AGNUS DEI Mielul Domnului  (8)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Pe de altă parte, rapoartele colonelului au dovedit atât de mult profesionalism, iar previziunile din ele s-au adeverit atât de exact încât „Nostradamus din Viena” a început să fie tot mai mult consultat de camarazi. Însă şi de mai marii ţării. Faima aceasta n-a putut decât să-l ajute, întrucât multe dintre cele ce s-au întâmplat pe teren parcă nu veneau decât să-l confirme pe el. Iar în cercurile mistice, mereu active în vremurile tulburi când trebuie găsite explicaţii pentru fapte ce cu greu se pot justifica, în cercurile mistice Al Nouăzeci şi patrulea a primit renumele nu numai că ar avea capacitatea de a şti dinainte ce se va întâmpla, ci că el însuşi ar şi provoca – prin gândul şi verbul său – desfăşurarea evenimentelor. „Colonelul iar a cobit”, se spunea prin târg. Ceea ce n-a fost întotdeauna un atu în mâna lui Simon: el risca să devină artizanul tuturor nenorocirilor. A şi fost ţinta a două atentate: din partea unui călugăr, în plină stradă şi, câteva zile mai târziu, din partea unei femei convinsă că scapă lumea de diavol. (Dar dracul a ieşit de fiecare dată nevătămat.) Aşa că, pentru populaţie, Al Nouăzeci şi patrulea a început să-şi justifice logic orice presupunea că „s-ar putea întâmpla”. Nu că „se va întâmpla”, ci că „s-ar putea întâmpla”. Lucrurile s-au mai nuanţat: totuşi, dacă Al Nouăzeci şi patrulea dicta într-un fel mersul evenimentelor, ce rost avea să procedezi altfel, când, conform acelor previziuni, lucrurile tot o vor lua pe făgaşul indicat de Simon?

Al Nouăzeci şi patrulea a început să-şi justifice logic orice presupunere pentru uzul străzii; alta era situaţia în cercurile foarte înalte. În curând, Al Nouăzeci şi patrulea a devenit un fel de proroc al Curţii¹. Nimic nu este nou pe lume: asemenea personaje au fost destule în istorie şi s-au remarcat mai ales pe lângă suverani bolnăvicioşi. Cu multe secole în urmă, şi evreul Maimonide şi arabul Albucasis au dat asemenea exemple din contemporaneitatea lor. Dar şi mult mai înaintea lor au mai existat astfel de sfătuitori, începând cu oracolele antice. Nici în timpul scribului, consultanţii mistici nu au dispărut dintre ceilalţi demnitari, ei primind titlul de „consilieri”. Împăratul Ferdinand a fost şi el suferind. A vorbit şi a umblat târziu, a fost scuturat de crize epileptice, oasele îi erau rahitice, vorbea cu dificultate. Soţia sa, Maria Anna – de fapt Maria Anna Ricarda Carlotta Margherita Pia de Savoi – fiică a regelui Sardiniei şi Piemontului, i-a fost o infirmieră credincioasă, îngrijindu-l cu devoţiune până la capăt. Dependent de ea, împăratul îi arăta respectul cuvenit. În felul lor, cei doi au reprezentat una dintre perechile model ale coroanei. Cum Maria Anna îl primea tot mai des şi îl asculta cu multă convingere pe contele colonel Simon, acesta a ajuns să aibă o influenţă mare şi asupra lui Ferdinand. Însă Ferdinand nu a fost niciodată mai mult decât purtătorul oficial al hlamidei. În numele Lui se luau hotărârile. În numele Lui, însă niciodată de către El. Prezenţa lui Simon în cabinetul chiar şi lipsit de putere al împăratului îi menţinea colonelului un statut liniştitor. Suveranul reprezenta, nu guverna, dar, totuşi, uneori era greu de convins să-şi pună semnătura formală pe un act: fiindcă tocmai nu se simţea deloc bine în clipele acelea, fiindcă nu înţelegea exact textul, fiindcă era obosit. Atunci, îndemnul Colonelului Conte Simon devenea necesar. Şi întotdeauna eficient.

