AGNUS DEI Mielul Domnului (7)

 În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Contele colonel Simon trebuia să fie atent: în vara aceea se afla în intimitatea Luizei, dar şi a lui Lotte. Prima era fiica unui general, cealaltă era soţia unui prinţ. Problema nu era cu acei doi bărbaţi, după ce Minei von Ruckstatd era cât pe ce să-i izbutească încercarea de sinucidere pentru că părinţii ei s-au opus în mod ferm să „mai danseze atât de provocator” cu Al Nouăzeci şi patrulea. Cei doi domni au convenit tacit ca frumoaselor capitalei imperiale să nu li se mai interzică accesul la „Constantin cel Mare”, mai ales că se ştia că aventurile aceluia, om însurat şi familist convins, erau trecătoare. Lumea a ajuns să le privească îngăduitor, ba chiar şi cu un zâmbet gemütlich. Nu, problema era gelozia adoratelor de moment. Aşa că Simon – care „în ultima vreme a învăţat multe” – nu-şi mai putea permite că iasă cu una dintre ele, fără a se interesa din timp să nu apară şi cealaltă în acelaşi salon. O prudenţă ce cerea multă strategie.

Superiorii colonelului Simon îi încurajau şi ei escapadele: de la femei poţi afla mai multe informaţii folositoare despre o mulţime de lume decât de la bărbaţi. Iar cercurile în care se învârteau atât Luiza (Luise), cât şi Lotte erau pe cât de selective, pe atât de importante.

Da, dar acestea erau doar preocupările de suprafaţă ale chipeşului ofiţer. Care n-a fost văzut niciodată în haine civile. Chit că măcar pentru unele dintre misiunile asumate îmbrăcămintea privară i-ar fi fost mai de folos.

Încă de la începutul turbulenţelor din Franţa, dar şi a atmosferei generale din mai toată Europa, colonelul Simon a fost extrem de activ. În calitate de om cu acces nemijlocit atât la viaţa mondenă cea mai selectă, cât şi la cele mai înalte puteri executive ale imperiului, informa despre starea de spirit a diferitelor categorii sociale. Scribul recunoaşte că se află într-o situaţie ingrată: aşa cum descrie el aceste activităţi ale Celui de Al Nouăzeci şi patrulea, bunul cititor ar putea trage concluzia că ar fi fost vorba despre cineva care ar fi numit astăzi „turnător” ori „informator al serviciilor secrete”. Concluzie greşită, desigur nu din vina lectorului, ci – din nou! – din cea a naratorului. De fapt, ofiţerul prezenta nişte rapoarte extrem de tehnice privind evoluţia evenimentelor din punctul de vedere al siguranţei statului. Când relata că „X a afirmat că…” ori că „Y a făcut…”, el nu-i incrimina atât pe aceia, cât încerca să analizeze dacă vorba sau fapta respectivă are impact ori ar putea avea impact şi care ar putea fi urmarea unui asemenea demers pentru Austria, în vâltoarea tot mai rapidă a celor ce se întâmplau în jur. „Bine, ar putea spune bunul cititor, cu ce se deosebeşte aşa ceva de <turnătorie>?. Se deosebeşte doar prin faptul că ofiţerul îşi făcea datoria oficială?” Iarăşi, lucrurile sunt mai complicate: Simon a urmărit modul cum s-a dezvoltat rolul jucat de propriul său părinte în mişcarea iredentistă din Lombardia. S-a ridicat el împotriva taberei tatălui său? Nu! „Păi, atunci, a trădat regimul care îl plătea!”. Nici! Rapoartele colonelului Simon, aşa cum ne-au rămas în arhive, se constituie mai degrabă în inestimabile analize ştiinţifice asupra unor evenimente trăite din interior. Analize remarcabile şi pentru modul de a privi istoria prin moravurile unui timp, istoria vie în genul a cea ce mai târziu va fi denumit „şcoala analelor”; acele rapoarte reprezintă materiale de excepţională importanţă. A! Că X a păţit-o, în urma rapoartelor lui Simon este posibil. Că Y de asemenea şi asta este posibil. Însă, cel puţin în perioada aceea, până la revolta vieneză din 13 mai, Al Nouăzeci şi patrulea a încercat să fie obiectiv. Şi scribul constată că, până atunci, Simon a fost obiectiv. Rapoartele sale nu numai incriminau, ci, uneori, chiar şi lăudau. Uneori, dădeau şi sugestii. Rapoartele sale au fost studiate cu atenţie de Metternich şi citite chiar şi de către bolnăviciosul împărat. În documentele colonelului Simon nu se discuta despre soarta lui X sau Y, ci despre drumul spre care se îndrepta Europa şi lumea toată.

