CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (18)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Anii au trecut repede şi la doar douăzeci şi opt de ani, Raul a ajuns un subiect fierbinte.

Hippolyte Léon Denizard Rivail a devenit (şi) Allan Kardec, după ce respectabilul pedagog a fost convins că ar fi reprezentat reîncarnarea unui druid cu acest nume. Al Nouăzeci şi cincilea a devenit, pe aceeaşi cale, din Raul, (şi) Olfert Dapper.

Olfert Dapper? Olfert Dapper a fost un medic şi autor de cărţi de călătorie din secolul al XVII-lea¹. S-a născut prin 1636 la Amsterdam şi n-a părăsit niciodată spaţiul Republicii Olanda. Cu toate acestea, lucrările sale despre Africa şi Asia s-au bucurat de mare notorietate şi, traduse în engleză, franceză şi germană, au fost socotite ghiduri valabile pentru europeni. A scris despre ţinuturile atât de exoticul „Continent Negru” ori despre lumi ale la fel de exoticul Orient Îndepărtat: despre China, India, Persia, Georgia, precum şi despre lumea arabă. Provinciile unite ale Olandei tocmai îşi trăiau maxima înflorire, devenind principala forţă comercială a lumii. Creşterea economică a dus după ea şi sporirea interesului pentru frumos, pentru cultură şi pentru ştiinţă. Faima ţării i-a conferit şi lui Dapper credibilitatea. Descrierea Africii, apărută în 1668, a rămas de referinţă încă multe secole mai târziu. Pe urmă…, în 1986, pe Avenue Victor Hugo– colţ cu Rue Paul Valéry -, nu departe de fosta reşedinţă a Celui de Al Nouăzeci şi cincilea, a fost inaugurat Musée Dapper, un muzeu de civilizaţie africană. Desigur, Al Nouăzeci şi cincilea n-a apucat acea locaţie, însă „a simţit din plin inoculându-l spiritul lui Dapper”. (Şi ce confirmare extraordinară ar fi fost pentru discipolul lui Kardec, dacă ar fi trăit cu doar un veac şi ceva mai târziu!) Raul a devenit Olfert, dar nu s-a mulţumit doar cu atât: intrigat de acurateţea descrierilor lui Dapper în legătură cu locuri pe unde acela n-a umblat niciodată, ca şi de cunoaşterea unor fapte istorice din timpuri trecute, în care a părut a fi fost nici mai mult, nici mai puţin decât martor ocular, Al Nouăzeci şi cincilea a început să caute ipostazele anterioare ale olandezului, „doar astfel explicându-se tot ce a scris Olfert cu atâta precizie”.

Şi cum să pătrunzi în acele vieţi anterioare? Păi, desigur, doar prin şedinţele de spiritism organizate de către Kardec. Luscher, un fel de consilier teologic al societăţii – bineînţeles că nu singurul -, teoretiza astfel acele încercări, repetând auditoriului, de fiecare dată ca pe un fel de introducere, că Dumnezeu cel Milostiv ne oferă mai multe şanse de a ne spăla prin fapte greşelile, astfel încât la Ultima Judecată să putem să ne prezentăm izbăviţi. Era un fel de ritual acesta, asemenea unui Tatăl Nostru spus la debutul fiecărei activităţi: până şi cuvintele erau întotdeauna aceleaşi şi îi reveneau în minte lui Raul–Olfert aşa cum le-a auzit în copilărie: „Dar Dumnezeu, în marea Sa bunătate, nu ne judecă o dată şi pentru totdeauna pentru faptele noastre dintr-un singur trai pământesc, ci ne oferă şi alternativa de a ne îndrepta în celelalte ipostaze ce ne sunt date, după ce, o vreme ne odihnim, după ultimele încercări. Aceasta este o mare şansă, însă noi nu trebuie să ne bazăm numai pe atât, ci să ne străduim să nu avem nevoie să ne prezentăm la un nou examen, ci să ne purtăm cum se cuvine de fiecare dată. Căci fac o mare eroare cei ce se încredinţează că au dreptul să greşească în viaţa prezentă pentru că, oricum, vor mai primi o nouă ocazie de a-şi repara rătăcirile în următorul trup. El, sufletul, nu ştie nici unde va merge şi nici în ce corp a fost. El, sufletul, trebuie s-o ia mereu de la început pentru a demonstra că poate duce o viaţă fără de cusur. Căci, până atunci, el va tot fi supus la noi şi noi încercări. Aşa că vă spun încă o dată: încercaţi să vă purtaţi aşa cum trebuie acum şi, după această moarte, veţi fi vii!”. La care cei de faţă răspundeau cu toţii în cor: „Amin!”. Iar în mintea lui Raul apărea extrem de clare imaginile copacului scorburos şi ale călugărului roşu.

