pass preconizat prin care responsabilităţile şefului Casei să treacă la următorul de pe listă, ocolindu-l pe Pip. By pass încă imposibil de realizat: cel mai mare fiu al noului stăpân, deşi a împlinit 18 ani, nu părea nici el omul potrivit pentru a prelua comanda. Şi nici al doilea fiu. (Băiatul cel mai mare a intrat în armată, iar fratele lui a plecat să studieze la şcoli înalte în Anglia. Mai înainte la Oxford, dar curând chiar la Londra, la proaspăt înfiinţata universitate de acolo. Era mai comod, reşedinţa sucursalei de pe Warning Street nr. 2, unde a locuit atâta vreme în tinereţea sa bunicul Ambrogio II s-a dovedit o reşedinţă ideal şi pentru nepot.) Ceilalţi copiii ai Celui de Al Nouăzeci şi treilea erau încă prea mici. Iar băieţii Tânărului Conte din cea de a doua căsnicie erau încă mici de tot, unul abia a împlinit patru ani, al doilea trei… Aşa că, dacă se voia ca averea să rămână intactă, cel mai indicat era ca, măcar pentru o vreme, Al Nouăzeci şi treilea să-şi păstreze poziţia ce i se cuvenea, dar să ştie cât mai puţine din ceea ce se întâmpla cu adevărat în afacerile Casei.

Ceea ce s-a dovedit a nici nu fi atât de greu de realizat. Pe de o parte, noua ierarhie excludea ca şeful să mai împartă încăperea aceea întunecoasă şi plină de fum de lumânări cu administratorul interimar şi cu ginerele lui Ronaldo. Aşa că, după ce oamenii lui van Walder au înlăturat ceea ce era de înlăturat dintre hârtiile aflate în biroul lui Ambrogio II, locul acela a devenit de drept camera de lucru a noului şef. Situaţie ce l-a îndepărtat pe Pip de deciziile luate în odaia operativă şi de arhiva ascunsă după rafturile căptuşite cu tot felul de acte. Pe de altă parte, ceea ce părea şi mai important, Al Nouăzeci şi treilea nici nu era atât de interesat de treburile curente, după cum le-a fost frică principalilor săi colaboratori. Nici arhiva părea să nu-l mai pasioneze.

Pip şi-a găsit o nouă preocupare. De care s-a ocupat cu la fel de multă pasiune ca şi de jocul de-a Robinson Crusoe citadin, de gângăniile văzute de la înălţimea păturii aşternute în iarbă, de secretele bine păzite din istoria dezvoltării Casei Segrate sau de studiile lui James Hutton, Charles Lyell sau ale verişorilor Charles Darwin şi Wiliam Darwin Fox. Noul său interes se concentra spre… politică. Aşa că s-a abonat la nenumărate ziare din toată lumea şi a deschis dosare cu articole alese după criterii doar de el ştiute. Şi-a angajat şi un secretar pentru această muncă. Ceea ce urmărea e dificil de reconstituit: Al Nouăzeci şi doilea a încercat să „descifreze” mersul evenimentelor oamenilor, după modul cum s-au dezvoltat rocile, plantele şi animalele. (Unde „a se dezvolta” nu era acelaşi lucru cu „a evolua”… „Dezvoltarea nu este întotdeauna progres”, cum tot accentua el.) Tot o „nebunie ereditară”, ar fi apreciat Tânărul Conte, dacă ar mai fi trăit, o „nebunie ereditară” în genul „tâmpeniilor” de care s-a ocupat şi bunicul şi tatăl bunicului său.

„Nebunia ereditară” a durat mult şi a fost încurajată din motive lesne de înţeles de către cei trei: Ţipor, van Walder şi Jammes. Cristina Theodora îl admira, bineînţeles, pe soţul ei pentru preocupările-i savante, preocupări pe care ea, modestă, recunoştea că nu le poate urmări. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cadrul Întâlnirile de joi, unde subiectul principal a devenit Teoria comportamentului în desfăşurare al speciei umane. Când a vrut s-o publice într-o carte, Al Nouăzeci şi treilea a constatat că în colocviile de la Segrate, au existat prea multe obiecţii la care a trebuit să mai mediteze. Însă criticile l-au îndârjit şi a scos o broşură „Tratat despre legile care guvernează mersul evenimentelor, pornind de la situaţia fenomenelor naturii, a apelor, a pietrelor, a plantelor, a animalelor şi până la viaţa socială a oamenilor”, broşură tipărită în imprimeria proprie, cu scopul declarat de a primi cât mai multe ecouri în vederea completării şi îmbunătăţirii concepţiilor sale. În „Introducere” era promisă şi o ediţie în extenso a întregii teorii. Întâlnirile de joi au redevenit săptămânale şi un grup constant de persoane le-au aşteptat cu emoţie şi au participat cu plăcere. Uneori, dezbaterile au continuat până mult după orele de pe vremuri, fiind destul ca amfitrionul să aducă un articol proaspăt dintr-un ziar de te miri unde drept probă pentru una dintre afirmaţiile din broşură, ca argumentele pro şi contra să nu se mai sfârşească. Mai ales dacă materialul respectiv venea, ca urmare a unei critici de săptămâna trecută, cu scopul de a contrazice acele rezerve.