La Viena se cânta „Was kommt dort von der Höh?“¹ şi nu era o întrebare, ci chiar îndemnul la luptă!

Faţă de mişcările liberale tot mai evidente pe vechiul continent, Austria atât de eteroclită era tot mai puternic zguduită de pretenţiile de emancipare naţională. Limba fiecăruia a devenit tot mai importantă. Dacă revolta din Galiţia a mai putut fi înăbuşită – chiar cu oarecare folos pentru Viena (prin anexarea Cracoviei), ceea ce a început deja odată cu anul nou 1848 în nordul Italiei s-a dezvoltat tot mai ameninţător. (Simon a fost într-o scurtă permisie încă la mijlocul lunii ianuarie la Segrate, iar raportul său asupra situaţiei din Lombardia s-a dovedit ulterior extrem de exact². La Milano, Brescia şi Padua, agitaţia a luat repede forma unor adevărate revoluţii. Contele mareşal Radetzky, trimis să liniştească lucrurile, s-a găsit faţă în faţă cu regele Albert al Sardiniei şi Piemontului. La sfârşitul lui februarie, în Regatul Lombardiei şi al Veneţiei era decretată starea de război. Aproape simultan, au izbucnit revolte atât de puternice în Franţa, încât regele Ludovic Filip a trebuit să plece. În Austria, nu numai în nordul peninsulei, ci şi în regiunile slavilor şi ale ungurilor şi românilor revoluţia fierbea şi ea. La Viena, Hofburg devenise o fortăreaţă tot mai greu de păzit. Pentru a mai menţine corabia pe linia de plutire, la 13 martie 1848, cel ce a fost aruncat peste bord a fost „cancelarul veşnic”, Metternich. Care a doua zi a şi părăsit Austria.

Fiara străzii îşi savura succesul. Dar nu s-a săturat doar cu sacrificarea omului simbol pentru Austria unei întregi generaţii. După o scurtă pauză pentru aclamaţii, lucrurile au mers din rău în mai rău pentru împăratul Ferdinand. Ca şi pentru vechea ordine: mareşalul Radetzky a trebuit să se retragă din Milano şi din Lombardia, ducii de Parma şi Modena, ca şi Marele Duce al Toscanei s-au refugiat şi ei în exil. Pe străzile din Viena se cânta „Was kommt dort von der Höh?“ şi nu era o întrebare, ci chiar îndemnul la luptă.

Şi iată de ce rapoartele colonelului Simon n-au fost nicidecum simple turnătorii: în memoriile de mai târziu ale principalilor actori ai vremii, cei care au avut acces la acele scrieri n-au ezitat să se mire în legătură cu exactitatea celor relatate şi, mai ales, în ceea ce priveşte modul cum mai toate cele prevăzute acolo s-au adeverit. Prilej cu care Al Nouăzeci şi patrulea a primit apelativul „Nostradamus din Viena”.