Păi, da, asta e problema, acceptau emulii: faptul că sufletul dintr-o ipostază trebuie s-o ia mereu de la început, lipsit de memoria vieţilor trecute! „Aceasta pentru că – le explica şi Kardec – doar astfel este în stare păcătosul să arate că s-a îndreptat: nu prin amintirea pedepselor pentru greşelile făptuite, ci prin liberul arbitru de a le evita şi respinge din proprie voinţă. Şi, în fond, trebuie să ţinem cont şi de faptul că înainte de a fi izgonit din Rai, Omul n-a cunoscut moartea pe pământ, adică n-a cunoscut nici trecutul şi nici viitorul. Pentru om – acum cu literă mică -, timpul s-a născut ca o pedeapsă. O pedeapsă binemeritată pentru păcatul originar. Aşa că Dumnezeu îl scuteşte din nou de aceeaşi sancţiune, împiedicându-l să mai pătrundă în trecutul ce nu-i aparţine.”

(O discuţie lungă şi plină de păreri contradictorii revenea mereu: „Dacă Dumnezeu a considerat că nu e bine ca omul să mai fie pedepsit cu povara din celelalte ipostaze, de ce să le căutăm noi?”. „Păi, tocmai asta este, răspundea Kardec: Dumnezeu nu ne-a interzis să aflăm orice poate mintea noastră să cuprindă, doar că a făcut în aşa fel încât doar cei cu adevărat pregătiţi să poată avansa în cunoaştere!” Atât Kardec, cât şi Luscher aveau o îndelungată experienţă pedagogică, pe care o foloseau convingător în faţa membrilor societăţii spiritiste².)

Apoi, pregătirea fiind realizată şi cei de faţă gata să participe „în întregime”, după ce Raul intra în conştiinţa lui Olfert, urmau complicatele procedee pentru ca acesta, la rândul său, să revină în „sufletele antecesoare”. Când reuşea să găsească şi să reconstituie un destin dintr-un trup devenit de mult oale şi ulcele, urma goana în arhive şi biblioteci în scopul căutării de date despre personajul respectiv. Uneori, asemenea date erau găsite, alteori, în ciuda oricăror sforţări, nu. Uneori, informaţiile confirmau cele spuse în transă de către Al Nouăzeci şi cincilea, alteori nu. Se căutau explicaţii: a greşit mediumul? N-au fost găsite dovezile corecte? Refuză sufletul unei anumite ipostaze să-şi dezvăluie „antecesorul”? Şi, dacă e aşa, de ce? Îi e ruşine de acea perioadă? Ce are de ascuns?

Doar puţin mai târziu, prin 1867, pe Avenue d’Eylau, în apartamentul cândva ocupat de atât de intempestiv dispărutul Monsieur Palace a luat fiinţă „Grupul” («Le Group») De ce tocmai în acel loc? Pentru că acolo şi-a descoperit Olfert darurile speciale.

Raul a devenit un medium de referinţă, iar celebritatea sa a trecut cu mult de zidurile Parisului. Alături de Mary Marshall şi sub numele său adevărat, va fi protagonist al mai tuturor bibliografiilor de profil. La zece ani după moartea sa, în There Is No Death, Florence Marryat, (Florence Ross-Church, Florence Lean) va descrie unele dintre performanţele sale. There Is No Death a fost un bestseller.