La Viena se cânta „Was kommt dort von der Höh?“ şi nu era o întrebare, ci îndemnul la luptă.

Iar Al Nouăzeci şi patrulea era suficient de inteligent pentru a şti că nici o afirmaţie nu stârneşte decât ură dacă vine împotriva dorinţelor. Aşa că avea grijă să prevestească un viitor care să nu deranjeze prea mult, dar care să pară totuşi probabil. Când prorocea un lucru neplăcut, era atent să dea şi soluţii pentru modul cum va putea fi acel hop trecut cât mai uşor. Următoarele luni, într-adevăr, începând cu vara anului care a debutat atât de neprielnic, au devenit mai prietenoase pentru Austria. Deocamdată, însă, familia imperială s-a retras la Innsbruck. Şi Parlamentul a părăsit Viena. Colonelul Simon a dat sfaturi folositoare.

Pe urmă, revoluţia de la Praga a fost înfrântă în sânge, mareşalul Radetzky a recucerit, rând pe rând, oraşele din nordul Peninsulei. Şi Curtea a revenit la Viena şi a adus prinos Dumnezeului cel Atotputernic în Domul Sfântului Ştefan. Era 13 august 1848 şi pacea părea să se aştearnă iar peste imperiu. Dar „Was kommt dort von der Höh?“ tot se mai auzea. Şi iarăşi mai tare. Dacă furtuna s-a mai potolit în vest şi în sud, dar şi printre cehi, slovaci şi în Boemia, ungurii, românii, slavii din sud continuau luptele. Şi nu le răspundeau doar studenţii şi golanii, cum s-ar fi exprimat Ferdinand încă de la Innsbruck. Colonelul Simon, „Nostradamus din Viena” nu a prevestit încă pacea! Nu!

Al Nouăzeci şi patrulea se afla din nou în mare vogă şi puterea sa era mai mare decât cea a multor mareşali şi generali. Unii dintre aceia au fost destituiţi la sugestia lui, alţii au terminat-o şi mai rău. Şi, din nou, Simon a ştiut să se oprească la timp: poţi fi foarte sus în vremuri tulburi, poţi să decizi asupra destinului a sute de mii de oameni, însă printre fulgere, perioadele de graţie nu ţin mult. O furtună aduce un val după altul şi mai întotdeauna cei cocoţaţi pe primul talaz sunt striviţi de munţii de apă ce vin din urmă. Simon se afla într-o mare dilemă: să dispară şi el pentru o vreme din Viena, ca şi Bruno, ca atâţia alţii, ori să caute o cale de a putea rămâne în oraşul pe care-l iubea atât de pătimaş, unde revoluţia mai mult se povestea decât se petrecea, unde au mai rămas destule colţişoare în care se trăia gemütlich, unde n-au dispărut nici şniţelul, nici băutura, nici miile de femei frumoase. (Sigur, femei frumoase găseşti peste tot, dar, conform teoriilor dezvoltate [şi] de Bruno, oricâte aventuri ar trăi un bărbat, el nu va conteni să caute şi eventual să regăsească acelaşi model în fiecare parteneră. Contele Simon iubea cu pasiune femeia, era dependent de jocul de-a cocoşul şi găina, de umflatul penelor, de preludiul public şi de preludiul intim, de momentele de amor consumat. Nu era mofturos în alegeri, însă nici nu-şi putea imagina să se culce cu o oarecare. Nu atât condiţia socială şi nici manierele nu-l descurajau dacă mergea la vânătoare, dovadă că nu s-a dat în lături nici atunci când a putut penetra o ducesă, şi nici când s-a întâmplat să servească drept supliment şi camerista aceleia. Ba, s-a întâmplat ca servitoarea să constituie felul principal, iar stăpâna doar un antreu. Nu, problema era că nici prin cap nu-i putea trece să se încurce cu o asiatică sau cu o negresă. Sau cu frumuseţile din ziarele şi reclamele englezeşti. N-avea nimic cu ele, nu le dispreţuia. Păi, asta era: n-avea nimic cu ele! Încă un motiv ca Simon să amâne să părăsească Viena, chit că n-a găsit soluţia magică de a-şi asigura poziţia.)