Anii treceau şi, de data asta, Pip considera noua lui preocupare nucleul spiritualităţii sale. (Chiar aşa s-a şi exprimat într-o scrisoare către Charles Lyell: „Ţin să vă împărtăşesc, ca unui atât de preţios şi eminent drag prieten, faptul că Teoria comportamentului în desfăşurare al speciei umane a ajuns să reprezinte nucleul spiritualităţii mele”) Pe scurt, despre ce era vorba? Al Nouăzeci şi treilea era convins că există o interdependenţă majoră între comportamentul a „tot ce a creat Dumnezeu pe pământ” – roci, apă, faună, floră, oameni. Pornind de la premisa aceasta – socotită de Pip drept certitudine -, şi viaţa economică şi politică se aliniază unor asemenea relaţii. O serie de evenimente trebuiau să demonstreze validitatea teoriei: modul cum un cutremur a influenţat viaţa socială şi liniştea populaţiei din Extremul Orient ori felul cum dispariţia unei specii marine a produs efecte asupra rezultatelor electorale în Uruguai, urmate de consecinţe în lanţ în alte state din America Latină. Demersul îl şi pasiona, însă îl şi speria: Pip ştia încă din prima copilărie, de la bona sa, că nu e bine să gândeşti la viitor, dacă nu vrei să-ţi creezi griji. De multe ori inutile. (Da, Al Nouăzeci şi treilea a constatat că majoritatea momentelor de nervozitate provin tocmai din spaima de a nu fi în stare să prevezi continuarea favorabilă a unei acţiuni ipotetice ori aflate în desfăşurare.) Însă, oricât se ferea să facă pronosticuri venite din continuările logice ale constatărilor sale, acestea apăreau de la sine. Aşa că, drept măsură de autoapărare, şi-a impus să analizeze mai ales situaţii din locuri aflate la mare distanţă de Segrate. („Ceea ce nu percepi direct poate că nici nu există cu adevărat…”) De pildă, Al Nouăzeci şi treilea, pornind de la faptul că a citit în ziar – în 1841 – că în senatul american au apărut practicile de filibuster¹, şi-a adus aminte cum Cato cel Tânăr, cu 68 ani înainte de Cristos, a folosit deja aceea metodă. Da, dar în anul acela s-au semnalat perturbări semnificative ale comportamentului mareelor, iar Pip a încercat să demonstreze cu paşi mici şi dependenţi unii de alţii, cum regimul schimbat al fluxului şi al refluxului a modificat structura solului, deci şi a rocilor, ducând chiar la dispariţia unor specii de plante, a unor fiinţe marine, la modificarea nu numai a meniului zilnic al celor mulţi, ci chiar şi la gustul alimentar; la noi relaţii în societatea romană şi… la elocinţa stoicului chestor (Cato cel Tânăr), la… formarea primului triumvirat şi la… la căderea imperiului seleucid, prin asasinarea, la ordinul Romei, a ultimilor doi împăraţi.

La sfârşitul lui 1843, după eclipsa totală Saros 139, vizibilă în Asia de sud-est, a încercat să demonstreze modul cum un asemenea fenomen ciclic reprezintă vârful unei evoluţii şi, respectiv, involuţii a nivelului de trai al populaţiei, ceea ce, pretindea el, a dus nu numai la fluctuaţia majoră a preţului peştelui şi a fructelor de mare, ci şi la crearea unei poliţii moderne în Hong Kong… şi la închiderea închisorii datornicilor din Londra…

Citind despre aceste şi alte asemenea subiecte, scribul a avut tendinţa de a pufni în râs, însă ele n-au fost decât percepţiile diletante ale atât de multor teorii noi susţinute mai ştiinţific. La care, poate de asemenea, încă se pufnea în râs. Sau se protesta zgomotos. Unele dintre discuţiile desfăşurate la Întâlnirile de joi ne-au parvenit prin intermediul presei locale ori din jurnalele şi corespondenţa unor participanţii la colocvii. Iar impresiile au fost împărţite până la extrem. Dar atmosfera nu depăşea cea a unui joc de societate. Gustările şi băutura servite cu prilejurile acelea erau de cea mai bună calitate şi mulţi dintre oaspeţi erau prea puţin interesaţi de Teoria comportamentului în desfăşurare al speciei umane şi mult mai degrabă de relaţiile ce se puteau naşte acolo. Iar relatările – chiar şi cele din sursele personale – se apropiau mai mult de tonul descrierii unor evenimente mondene, decât de documentele unui cenaclu ştiinţific.