Nici Kardec, nici Luscher şi nici mulţi alţi adepţi ai mişcării spiritiste n-au fost deloc încântaţi de constituirea Grupului şi l-au considerat drept un fel de încercare schismatică. Olfert s-a apărat chiar cu cuvintele lui Kardec: „Dumnezeu nu ne-a interzis să aflăm orice poate mintea noastră să cuprindă, doar că a făcut în aşa fel încât doar cei cu adevărat pregătiţi să poată avansa în cunoaştere!” Putea să pretindă Kardec că n-a spus exact aşa? Şi încă de câte ori n-a repetat acest deziderat! „Păi, dacă e aşa – şi sigur că e aşa, continua Olfert – atunci nu este necesar <Grupul>, ca un detaşament de elită a <celor cu adevărat pregătiţi>?”

Totuşi, în presa vremii au apărut câteva atenţionări severe în legătură cu „Grupul” şi membrii diferitelor societăţi de spiritism erau somaţi să rupă orice legături cu Al Nouăzeci şi cincilea şi cu oamenii săi.

De ce această ruptură? Kardec, Luscher şi majoritatea vechilor spiritişti n-au trecut de partea lui Olfert. Sau, poate, n-au fost primiţi. Cert este că, după atacurile publice la adresa „Grupului”, acesta a fost ignorat şi a ieşit din orizontul popular, în vreme ce societatea (societăţile) lui Kardec şi-au continuat triumfal marşul. Iar Olfert, în afară de motivarea acţiunii sale chiar cu argumentele lui Kardec, n-a răspuns în nici un fel. Situaţie ce părea să convină ambelor părţi.

Cel puţin pentru o vreme, «Le Group» a intrat în uitare. (Răstimp pe care Olfert l-a caracterizat astfel: „Există o faţă văzută a lunii şi o faţă nevăzută a lunii. Noi ne petrecem majoritatea timpului în partea nevăzută a lunii”)

A treia naraţiune

Moto:

„Istoria a fost scrisă prin comploturi:

o treime dintre ele adevărate,

două treimi imaginare”.

(Jean-Paul Rosenberg)

În anul 1868, poliţia a început să supravegheze atent două clădiri aflate faţă în faţă pe Avenue d’Eylau. Iată ce a putut citi scribul în arhivă³: „(16 aprilie) Numitul R. (desigur numele complet – nota scribului), mai cunoscut ca <Medium Olfert>, a fost luat sub o mai strictă supraveghere în urma sesizărilor domnilor marchiz Juan Olobrado şi dr. Marcel Lavine, preot la biserica Sfântul Ştefan⁴. Din primele observaţii, s-a putut nota un orar destul de neobişnuit, chiar dacă surprinzător de constant, al desfăşurării activităţilor lui R.. Aproape în nici o dimineaţă nu părăseşte locuinţa înainte de ora unsprezece şi jumătate. Porneşte cu pas hotărât pe Avenue d’Eylau spre l’Étoile. În dreptul magazinului de pielărie de lux „Jaubert”, traversează strada şi pătrunde în intrândul ce-l duce la Café de Brie. La ora doisprezece fix, se înfăţişează (zilnic) la aceeaşi masă în separeul aflat în partea dreaptă (venind dinspre intrare). Acolo pare să fie aşteptat de mai multe persoane, în mare majoritate de sex feminin. Nu întotdeauna aceleaşi, însă de fiecare dată au fost identificaţi şi membrii ai aşa-numitului «Le Group». Probabil că persoanele străine de acea organizaţie au fost invitate cu scopul de a fi racolate, întrucât încercările de a introduce oameni de-ai noştri nu au reuşit până acum, ceea ce dovedeşte că este necesară o strictă recomandare pentru a fi acceptat la masa conspirativă [sic! – nota scribului]. După venirea lui R., câteodată, li se cere chelnerilor să tragă draperia. Dar nu de fiecare dată. Cam după o oră – o oră şi jumătate, părăseşte cafeneaua. Întotdeauna singur. (Desigur pentru a abate atenţia de la asocierea celor ce s-au întâlnit. După câteva minute, pleacă şi ceilalţi. R. se îndreaptă agale – nu mai calcă atât de hotărât ca la venire, fiind evident că şi-a încheiat misiunea de moment şi ia masa în oraş. De cele mai multe ori singur. Alege restaurantul după ce citeşte atent meniul afişat în stradă. În jurul orei şaptesprezece, revine acasă şi iese din nou seara: trece strada, pătrunde în clădirea de vizavi, însă nu rămâne acolo decât foarte puţine minute, de presupus doar pentru a verifica pregătirea întâlnirii de mai târziu. Apoi, fie se întoarce acasă, fie intră la bodega (destul de modestă) de la numărul 127, unde se cinsteşte cu oameni ce par mult sub prestigiul situaţiei sale sociale. Uneori, participă la incidentele atât de frecvente în asemenea localuri. Abia cu puţin înainte de miezul nopţii, se duce din nou în casa unde a stat atât de puţin, însă, de data asta, rămâne acolo trei-patru ore. Între timp, în clădirea respectivă s-a adunat deja mai multă lume. În faţa uşii masive ce dă în casa scărilor se găsesc doi paznici care nu lasă decât cunoscuţii să intre. A doua zi, cu excepţia duminicilor, R. o ia de la capăt – întotdeauna după acelaşi program.” Semnat citeţ: Comisar principal Theodor Drouot.

