AGNUS DEI Mielul Domnului (De la mit la amintire) (3)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Primele principii „de nezdruncinat” ale Celui de Al Nouăzeci şi patrulea:

Din ziua în care a îmbrăcat uniforma cuvenită cadeţilor, Simon a devenit un fervent adept al ierarhiilor, „singura formă de supravieţuire a fiecărei specii: cu atât mai mult, omul trebuie să fie tot timpul conştient de rangul său din clipa respectivă şi să se poarte corespunzător cu şefii, cu egalii şi cu subordonaţii. Chiar şi în spiritul unei depline democraţii, nu trebuie să-ţi pui nici o clipă problema de ce este o anumită persoană pe o treaptă a scării şi nu pe alta. Asemenea judecăţi nu duc decât la anarhie!”

O a doua convingere ce i s-a fundamentat tot mai mult în armată şi-a avut originea într-o obsesie încă din copilăria tatălui: Pip le-a povestit fiilor săi prima sa amintire, o amintire „de care n-a mai putut scăpa niciodată”: „Prima amintire a Celui de Al Nouăzeci şi treilea a fost legată de un lung alai de prizonieri prelins pe drumul care trecea de la Milano, prin Segrate, către cine ştie unde. Un şir parcă interminabil de oameni epuizaţi, cu privirile în pământ, cu un singur orizont – spatele celui din faţă; un râu decolorat şi plin de mizerie, murdărind tot decorul prin care se târa. O tăcere sumbră. De tăcerea aceea, băiatul de doar câţiva anişori n-a putut scăpa niciodată.

De o parte şi de cealaltă a convoiului, paznicii: câţiva militari plictisiţi până peste poate, cenuşii şi ei, părând soldaţi de plumb. Deveneau vii doar când se mai încruntau către nenorociţii din coloană.

[A fost acela] Anul Domnului 1802. Soldaţii erau francezi, iar prizonierii nu mai erau nimic. În fruntea sinistrei defilări pedestre, călărea un ofiţer obosit. Piemontul a trecut sub administraţie militară franceză.

După ce i s-a explicat micuţului de trei ani [Pip] ce este cu oamenii aceia, copilul a întrebat cum de pot să-i ţină în frâu aşa de puţini paznici pe atât de mulţi prizonieri.

– Paznicii sunt înarmaţi, celorlalţi li s-au luat armele, i s-a răspuns.

Băiatul n-a mai pus alte întrebări, dar tot n-a înţeles de ce nu s-au revoltat prizonierii: mureau câţiva, însă majoritatea s-ar fi eliberat, fiindu-i până şi Celui de Al Nouăzeci şi treilea evident, la doar vârsta de trei ani, că un singur soldat n-ar fi putut face faţă atacului simultan a cel puţin zece oameni. Chiar dacă aceia erau cu mâinile goale. Chiar dacă unul sau doi dintre aceia ar fi murit.”

Simon şi Bruno au auzit de mai multe ori povestea aceasta, povestea prizonierilor. La care cei doi fraţi au reacţionat diferit. Bruno a dezvoltat o teorie despre incapacitatea individului de a se aventura într-o încercare ce ar avea chiar şi puţine şanse de a se termina prost, preferând să aştepte, de cele mai multe ori zadarnic odată ce a trecut momentul favorabil. Conform lui Bruno, spre a-ţi asuma asemenea riscuri, este strict necesar să devii parte componentă a unui corp mai mare, care „să judece în locul tău cu creierul său”. (Bruno a exemplificat cu unele personaje extrem de fricoase – dintre subiecţii din cazuistica sa – care au ajuns eroi pe câmpul de luptă. „Acei oameni sunt prea laşi şi pentru a se opune trendului general, aşa că au pornit mereu printre primii la atac. În vreme ce alergau alături de camarazii lor – şi chiar şi în fruntea lor – spre liniile inamice, nu mai gândeau cu propria minte, ci cu <creierul corpului mare, în care s-au integrat>”. Pentru Bruno, amintirea obsesivă a părintelui său a stat la baza mai multor cărţi despre psihologia maselor („Psihologia mulţimilor”, Viena, 1863 ori „Revoluţii şi revoluţionari”, Viena, 1868), furnizând şi subiectul mai multor conferinţe şi studii în publicaţii de specialitate.

Şi Simon a fost influenţat de „povestea prizonierilor”. Doar că a întrebat încă atunci, de copil, cum de nu şi-au dat seama ostatecii că paznicii lor, chiar dacă l-ar fi împuşcat pe primul răzvrătit, n-ar fi avut răgazul fizic de a mai încărca puşca pentru a-l ucide şi pe un al doilea, devenind ei, paznicii, următoarele victime sigure. Bine, prizonierii erau robii disperării şi ai ruşinii din pricina situaţiei în care au ajuns. Dar cum de nici militarii „plictisiţi până peste poate” nu erau conştienţi de pericolul în care se aflau?! Într-un pericol mai mare, într-un pericol fără nici o şansă de salvare! Păi, dacă s-ar fi răsculat coloana, din rândul ei nu s-ar fi numărat mai mult de câţiva morţi, în vreme ce dintre soldaţi n-ar fi scăpat nimeni! A fost concluzia fără dubii a băiatului Simon. „Iar ofiţerul, călărind aproape adormit în fruntea convoiului, nu s-a dovedit decât un iresponsabil ce şi-a pus oamenii din subordine în primejdie de moarte. Dacă pifanii erau inconştienţi, măcar ofiţerul ar fi trebuit să gândească logic. Că de aia era ofiţer: ca să gândească şi pentru cei pe care-i comanda! Eu l-aş fi împuşcat pe dobitocul acela!” a spus băiatul Al Nouăzeci şi patrulea, ori de câte ori venea vorba despre povestea prizonierilor. O a doua convingere ce i s-a fundamentat tot mai mult în armată a fost că forţa constă mai puţin în număr, cât în organizare. Atât în strategia militară, cât şi în activităţile civile. Pornind de la cultul său pentru ierarhii, Simon susţinea că un creier apt de a deveni motorul unui număr cât mai mare de indivizi poate realiza lucruri imposibil de obţinut de nişte fiinţe gândind separat¹. Şi nici de la acest principiu nu a abandonat niciodată.

