AGNUS DEI (4) Mielul Domnului (De la mit la amintire)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Cariera lui Simon se dovedea a fi perfectă şi era dată mereu drept exemplu. Bucurându-se de o sănătate fără cusur, pe care nu i-ar fi bănuit-o nimeni în copilărie – când n-a existat lună să nu fi fost nevoie de vizita medicului -, tânărul ofiţer şi-a dezvoltat un corp de atlet. Probabil că şi multele tratamente din staţiunile balneare de pe vremuri, însă, în special, exerciţiile fizice zilnice, complexe chiar şi înainte de a fi fost primit la Academia Militară, i-au transformat trupul într-o masă armonioasă de muşchi şi i-au conferit o forţă fizică de temut pentru orice partener în sporturile practicate în cazarmă, dar şi în afara ei. (Ca tânăr ofiţer ce se respecta, alături de uniforma sclipitoare, acel corp bine antrenat l-a ajutat şi în cucerirea a numeroase trofee amoroase. Şi în acel domeniu, Al Nouăzeci şi patrulea s-a dovedit un strălucit şef de promoţie… Apariţiile pe superbul său cal alb au creat în imaginaţia femeilor incarnarea prinţului din poveste.)

Şi cum nici şefii nu-i puteau reproşa nimic, ba, dimpotrivă, se declarau încântaţi de conduita sa şi-l recomandau exemplu pentru camarazi, Simon a ajuns cel mai tânăr căpitan din tot contigentul lui. Iar, atunci când a fost ridicat maior, la doar douăzeci şi trei de ani, rangul nobiliar şi performanţele profesionale îi făceau pe toţi cei din jur să vadă în el un viitor general. Sau chiar mareşal.

Doar că prea rar un succes atât de evident este scutit de răzbunarea invidiei. De răzbunarea celor mai puţin dotaţi ori mai puţin norocoşi. În 1841, a fost trimis într-un control în Voivodina, la Batalionul III Infanterie din Regimentul nr. 2 din Novisad. Deşi cavalerist, Simon, în calitate de ofiţer al Marelui Stat Major, a primit numeroase însărcinări în inspecţiile ordinare şi extraordinare din garnizoanele armatelor imperiale, misiuni îndeplinite de fiecare dată cu cea mai mare conştiinciozitate. Rigurozitatea cu care a tratat şi acel control l-a făcut să pară abuziv, mai ales că a redactat concluzii prin care era incriminat şi un locotenent major de intendenţă, Leopold Lottenburg, fost coleg de promoţie la Academia Militară Tereziană din Viena. Chiar şi severului comandant al regimentului formulările din acel raport i s-au părut excesive, însă Simon a refuzat să le modifice. S-a mai întâmplat ca fostul camarad de la Academie să fi fost logodit cu o domnişoară din Novisad, aşteptând doar aprobarea căsătoriei din partea colonelului. Cum maiorul Simon s-a arătat prin oraş în fiecare dimineaţă călare în drum spre faleza Dunării, unde îşi făcea plimbarea zilnică şi cum ţinuta sa pe impozantul armăsar alb era întotdeauna impecabilă, cineva a exclamat că în localitate şi-a făcut apariţia Constantin cel Mare, aşa cum apare el pe statuia ecvestră pe care pretindea că a văzut-o „undeva la turci”. Urmarea a fost că lumea se scula de dimineaţă pentru a-l pândi pe „Constantin cel Mare”. Care nu a întârziat niciodată, încât „ceasul de pe turla bisericii nu era atât de punctual ca el”. Nici logodnica fostului coleg al Celui de Al Nouăzeci şi patrulea nu a putut scăpa ispitei de a-l vedea pe frumosul erou călare. Iar locotenentul major a considerat acest lucru o infidelitate: cum să mergi să-l admiri pe cel ce a devenit, între timp, acuzatorul principal – şi unic! – al alesului tău? Cum? CUM?!