Pe urmă, evenimentele de la răsărit au devenit din nou tot mai crâncene. La Budapeste, contele Batthyány s-a retras şi în locul său a venit, ca prim-ministru, Lajos Kossuth. Iar când, la 6 octombrie, ministrul de război Theodor Baillet von Latour a decis să trimită un batalion în sprijinul generalului croat Josip Jelačić Bužimski împotriva revoluţionarilor maghiari, fiara străzii a atacat sediul ministerului, l-a linşat pe ministru şi l-a spânzurat de un felinar². „Was kommt dort von der Höh?“ se auzea mai tare ca oricând în Viena. Azi, Theodor Baillet von Latour, mâine cine ştie cine? Simon a spus răspicat că revoluţia încă nu s-a terminat! Să nu zică nimeni că n-a spus-o! A spus-o din timp! Curtea a părăsit din nou capitala şi s-a refugiat la Olmütz. Parlamentul la Kremsier.

Din Alpi până în Carpaţi şi din Galiţia până în Lombardia, zece naţiuni îşi cereau autonomia. Dar ungurii… Pesta s-a răsculat încă de la 15 martie. Tânărul agitator, avocatul Kossuth, i-a luat locul lui Lajos Batthyány, studenţii – iarăşi studenţii! – se agitau tot mai ameninţător. În sediul lor central din cafeneaua Pillwax, un plebeu, Petöfi Sándor, instiga la luptă prin „Nemzeti Dal”³, un text asemănător „Marsiliezei” lui Roget de Lisle. Păi, da! Se va termina vreodată nebunia franceză? Acompaniamentul ei străbătea din nou Europa. În capitala Valahiei, până şi pompierii au simţit nevoia să înlocuiască găleata cu armele! Lucrurile nu puteau rămâne aşa! Când generalul croat Josip Jelačić a plecat să potolească revolta maghiară – pentru care nefericitul Baillet von Latour a ajuns să fie atârnat de un felinar -, a fost oprit de honvezi înainte de a ajunge în noul oraş născut din unirea peste Dunăre a Pestei cu Buda.

La apus, da! Acolo, după ce Adunarea Naţională de la Frankfurt i-a oferit coroana imperială regelui prusac Friedrich Wilhelm şi acesta a refuzat-o, revoluţia austriacă a luat sfârşit. Şi a luat sfârşit şi diferendumul austro-german. Regele prusac a fost aclamat pentru decizia sa: păi, cum să accepţi un dar pornit de la o mişcare revendicativă? „Acum trebuie făcut ordine şi în propria ogradă!” În sfârşit, prinţul Franz Joseph a ajuns la vârsta de 18 ani. La 2 decembrie, s-a produs schimbarea pe tronul imperial: bietul bolnav Ferdinand a abdicat, iar tânărul fiu al arhiducelui Franz Karl şi al Sophiei Frederika de Bavaria i-a luat locul. Miniştrii numiţi încă sub semnătura lui Ferdinand, în frunte cu ducele von Schwarzenberg, au rămas în funcţie.