(…⁵)

(23 aprilie) „Astăzi, 23 aprilie, ora 0,30, aşa cum ni s-a precizat conform ordinului primit, am forţat intrarea în apartamentul unde îşi desfăşoară activităţile aşa-numitul «Le Group». Au pătruns unsprezece agenţi, iar doi au rămas la poarta din stradă şi alţi doi la uşa ce dă în casa scărilor. În apartamentul de la etajul II se aflau doar opt persoane (cinci bărbaţi şi trei femei), însă fiindcă s-a raportat că în seara de 22 aprilie au intrat în imobil douăzeci şi trei oameni (unsprezece bărbaţi şi douăsprezece femei), am procedat şi la percheziţionarea apartamentului de la etajul de deasupra. Unde, într-adevăr, au mai fost identificate alte nouă persoane (trei bărbaţi şi şase femei). Printre ele, şi R.. Era ora 0,53. Nici una dintre persoanele găsite acolo nu-şi are reşedinţa în acel loc. Dintr-un calcul simplu, rezultă că n-au fost găsite, cu toate strădaniile agenţilor noştri, trei bărbaţi şi două femei. Ceea ce dovedeşte, încă o dată, că suspiciunile poliţiei sunt pe deplin întemeiate. Aşa cum ni se precizat, conform ordinului primit, persoanele identificate nu au fost conduse la secţie, ci au fost legitimate şi interogate la faţa locului. Unele dintre declaraţiile obţinute nu se suprapun peste actele respectivilor suspecţi. De pildă, după cum se poate vedea din tabel⁶, cineva care s-a prezentat drept <Edward Somerset, Al doilea marchiz de Worcester>, susţinând apoi că ar fi şi Earl of Glamorgan şi Baron Beaufort, s-a dovedit a fi doar Jean Louis Frassart, proprietarul farmaciei Frassart & Frassart, din Place De La Sorbonne. Deşi i s-a subliniat că nu este deloc înţelept să încerce să inducă organele oficiale în eroare, mai ales că adevărul oricum iese la suprafaţă, Frassart, care părea pe deasupra şi turmentat, a continuat să mintă în continuare cu aceeaşi neruşinare, pretinzând că a inventat o mulţime de lucruri – chiar şi maşina cu aburi! -, ceea ce a întrecut orice măsură, aşa că agenţii au putut fi cu greu înfrânaţi să… [Cuvânt şters – nota scribului]. Ceea ce s-a prezentat şi mai neplăcut pentru noi a fost că farmacistul Frassart a vrut să ne prezinte şi pe <James Butler, primul duce de Ormonde> şi chiar şi pe <nunţiul papal Giovanni Batista Rinuccini, trimisul lui Inocenţiu al X-lea>. Interesându-ne, am aflat că Sanctitatea Sa Inocenţiu al X-lea a trăit cu trei veacuri în urmă. Şi nici cei pe care a vrut să ni se prezinte cu titluri atât de pompoase n-au fost mai convingători, părând şi ei sub influenţa alcoolului.” Raportul se încheie cu două dileme neelucidate de comisarul principal Drouot. Unu: a nimerit el, împreună cu oamenii săi, într-o casă de nebuni sau doar în mijlocul unei petreceri unde mai toţi participanţii erau atât