Bastonul contelui (74)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Cristina Theodora era şi mai mândră de soţul ei: iată cum toţi cunoscuţii îl apreciau şi-l considerau un adevărat „proroc ştiinţific”! Pe el, cel convins toată viaţa „Să nu priveşti înainte!, Nu e bine să te gândeşti la viitor!”.

Cu „O stafie bântuie prin Europa – stafia comunismului” începe Manifestul Partidului Comunist, o broşură de treizeci de pagini apărută la Londra la începutul anului 1848, puţin înainte de izbucnirea „revoluţiilor din februarie”, respectiv „din iunie (Franţa), a celor din martie, („Confederaţia Germană”) a „Revoltei Vieneze” din octombrie, a „Revoltei Pragheze” din perioada Paştilor, a „Revoluţiei din Baden”, a celei din Sigmaringen, a „Revoltei din mai” de la Dresda, revolta slovacă, revoluţia maghiară, revoluţia italiană, revoluţiile din Principatele Române, războiul civil din Elveţia (noiembrie), revoluţia grecească. Stafia mărşăluia pe aproape întregul continent.

„Primavera dei populi” a început încă în ianuarie la Palermo, dar la Castel, la Întâlnirile de joi, se mai discuta tot despre influenţa („decisivă”) care ar fi venit ori n-ar fi venit de la phytophora infestans asupra căderii guvernului englez. Giuseppe la Masa a ridicat populaţia din Sicilia, dar Sicilia era departe. Despre cel proclamat preşedintele insulei, Ruggiero Settimo, s-a auzit încă prea puţin la Segrate.

Sigur, chiar şi la Milano s-au înmulţit aşa-numitele „scandaluri ale tutunului” – de fapt proteste violente împotriva impozitelor prin monopolul impus de austrieci -, dar atmosfera a devenit tot mai tensionată abia spre sfârşitul lui martie, când mii de oameni au manifestat pentru libertăţi civile şi pentru înlocuirea poliţiei imperiale cu garda naţională autohtonă. Când „stafia” a ajuns tot mai aproape de Segrate, polemicile cu pretenţii ştiinţifice au fost înlocuite cu analizarea mereu mai panicată a ştirilor. Şi de unde puteai afla cele mai multe noutăţi? Păi, bineînţeles că din colecţia de ziare proaspete sosind fără încetare la Al Nouăzeci şi treilea, chiar şi într-o perioadă atât de haotică. Unele veşti veneau din publicaţii tipărite departe, majoritatea în limba engleză, dar erau şi câteva din imediata apropiere. Din „Il Risorgimento”, care apărea din 1847 la Torino, Pip a luat nenumărate „dovezi” ale Teoriei comportamentului în desfăşurare al speciei umane. Numai că, pe nesimţite, concluziile sale nu se mai refereau doar la trecut, luând prezentul doar drept „dovadă palpabilă concretă” a argumentelor sale. Mai nou, el, „prorocul ştiinţific”, a lansat şi previziuni pentru viitor. Aşa că, dintr-o „teorie ştiinţifică”, ceea ce susţinea el a devenit o „teorie politică”. Fiul Tânărului Conte a mărturisit el însuşi acest lucru într-o serie de câteva articole publicate la sfârşitul lui 1847¹. Ceea ce tot el a scris că „nu-i face mare plăcere, dar că ameninţările evenimentelor excepţionale care au loc peste tot, din America şi până în Australia, îl obligă la acel demers”.

Când, după amnistierea deţinuţilor politici decretată de noul papă Pius al IX-lea, austriecii au înăsprit controlul militar, Castelul Contelui a devenit tot mai populat de feţe noi. Întâlnirile de joi s-au transformat în bisăptămânale, însă, fiindcă nimeni nu mai avea chef de vechile discuţii teoretice, porţile s-au deschis în faţa entuziasmului vremii. Nume ca Giuseppe Mazzini, Camillo Benso conte de Cavour, Vincenzo Gioberti, Giuseppe Garibaldi, contele Cesare Balbo, marchizul Massimo Taparelli d’Azeglio, Giacomo Durando au devenit curente şi la Segrate. Evenimentele se succedau cu o asemenea repeziciune, încât „nu mai puteau fi ţinute în frâu”, după cum s-a exprimat Ţipor.