Ceea ce a schimbat total mersul vieţii Celui de Al Nouăzeci şi treilea a început ca unul dintre subiectele obişnuite la Întâlnirile de joi: din bogata şi mereu proaspăta colecţie de ziare din toată lumea, Al Nouăzeci şi treilea a aflat de „An Gorta Mór” (Marea foamete irlandeză) pe punctul de a întrece toate episoadele anterioare ale catastrofelor demografice din insula britanică. Populaţia Irlandei, în cea mai mare parte trăind la ţară şi fiind total dependentă de monocultura cartofului, a mai fost crunt lovită de mana fungică – phytophora infestans – şi cu un veac în urmă, recoltele relativ bune alternând cu dezastre, cum a fost cel din 1739 ori cel din 1780. Boala cartofului a venit din America de Sud şi a intrat în Europa prin porturile belgiene, olandeze şi franceze. Dar, ajungând şi în Irlanda, aici unde cartoful se cultiva pe suprafeţe uriaşe şi constituia singura alternativă de supravieţuire a populaţiei, repercusiunile au fost, de fiecare dată, cumplite. Guvernele locale ale Majestăţii Sale Regina Victoria n-au reuşit să aline suferinţele tot mai mari, ba, din contră, au venit cu reglementări succesive nepotrivite, pe măsură ce criza a devenit tot mai adâncă. Evenimentul a stârnit vâlvă în toată lumea, pe de o parte ducând la ajutoare umanitare (insuficiente) din toate cele patru colţuri ale globului, pe de altă parte întrucât suverana imperiului britanic a fost întotdeauna un excelent subiect de presă. De pildă, în vremea Marii foamete irlandeze, ziarele erau preocupate de noua practică regală a schimbării majorităţii doamnelor de onoare, odată cu succesiunea la putere a guvernelor. Când vicontele de Melbourne a predat pentru a doua oară ştafeta de prim-ministru lui Sir Robert Pell, au trebuit să se retragă şi cele trei principale doamne din anturajul suveranei, Ducesa de Sutherland, Ducesa de Bedford şi Lady Normandy. Lung prilej de analize. Regina Victoria a fost în centrul puterii lumii: unchiul ei, persoana căruia îi cerea mereu sfatul, ca unui duhovnic – a fost regele Belgiei²; soţia lui Leopold, de asemenea în strânse relaţii cu Victoria, a fost fiica regelui francez Louis Philippe; unul dintre verişorii preferaţi era căsătorit cu regina Portugaliei; ţarul Nicolae venea în vizită la Londra din îndepărtata Rusie şi cei doi suverani obişnuiau să ia micul dejun împreună etc. Ca niciodată până atunci, Al Nouăzeci şi treilea, pornind de la Marea foamete irlandeză şi folosind argumente din Teoria comportamentului în desfăşurare al speciei umane, a riscat şi pronosticuri pentru locuri mai apropiate de Segrate. Ba chiar şi pentru Segrate. Şi, cu totul surprinzător, a prezis că mana fungică phytophora infestans va zgudui nu numai Irlanda, ci întreaga Europă. „An Gorta Mór” a ajuns tema principală şi a Întâlnirilor de joi şi, deoarece criza irlandeză continua tot mai dramatic, la foametea care a dus la moarte sute de mii de oameni, adăugându-se şi bolile, culminând cu holera, Teoria Celui de Al Nouăzeci şi treilea nu mai putea fi atât de uşor luată în râs şi nici măcar combătută: iată cum o boală a cartofului venită de hăt departe poate contribui la căderea unui guvern la Londra! Şi iată cum, încetul cu încetul, grozăviile catastrofei umanitare şi a emigrării masive din Irlanda au trecut în presă şi în discuţii pe planul doi în faţa controverselor în legătură cu incapacitatea demnitarilor de a-şi ajuta poporul. Aspectul politic a venit tot mai în faţă. Şi luptele religioase dintre catolici şi protestanţi. (Criza foamei, cu toate consecinţele ei catastrofale se va stinge, disputele cu catolicii nu. „Dacă nu ar avea ajutor din partea iezuiţilor, irlandezii s-ar hrăni doar cu cartofi şi ar fi fericiţi”, se va scrie în The Jesuits Character, A2v³.) Propaganda şi antipropaganda catolică ajungea şi ea la cartofi. Încât n-a mai mirat pe nimeni afirmaţia şefului de la Segrate că phytophora infestans, venită din America de Sud, ar putea compromite nu numai cultura cartofilor, ci şi structurilor politice ale întregii Europe. Cu cât trecea timpul, o asemenea afirmaţie părea tot mai credibilă. Nu, nu mai era nimic de râs.