de beţi încât băteau cu atâta nonşalanţă câmpii? Şi doi: deşi era evident din interesul arătat de superiorii săi că «Le Group» trebuia distrus, el, comisarul Drouot, n-a găsit motivul legal prin care să acţioneze mai departe. Chiar dacă erau nebuni ori doar turmentaţi, oamenii aceia n-au făcut scandal în public şi, în urma percheziţionării amănunţite a celor două etaje, n-au fost găsite materiale compromiţătoare care să ateste iniţiative sau activităţi primejdioase pentru ordinea de drept a Franţei. Percheziţia – în cadrul căreia s-au căutat în mod zadarnic şi ieşiri secrete – a durat mai multe ore, vreme cât persoanele reţinute au putut să aţipească fiecare în ce fotoliu sau pe ce canapea a apucat. Somnul acela le-a prins bine şi dimineaţa n-au mai susţinut că ar fi personaje din secolul al XVII-lea, ci şi-au recunoscut adevăratele identităţi. „Noaptea au fost doar beţi, dar beţi pulbere, dacă au fost în stare să se dea personaje atât de importante într-un fel atât de absurd. De pildă, persoana care a spus că este nici mai mult, nici mai puţin decât <nunţiul papal Giovanni Batista Rinuccini, trimisul lui Inocenţiu al X-lea în Anglia> era femeie!”, a recunoscut comisarul pe marginea raportului. În lipsa unui pretext legal, n-a cutezat să aresteze pe nimeni: o dată, că ordinul a fost clar că suspecţii nu trebuiau să fie conduşi la poliţie, ci cercetaţi la faţa locului (ceea ce s-a şi executat) şi, a doua oară, că din identităţile reale ale acelor persoane reieşea că nu erau toţi chiar fitecine. Cu aceasta, comisarul Drouot a răsuflat uşurat, crezând că misiunea i s-a încheiat. (Nu primea el, un simplu comisar principal, în fiecare zi dispoziţii de la nivele atât de înalte! De la nivele care te fac mereu să tremuri fiindcă nu ştii cum îţi va fi apreciată munca! De multe ori, execuţi ceea ce ţi se cere şi, dacă lucrurile n-au respectat întocmai legile şi regulamentele, ajungi tu ţap ispăşitor pentru mânăria pusă la cale de sus de tot! Nu, el, comisarul principal Drouot, n-a ajuns de pomană vulpe bătrână, aşa că şi-a antrenat nasul să miroasă primejdiile de la distanţă! El, comisarul principal Drouot, nu va încălca legile şi regulamentele nici să-l tai! Numai aşa va putea scăpa!) Oare? Misiunea lui Drouot s-a terminat, dar nu şi cazul!

– Comisarul ăsta nu este decât un idiot, au răbufnit şefii săi. I s-a dat clar de înţeles ce avea de făcut! Cum să te numeşti poliţist, dacă nu eşti în stare să fabrici o acuză indubitabilă, atunci când aşa ceva este atât de necesar?

În cabinetul ministrului, domnul marchiz Juan Olobrado şi doctorul Marcel Lavine, preotul de la biserica Sfântul Ştefan, au compătimit şi ei halul în care au ajuns serviciile franceze.