Textele scrise nu sunt de multe ori decât nişte straturi suprapuse de palimpsest. Urmărind biografia fiului lui Pip, scribul a dat, în curând, şi de nivelul imediat inferior „părţii de interes istoric”. Rămâne totuşi remarcabil că acest strat imediat inferior, cel „de interes personal”, nu se interferează în nici un fel cu cel de deasupra sa, cele două demersuri părând total distincte. Şi nu numai că profesionalismul şi obiectivitatea rapoartelor rămân indiscutabile, că atât realitatea politică, cât şi cea economică sunt notate atât de exact, că acţiunile sunt explicate prin mentalităţile specifice locurilor, „avantajul personal” strict subiectiv le face să pară pornite din interese total diferite. De aceea, ceea ce, de pildă, poate părea turnătorie pe un plan, este de interpretat drept raport obiectiv, pe celălalt plan. Şi acesta nu este decât un exemplu din cele foarte multe. Mai mult: scribul, parcurgând acele materiale, a avut o puternică senzaţia că ele conţin (şi) ceva ce lui îi scapă. Până ce a descoperit cheia în care ele trebuiesc citite. Al Nouăzeci şi patrulea n-a scris niciodată vreun raport şi n-a oferit niciodată vreo sugestie în care să nu fie prezente ambele acele planuri. Ceea ce lasă de înţeles că selecta cu grijă în funcţie de propriile avantaje ceea ce devenea analiza obiectivă a unui subiect de interes naţional. Iar pentru „biograful” Celui de Al Nouăzeci şi patrulea, nu strict veridicitatea din înscrisurile livrate de colonelul Simon, ci această cheie este lucrul cel mai important, ea fiind cea ce i-a modelat caracterul personajului. Caracterul, dar şi transformările ce au avut loc în privinţa „principiilor de nezdruncinat”. Într-adevăr – vorba lui Simon – „Lucrurile sunt mai complicate!”.

La Viena se cânta „Was kommt dort von der Höh?“ şi nu era o întrebare, ci îndemn la luptă.

Scribul a amintit că procesul din fostul regiment al colonelului Simon nu s-a terminat nici când Europa toată a început să fiarbă, deşi, de obicei, asemenea speţe se soluţionau repede, deseori în regim de urgenţă. Şi a mai amintit scribul că Al Nouăzeci şi patrulea n-a petrecut decât câteva zile în arest, însă acea perioadă a fost decisivă pentru gândirea sa viitoare. Şi, chiar şi după ce a părăsit garnizoana pentru noile înalte îndatoriri ce i-au fost încredinţate la Viena, n-a încetat să se întrebe de ce acea excepţie şi dacă amânarea are vreo legătură cu el. Seara de 13 martie a adus numeroase schimbări nu numai în Austria, ci şi în viaţa Celui de Al Nouăzeci şi patrulea. Ziua de 13 martie, ziua demiterii lui Metternich, l-a făcut să renunţe la o escapadă cu frumoasa Eugenie von Laufstein, una dintre cele mai râvnite curtezane – dacă nu cea mai râvnită – din tot imperiul. Până atunci, a fost socotit imun fiindcă se ştia că atotputernicul cancelar punea mare preţ pe ceea ce spunea contele colonel Simon. În 13 şi 14 martie, când fiara străzii jubila că ţara a scăpat de cel socotit drept principalul răspunzător pentru starea ţării, era evident că nu era cea mai confortabilă situaţie să fii socotit omul de încredere al zeului tocmai căzut. De prea multe ori în istorie, victimele puterii trecătoare au tras după ele în hău numeroşi apropiaţi. Şi, destui doar bănuiţi că le-ar fi fost apropiaţi. Aşa că, renunţând la câteva ore plăcute cu domnişoara Eugenie von Laufstein, contele colonel Simon a anunţat mulţimii, chiar înainte de a se comunica oficial, mult dorita demitere a lui Metternich. În felul acesta, lumea a perceput că Al Nouăzeci şi patrulea însuşi ar fi fost unul dintre cei ce au sugerat şi dus la îndeplinire înalta decizie imperială atât de mult aşteptată. L-a trădat colonelul pe cel ce i-a ţinut mereu spatele? Din nou, nu! Dacă pentru opinia publică Simon a fost de partea străzii, tot Simon a fost şi cel ce l-a convins pe cancelar să plece la timp, împreună cu soţia şi cu ceea ce a putut lua repede cu el. Şi iarăşi a avut dreptate: fuga cancelarului a fost benefică atât pentru Viena, cât şi pentru Metternich.