Şi, revenind la Ţipor şi la administraţia Casei, cei trei, administratorul interimar, van Walder şi Jammes, au fost tot mai neliniştiţi de faptul că Pip, pe care l-au considerat până atunci „veşnicul copil”, a început să se implice atât de tare în politică. Sigur, fiul lui Ambrogio II a fost întotdeauna şi în tot ce făcea plin de un entuziasm pueril, dar una era să te înflăcărezi în legătură cu viaţa insectelor ori să emiţi teorii aiurite şi alta să te implici într-un joc pe care nici nu-l poţi controla şi nici nu poţi aprecia cum se va termina. Puterea şi constanţa Casei a venit dintotdeauna din implicarea bine mascată în jocurile celor puternici, niciodată nici Contele, nici Ambrogio II şi nici ceilalţi antecedenţi ai Celui de Al Nouăzeci şi treilea nu s-au înghesuit să iasă din umbră. La rampă. De aceea au şi izbutit să traverseze cu bine atâtea cataclisme.

Când şi generalul Giacomo Durando – dar chiar şi papa! – au sprijinit mişcarea de eliberare naţională, populaţia, de la mic la mare, a ieşit în stradă. Pius al IX-lea i s-a adresat mulţimi la 10 februarie cu cuvintele: „Dumnezeule mare, binecuvântează Italia!”. Elanul naţional a atins apogeul. Şi n-a mai contat că la 29 aprilie, acelaşi papă Pius al IX-lea şi-a declarat clar intenţia de a nu se amesteca în conflictul cu austriecii: Giacomo Durando, generalul său, şi-a asigurat trupele că săbiile lor vor fi mânuite de Însuşi voinţa lui Dumnezeu în lupta sfântă a… creştinismului.

Fiul Tânărului Conte, şeful la zi al Casei, nu mai putea fi oprit. Entuziasmul colectiv l-a contagiat şi pe el. Entuziasmul face plăcere. Entuziasmul este şi el o formă de a trăi prezentul, indiferent la viitor. „Să nu priveşti niciodată înainte!” i-a spus bona lui Pip. „Scrutarea viitorului nu naşte decât speranţe deşarte şi îngrijorări inutile”, repeta mereu şi Pip ajuns matur. Viitorul personal nici nu poate fi prevăzut. Doar cel mult cel colectiv. „În aceasta constă puterea Teoriei comportamentului în desfăşurare al speciei umane!”.

După izgonirea temporară a austriecilor, lumea exulta şi la Segrate, iar Al Nouăzeci şi treilea a fost numit „Înţeleptul Lombardiei şi al Piemontului”. Cristina Theodora exulta: era şi mai mândră de bărbatul ei. În fapt, Întâlnirile de joi au fost înlocuite cu un pelerinaj permanent la Castel, unde oamenii veneau să-şi manifeste bucuria. Până într-o zi când Pip a observat mirat că afluenţa s-a terminat brusc. Interesându-se ce s-a întâmplat, a aflat că van Walder a dat dispoziţie ca porţile Castelului să fie închise. Al Nouăzeci şi treilea s-a înfuriat îngrozitor şi i-a cerut olandezului să părăsească imediat domeniul. Încercările lui Ţipor şi ale lui Jammes de a-i schimba decizia n-au făcut decât să fie şi ei demişi. Fiul Tânărului Conte nu mai era acel Pip pe care l-au cunoscut şi a cărui avere au păzit-o. „Aţi păzit-o şi spre binele vostru!”, le-a strigat Al Nouăzeci şi treilea. Nici van Walder, nici Ţipor şi nici chiar Jammes nu mai erau de mult oameni tineri. A venit vremea să se retragă. Să se pensioneze. La doar câteva zile după ce au plecat, au fost înştiinţaţi de la Segrate că vor beneficia de o rentă viageră.

Castelul şi Al Nouăzeci şi treilea au fost şi gazda mai multor adunări unde s-au pus la cale diferitele forme de conducere ale noului stat liber Lombardia Piemont. Acolo au fost nominalizaţi viitorii dregători de rang înalt. Tot la Castel au fost demişi demnitari ce nici măcar n-au apucat să-şi ocupe funcţiile. Mereu sub patronajul fiului lui Ambrogio II.

A avut vreme în perioada aceea Pip să se gândească la viitor? La viitorul său, atunci când în prezenţa sa se stabileau efemere momente ale viitorului Italiei? Scribul se îndoieşte, iar Al Nouăzeci şi treilea însuşi ar fi răspuns că dacă în zilele acelea ar fi fost preocupat de ceea ce ar fi putut urma, în mod sigur n-ar mai fi fost atât de fericit.