Schimbările acestea nu s-au mai petrecut pe fundalul „Was kommt dort von der Höh?“. Viena a revenit la vechea viaţă. Colonelul Simon a ajuns – cum toată lumea s-a aşteptat de mult– generalul Simon. Lucru petrecut înaintea schimbării la vârf. Se spunea că Al Nouăzeci şi patrulea ar fi fost în prealabil şi la Frankfurt pe Main, că ar fi avut o mulţime de întrevederi acolo, că iniţial ar fi încercat să încline balanţa în favoarea celor care au votat împotriva ofertei făcute regelui Prusiei, dar că n-a reuşit să adune decât 248 de voturi împotriva celor 290 care s-au exprimat pentru o Germanie Mare în frunte cu regele Prusiei, Friedrich Wilhelm. Dar, se spunea în cercurile influente, colonelul Simon nu s-a dat atât de uşor bătut, s-a dus într-o întâlnire de taină la Friedrich Wilhelm şi i-a servit argumentele hotărâtoare pentru ca Majestatea Sa să refuze coroana ce i s-a întins: „Cum să accepţi un tron imperial tocmai din mâinile unor personaje revendicative? Doar corsicanul a fost în stare de aşa ceva, iar urmările s-au dovedit mai mult decât triste pentru toată lumea! Să se repete un asemenea model?”. Diplomaţia eficientă este discretă: „Lucrurile sunt mai complicate!”, aşa cum s-a exprimat de nenumărate ori Al Nouăzeci şi patrulea. Scribul mărturiseşte că nu are nici o dovadă în legătură cu implicarea lui Simon în povestea de mai sus; precizarea pe decretul de ridicare la gradul de general, în legătură cu „meritele excepţionale aduse coroanei şi poporului”, este extrem de generală, putând fi interpretată în ori ce fel. Însă, rămânând doar la şoaptele de prin saloane, unde oameni „întotdeauna foarte bine informaţi” pun pietrele de temelie ale zvonurilor devenite „adevăr istoric”, se mai poate menţiona şi faptul că Simon n-ar fi ajuns general mai devreme la chiar sugestia sa: el fiind încredinţat că o uniformă de colonel, oricât de impozantă, nu atrage în aşa mod atenţia ca una de general. Iar în perioada aceea şi în anumite misiuni delicate, amestecul Casei de Habsburg nu trebuia să fie prea ostentativ. Un colonel, se considera, era tocmai ce se cerea în asemenea prilejuri sensibile: nici prea mult, dar nici prea puţin. Da, „lucrurile sunt mai complicate!”.

Chiar dacă vremurile mai păreau atât de schimbătoare, pentru Al Nouăzeci şi patrulea nivelul uniformei nu era atât de important, atâta vreme cât avea acces la cele mai înalte sfere. Şi ce acces! Împărăteasa, se spunea de asemenea prin saloane, însă şi prin reprezentanţele diplomatice, era total aservită prorocirilor şi sfaturilor lui „Nostradamus din Viena”. Şi, drept consecinţă, şi Ferdinand îl asculta pe colonelul Simon ca un elev pe magistrul său. Aşa se spunea. Bine, împăratul nu prea decidea nimic, o făceau alţii în locul său, dar împăratul era cel ce trebuia să semneze decretele. Uneori o făcea mai repede, uneori mai greu. Multele sale boli constituiau pretexte suficiente pentru orice amânare. Dar, se vorbea, când intervenea Simon, împăratul semna orice – fără să se vaite şi fără să crâcnească. N-a fost colonelul conte cel ce a anunţat public multaşteptata demitere a „cancelarului veşnic” Metternich, încă înainte să apară comunicatul oficial? Păi? Şi n-a fost tot el cel ce a scăpat intenţionat câteva vorbe, cu ocazia unui mare bal de la Curte, despre Contele Leo von Thun drept un „posibil” foarte indicat ministru al educaţiei sau despre Contele Franz von Stadion drept cel mai indicat ministru al afacerilor interne? Şi cine a primit acele portofolii în guvernul Ducelui Schwarzenberg? Cine? Desigur cei prevăzuţi de „Nostradamus din Viena”! „Nostradamus din Viena”? Mai mult decât atât! Iată, nu un proroc martor, ci un proroc jucător! Însuşi Contele Auersperg l-a calificat aşa, acelaşi Conte Auersperg care, sub pseudonimul Anastasius Grün, a descris atât de bine noile şi vechile relaţii din interiorul societăţii vieneze. Ce să mai discutăm, dacă şi atât de popularul Conte Auersperg s-a exprimat fără echivoc astfel?