Iar una dintre multele confirmări le-a găsit şi atunci când lui însuşi, deja ofiţer fiind, i s-a raportat un caz straniu întâmplat în trupa din subordinea sa: un soldat care a mai avut şi înainte probleme cu disciplina, ajuns în faţa tribunalului militar, a reuşit să fugă de sub escortă şi să dezerteze. A fost descoperit înarmat (!), câteva zile mai târziu, în magazia unei gospodării dintr-un sat din apropiere. Disperat, omul s-a sinucis. Simon s-a întrebat de ce nu a îndreptat nefericitul flăcău arma împotriva celor care au venit după el – mai ales că el s-a declarat tot timpul nevinovat de acuzele ce i s-au adus – şi de ce a preferat să-şi pună singur capăt zilelor. Păi, ce a mai avut tânărul de pierdut? Dacă a fost într-adevăr inocent, de ce nu i-a sancţionat mai înainte pe cei ce îl persecutau? Ce putea păţi mai mult decât şi-a cauzat singur? Păi, a tras în el şi nu în urmăritorii săi fiindcă n-a suportat cuvântul ierarhiei. Pentru că se spunea că mereu a comentat-o. De aceea a şi ajuns în situaţia aceea de fugar. Fiindcă se încăpăţâna să gândească tot cu capul său şi nu cu cel al superiorului său. Aşa ceva duce la nenorocire. Iată dovada!

O a treia convingere i s-a format lui Simon atunci când, plimbându-se pe corso într-un mic oraş din Banat, unde îi era încartiruit batalionul, a trecut pe lângă un cerşetor. Tânărul şi chipeşul ofiţer însoţea o domnişoară localnică, o domnişoară căreia îi făcea curte de curând, de când s-a aflat în mica localitate. (În treacăt fie spus, domnişoara, fiica notarului, şi-a creat multe vise în acele câteva săptămâni şi mai toată urbea privea cu invidie la succesul ei. Cine pe cine nu cunoaşte într-un asemenea loc? Mai ales dacă e vorba despre familia notarului… Numai că din idila aceea nu s-a ales nimic. Regimentul lui Simon a plecat hăt în Slovacia, iar scrisorile domnişoarei au rămas fără răspuns.) Deci, plimbându-se cei doi tineri frumoşi pe corso, fiica notarului şi-a deschis poşeta şi i-a dat doi bănuţi cerşetorului. De unde o lungă discuţie:

– De ce i-ai dat pomană?

– Fiindcă pentru mine nu contează doi bănuţi, lui poate că-i sunt vitali, a răspuns mai mult mirată fata.

– Îi dai în fiecare zi?

– Nu, doar când îl văd atât de nenorocit.

– Sau când eşti cu mine şi vrei să mă impresionezi cu mărinimia ta. Domnişoara s-a îmbufnat, însă când a privit spre Simon, a văzut că ofiţerul vorbea mai degrabă cu duioşie decât cu răutate. Nici urmă de asprime în vocea lui impunătoare, exersată să dea comenzi. Nu poţi să le oferi tuturor năcăjiţilor bani. Şi… şi nici altceva. Nici n-ar fi drept.

– N-ar fi drept?! De ce?

– Tocmai pentru că i-ai da unuia şi atâtor altora nu. Şi pentru că lumea e făcută atât din oameni bogaţi, cât şi din oameni săraci. Era duminică dimineaţa şi Simon tocmai o aşteptase pe domnişoara să iasă din biserică.

– Dar nu, tocmai asta nu e drept!

– Ba, „asta” e drept! Atâta vreme cât nimeni nu împiedică pe nimeni să parvină prin forţe proprii, atâta vreme cât respectă întocmai legile ţării, trăim într-o lume dreaptă. Şi, argumentul suprem: Dumnezeu a orânduit toate astea! Mă mir că tu, abia ce ai ieşit de la slujba religioasă, pui la îndoială lucrarea lui Dumnezeu. Lucrurile sunt mai complicate, a închis Făt-Frumos discuţia, iar vocea sa era protectoare. Şi chiar dacă vorbele acelea conţineau şi sensul „Tu tot n-ai fi în stare să pricepi asemenea lucruri!”, intonaţia era atât de duioasă încât elimina orice tentă jignitoare.

Când a avansat la gradul de căpitan, concepţia despre lume şi viaţă a Celui de Al Nouăzeci şi patrulea părea să fi fost deja asumată definitiv. (Definitiv cel puţin pentru o vreme…)