Simon a prevăzut că furia mulţimii se va potoli măcar până ce autorităţile vor mai putea lua o gură de aer, însă a prevăzut şi că balaurul nu se va sătura înainte de a înghiţi măcar câteva personaje importante. În ceea ce-l privea, Al Nouăzeci şi patrulea ştia prea bine că situaţia sa – în lipsa puternicului protector pierdut – nu mai este nici pe departe atât de sigură ca înainte. Făcându-şi bilanţul, a notat la pasiv procesele prin care a trecut, renumele că ar fi fost până mai ieri omul şefului căzut, că propriul său părinte se afla făţiş de partea iredentismului lombard – în Italia starea de război fiind acompaniată de toate mizeriile pierderilor de vieţi -, că oricând un soţ gelos sau o femeie părăsită puteau pune pe tapet orice acuze adevărate ori neadevărate. De acuzele adevărate te mai poţi apăra, dar calomniile, cu cât sunt mai sfruntate, ajung de multe ori de neînlăturat. Simon ştia asta şi dacă i-a fost frică de ceva în viaţă, atunci de marile acuzaţii mincinoase se temea. Şi mai ştia Al Nouăzeci şi patrulea că adevărul constituie o sintagmă total lipsită de relevanţă în momentele unor schimbări radicale. Momente când există doar două soluţii pentru a le depăşi cu bine: fie să te dai la fund şi să aştepţi să treacă furtuna, fie să încaleci creasta valului. Colonelul Simon nu era omul dispus să se dea la fund. Aşa că i-a mai rămas doar cea de a doua alternativă: să nu aştepte şi să preia el iniţiativa.

Primul lucru a fost să ceară, de la înălţimea prestigiului Statului Major, dezgheţarea procesului din fosta sa garnizoană. Ceea ce s-a rezumat până atunci la învinuiri de furt calificat şi de înaltă trădare a fost completat cu noi şi noi învinuiri. Din posibil complice – datorită neglijenţei în serviciu -, fostul şef al garnizoanei unde a avut loc fapta a devenit principalul acuzator. Nici „acel Kling” care ar fi fost capul afacerii şi nici „acel Juan” n-au fost încă depistaţi. Poliţia îi mai căuta. Încă?? Inadmisibil! Şi presa a fost stimulată să se mire cu litere de o şchioapă. Deci armele şi muniţia au fost trimise în Lombardia. Unde erau folosite împotriva trupelor imperiale. De către oameni asemenea tatălui colonelului Simon. Dar asta ziarele n-au sesizat. Încă! „Teama de a-ţi pierde capul stimulează imaginaţia”. Al nouăzeci şi patrulea a dat de „un Kling” şi de „un Juan”. Morţi amândoi. După cum este obiceiul între asemenea indivizi, probabil că au fost eliminaţi de bandele rivale. Oamenii de teapa asta nu cunosc milă! Presa s-a arătat încântată şi a tors asemenea unui motan sătul. (Mult mai târziu, au mai fost găsiţi „un Kling” şi „un Juan” amestecaţi în contrabandă cu arme. Aceia mai erau vii, aşa că au trebuit să fie executaţi pentru faptele lor. Mai ales că nu puteau supravieţui, câtă vreme au fost deja daţi morţi în cealaltă afacere. Plus că speţa a fost de acum clasată, iar câteva grade inferioare îşi mai ispăşeau pedepsele prin închisorile cezaro-crăieşti.) Tatăl colonelului n-a mai fost parte a ecuaţiei. Cine să mai facă legătura? Păi, staţi puţin! Dacă Simon putea fi făcut răspunzător pentru atitudinea tatălui său în Lombardia, atunci să fie pusă sub acuzaţie şi însăşi împărăteasa Maria Anna: fiindcă se trăgea din dinastia care, prin regele Albert al Sardiniei şi Piemontului, tocmai a declarat război Austriei? Păi?! Totuşi, Al Nouăzeci şi patrulea ştia prea bine că asemenea raţionamente n-ar avea nici o valoare, de ar trebui să le folosească în apărarea sa.