Întrucât între cei doi „rivali” era o diferenţă în rangul militar, diferendumul nu se putea soluţiona prin duel. A apărut, însă, un maior Tadič dispus să preia el sarcina de a apăra onoarea lui Leopold Lottenburg. Scandalul s-ar fi putut termina prin moartea unuia dintre combatanţi, dacă n-ar fi intervenit comandantul regimentului. Totuşi, lucrurile n-au rămas aşa: Lottenburg a găsit o tânără cu care maiorul Simon ar fi avut o relaţie împotriva voinţei ei. Femeia a făcut reclamaţie şi cazul a ajuns în faţa tribunalului militar. Al Nouăzeci şi treilea a fost găsit nevinovat… datorită declaraţiilor mai multor doamne şi domnişoare, cum că „orice femeie ar fi fost încântată să se afle în apropierea eroului de pe calul alb”. Declaraţii unice, ce treceau peste orice reticenţe convenţionale. Pe urmă, şi reputaţia reclamantei a fost pusă sub semnul întrebării. Totuşi, procesul acela l-a marcat profund pe Simon.

Şi n-a fost singura mizerie pe care a trebuit s-o înghită. Unele invidii şi-au găsit materializarea în poveşti cu femei, altele în profund nefondate acuze profesionale, iar una a fost atât de neobişnuită încât – cu toată criza de timp, dar şi de spaţiu, de care scribul permanent este terorizat – merită să fie şi ea relatată. La Linz, se spunea, a fost depistată într-o prăvălie de antichităţi o carte cu totul ieşită din comun: studentul care a cumpărat-o a fost exasperat că, deşi a citit mai multe nopţi, n-a putut ajunge nicicum la sfârşitul volumului. Care parcă se lungea, pe măsură ce înainta cu lectura. Descurajat, a dus ciudatul exemplar înapoi şi proprietarul prăvăliei – desigur, un evreu… – i l-a luat înapoi fără să comenteze, păstrându-şi doar un singur bănuţ, drept despăgubire. Studentul a povestit despre cele păţite şi un coleg a încercat să le verifice. A cumpărat şi el cartea, însă n-a reuşit nici el s-o citească până la capăt. Anticarul a primit şi de data asta înapoi volumul, reţinându-şi tot doar un amărât de bănuţ. „Sunteţi nişte leneşi, de aceea nu izbutiţi să ajungeţi până la sfârşitul textului!” s-a amuzat un al treilea student, fără a izbuti nici el mai multe cu straniul op. De atunci au trecut mai mulţi ani, iar cartea a ajuns obiectul e numeroase pariuri. Un notar n-a lăsat-o din mână trei zile şi trei nopţi. După care a murit. „N-a putut s-o termine doar din cauza aceasta!”, spuneau oamenii raţionali. Încercările de a citi cartea din Linz au mai continuat o vreme. O întreprindere ca un sport. Unii au încercat să trişeze şi să citească de la început paginile din faţa ultimei coperte, dar, cu ocazia aceea, au putut constata şi o altă particularitate cu totul stranie a volumului: filele nu se lăsau răsfoite decât de la foaia de titlu în continuare. Nu şi invers. Pe urmă, cineva s-a înfuriat şi a aruncat cartea în foc. Şi s-a şi lăudat cu acest lucru! Unii l-au aprobat, spunând că totul n-a fost decât un truc tipic evreiesc, născocit de anticarul care, reţinându-şi mereu acel unic bănuţ la fiecare reprimire a opului, s-ar fi îmbogăţit, în timp, prin acea stratagemă. Alţii, însă, au regretat că nu va putea – fiecare dintre ei – să descopere şmecheria evreului. Şi s-o demaşte fără putinţă de tăgadă!

Ca orice subiect, oricât de extravagant, şi cartea din Linz a intrat în curând în uitare. Totuşi, după aproximativ un an, cineva, scotocind printre cărţile anticarului, a găsit un alt volum identic. Nebunia s-a redeşteptat mai vârtos: noi pariuri, noi eşecuri. (Se spune că însuşi rabinul l-ar fi chemat pe anticar, somându-l să găsească o soluţie, întrucât lucrurile riscau să iasă oricând de sub control, iar deznodământul s-ar putea ivi nu mai puţin decât sub forma unui pogrom. Mai ales că lumea era tot mai revoltată că proprietarul magazinului de vechituri s-ar îmbogăţii constant de pe urma acelui bănuţ ce-i venea cu atâta regularitate, fără ca el să fie obligat să mişte un deget. „Un pogrom în Austria?”, anticarul zâmbi neîncrezător. Anticarul locuia la Mauthausen, venea în fiecare dimineaţă la Linz şi se întorcea seara acasă. Când întârzia din cine ştie ce motiv, dormea într-o căsuţă la mijlocul distanţei. „În Austria evreii nu vor avea niciodată nimic de pătimit!” Dar rabinul n-a zâmbit câtuşi de puţin.)