Iar „ceea ce ar fi putut urma” a venit. Revoluţiile şi revoltele din întreaga Europă au fost înăbuşite rând pe rând. După ce a trebuit să părăsească Piemontul şi să se retragă spre nord, câteva luni mai târziu, trupele feldmareşalul Radetsky, în inferioritate numerică, au zdrobit la Novara, la 23 martie 1849, armata regatului Piemont Sardinia condusă de un general polonez². (Deocamdată, în lupta de eliberare naţională a avut loc victoria oştirii austriece în frunte cu un feldmareşal ceh asupra oştilor italiene conduse de un general polonez…)

Se pare că Radetsky, înainte de a pleca, în martie, de la Milano la Pavia, în marşul său victorios, a fost şi la Segrate. Despre modul cum a decurs întâlnirea cu Al Nouăzeci şi treilea scribul nu are informaţii, dar se pare că acel eveniment nu prevestea momentele tragice care au urmat. Dar deja în aprilie, întreg Castelul Segrate a fost pus sub pază, iar Pip s-a găsit în postura de arest la domiciliu. Până şi oamenii generalului Haynau³ – „Hiena din Brescia” sau „Tigrul din Hamburg”, după cum a fost supranumit, în funcţie de din ce parte era privit – au înţeles că nu este deloc înţelept să treacă la măsuri imediate împotriva „Înţeleptului Lombardiei şi al Piemontului”. În populaţia, îngrozită de toate represaliile la care a fost supusă, încă mai mocnea entuziasmul ultimelor luni, iar prestigiul Celui de Al Nouăzeci şi treilea mai era de asemenea viu. Aşa că, măcar pentru o perioadă, Castelul n-a fost decât păzit. Când generalul Girolamo Ramorino a fost împuşcat pentru înaltă trădare şi i s-a permis să-şi comande singur plutonul de execuţie, a devenit clar că din destinul înfrânţilor ar putea să se nască legendele unor eroi.

Pe urmă, lucrurile s-au mai potolit şi, după o vreme, ca de obicei, s-au liniştit şi masele.

Atunci a venit vremea: Castelul a devenit locul unde au fost instalate mai multe tribunale militare care au dat sentinţe capitale. În altă parte a Europei, după înfrângerea armatelor revoluţionare ale lui Lajos Kosuth, la 13 August 1849, la Şiria, Artúr Görgey capitulează în faţa generalului rus Artur Rüdiger. Şi semnează capitularea în biblioteca castelului baronului Bohus împreună cu generalul Frolov. Situaţia de la Castelul din Segrate era încă asemănătoare cu cea de la castelul de lângă Arad. Gradelor înalte, atât din tabăra învingătorilor, cât şi din cea a învinşilor, li se respectau rangurile. La fel şi generalii şi ofiţerii armatei revoluţionare maghiare aflaţi în custodia armatei imperiale ţariste au chefuit nopţi lungi împreună cu generalii şi ofiţerii ruşi.

Până când au fost daţi pe mâna lui Haynau. Un tribunal militar a condamnat la moarte treisprezece generali (şi colonei) ai revoluţiei maghiare („Az aradi vértanúk”, după cum au intrat în istorie). Patru dintre ei au fost executaţi prin împuşcare şi nouă prin ştrangulare. Sentinţa a fost pusă în aplicare, lângă zidurile cetăţii Aradului, în data de 6 octombrie 1849. Zi aleasă nu întâmplător: ea aniversa un an de când contele Theodor Baillet de Latour, ministrul austriac de război, a fost linşat de către populaţia vieneză fiindcă a intenţionat să trimită trupe împotriva revoluţionarilor. Atunci, la 6 octombrie 1848, familia imperială a părăsit capitala şi a început revolta vieneză⁴. Pentru a arăta că revoluţia s-a terminat definitiv şi că protagoniştii lor au fost pedepsiţi exemplar, în diferite puncte ale imperiului au fost omorâte personalităţi implicate în mişcările antihabsburgice: la Arad, cei „Treisprezece generali”, la Pesta, Lajos Batthyány, fostul prim-ministru al Ungariei Revoluţionare, la Castelul de la Segrate, Al Nouăzeci şi treilea, „Înţeleptului Lombardiei şi al Piemontului”, („gazda, iniţiatorul şi complicele atâtor comploturi anti-imperiale”, după cum a fost precizat în sentinţă). Şi au fost şi alte execuţii toate la 6 octombrie 1849, însă acelea îşi au fiecare propriul roman.