Povestea cărţii din Linz a devenit de notorietate, depăşind zidurile oraşului şi fiind prezentă nu numai în discuţiile orale, ci rămânând şi în memoria scrisă. Ne aflam în anul 1842 şi maiorul Simon a fost prezent cu prilejul defilării solemne a regimentului. Până şi în cercurile militare, subiectul la modă n-a fost omis. Era momentul când tema aceasta a depăşit simpla curiozitate pricinuită de misterul unui volum ce nu putea fi citit până la capăt: ea a primit atât valenţe legate de disputele dintre raţional şi faptele inexplicabile de către mintea omenească, cât, inevitabil, şi trimiteri naţionaliste, pentru că, totuşi, taina acelei cărţi prea avea miros evreiesc.

Ofiţerii n-au prânzit în cazarmă, ci în Volksgarten, în localul deschis încă în 1828 de către Bartholomeo Festorazzi. Notabilităţile oraşului i-au invitat la masă pe înalţii oaspeţi, în frunte cu nu mai puţin de trei generali, iar, după toasturi şi în urma obişnuitelor discuţii convenţionale, limbile s-au dezlegat (desigur şi cu ajutorul băuturilor fine servite¹). Şi, inevitabil, s-a discutat şi despre misteriosul volum.

– De parcă acesta ar fi obiectul cu care să se laude cel mai mult frumosul nostru oraş! s-a supărat unul dintre consilierii locali.

– Nu vi se pare important să se vorbească despre Linz? l-a întrebat un general.

– Excelenţă, oraşul nostru şi-a arătat forţa când şi-a revenit atât de spectaculos şi de… de rapid, în urma marelui incendiu de la începutul secolului. El nu are nevoie de asemenea motive de atracţie jidoveşti!

– Jidoveşti, nejidoveşti, cartea aceea ne-a adus o mulţime de vizitatori, a spus un alt consilier. Iar vizitatorii îşi strică mulţi bani aici. Nu-i aşa, doamnă?

Doamna Festorazzi, numai zâmbet, supraveghind din uşa bucătăriei servitul impecabil al mesei, a spus şi ea:

– De când cu cartea, avem din nou muşterii.

Pe lângă personalul propriu, Frau Festorazzi trebuia să fie atentă şi la numeroasele ordonanţe ale ofiţerilor, cu care oamenii ei riscau mereu să se calce pe picioare.

– Nu în felul acesta se dezvoltă oraşul Linz, se încăpăţână primul consilier.

– Dar cum? întrebă şi maiorul Simon.

– Păi, bineînţeles că domnul maior îşi apără conaţionalul, mormăi printre dinţi consilierul. Printre dinţi, dar vorbele sale s-au făcut auzite în întreaga sală.

Al Nouăzeci şi patrulea sări în picioare. Nu-l deranjă că a fost făcut evreu, ci minciuna. Şi mai ales rânjetul unui camarad. Care a ţinut sabia ridicată la „podul” sub care a trecut Simon şi proaspăta lui soţie la ieşirea din biserică, cu ocazia nunţii.

– Ai fost martor la nunta mea? l-a întrebat.

– Da, a răspuns acela, dar fără a lăsa rânjetul să-i părăsească chipul

– Şi m-am cununat la un templu evreiesc?

– Nu, pufni acela în râs.

– Poate îţi aminteşti şi de biserica Petru şi Paul din Praga, unde recunoşti că ai fost martor la eveniment…

– Da, recunosc. Recunosc şi eu că nu te-ai căsătorit în cartierul evreiesc din Praga.

Au zâmbit şi ceilalţi şi s-a trecut la alt subiect. Însă vorbele consilierului local au intrat în subconştientul celor de faţă. Şi s-au şi răspândit. „Poate că nu e cu totul evreu, dar în mod sigur are relaţii strânse cu evreii” se credea. Iar legăturile bune şi la vedere ale lui Simon cu fiii cam de vârsta sa ai lui Ţipor nu făceau decât să alimenteze acele insinuări. Aşa se face că în cercurile naţionaliste din armată şi din biserică, Al Nouăzeci şi patrulea n-a mai fost niciodată văzut ca înainte.