Marchizul Olobrado beneficia de relaţii suspuse, toată lumea ştiind că el însuşi, născut la Granada, se cunoştea din copilărie cu viitoarea împărăteasă Eugénie, fiica lui Don Cipriano Palafox de Guzmán y Portocarrero, Conte de Teba şi mai târziu şi de Montijo. Don Cipriano avea titluri răsunătoare, însă destul de recente, ceea ce a prilejuit un bun prilej ca vechile familii să nu-l accepte, subliniind că şi-a făcut blazonul doar din comerţul cu fructe şi vin. Însă contele de Teba a luat repede obiceiurile clasei unde i-a pătruns şi fiica, Maria Eugénia Ignacia Augustina Palafox de Guzmán Portocarrero y Kirkpatrick, care a fost supusă unei educaţii catolice severe. Cum prima încercare de căsătorie a lui Napoleon III (cu Adelheid zu Hohenlohe-Langenburg) a eşuat, fiindcă nici însuşi împăratul francez n-a fost socotit cu sânge albastru suficient de vechi pentru o rudă atât de apropiată de regina Victoria a Marii Britanii, perechea imperială de la Paris, urmaşa noii înalte aristocraţii instaurată de Napoleon Bonaparte şi – să nu uităm, totuşi! – născută dintr-o revoluţie antimonarhică, trebuia să arate prin etichetă şi fast că titlul i se cuvine. Marchizul Olobrado s-a prezentat drept o figură mai mult decât potrivită pentru acest scop: arogant, înfumurat, extrem de elegant, ambiţios şi aventurier, naţionalist în exces, aşa cum doar cei ce adoptă o nouă patrie pot fi. Relaţiei sale din tinereţe cu familia împărătesei i-a creat o aură pe care nimeni nu s-a obosit s-o controleze. Aşa că a avut mereu uşa deschisă la Eugénie. Iar pornirile naţionaliste l-au apropiat de doctorul Lavine.

Acesta, preot apreciat pentru predicile sale în care pildele biblice erau aplicate unor situaţii din viaţa contemporană, era şi editorul revistei de mare succes Rai şi iad, o revistă cu profil unic în peisajul publicistic, întrucât nu conţinea doar articolele obişnuite din publicaţiile religioase, ci se ocupa în mare măsură şi de scandalurile zilei, dându-le o interpretare cu argumente din Scriptură. Cancanurile într-un limbaj naţionalist-bisericesc au constituit reţeta ineditei materii prime pentru imensul succes de public. Bineînţeles, cele mai citite au fost editorialele mereu polemice semnate de însuşi dr. Lavine, editoriale scrise în limbajul folosit de la amvon, dar ocupându-se de subiectele fierbinţi ale zilei. Stilul alert, precum şi prezentarea grafică de cea mai bună calitate au făcut din Rai şi iad unul dintre ziarele cu cel mai mare tiraj, existând şi numeroase abonamente în teritoriile de peste mări, însă şi în afara graniţelor administrative ale Franţei.

Cu toate că puteau fi întâlniţi mai mereu împreună, doctorul Lavine şi marchizul Olobrado se deosebeau întru totul în felul lor de a fi. Întru totul! Marchizul, extravertit, gălăgios, atent să fie tot timpul în centrul atenţiei, obositor, monopoliza orice discuţie, emitea păreri imperative, nu dădea loc să fie contrazis. (Se spunea că a avut şi o mulţime de dueluri, un subiect de notorietate, însă despre care nimeni nu cunoştea amănunte.) Preotul se mulţumea să vorbească de la amvon şi prin ziarul său. În rest, era mai degrabă tăcut. Cei ce nu l-au văzut personal şi-l imaginau, pe bună dreptate, asemănător cu Savanarola, tunând şi fulgerând încruntat. Nu mică le era uimirea când, în ciuda veşnicelor polemici pline de forţă din presă ale personajului public, Lavine afişa mai degrabă un aer bonom, deşi zâmbetul ironic nu-i lipsea niciodată de pe buze, iar tăcerile sale păreau că vorbesc şi ele. Şi ce efect extraordinar îi aveau insinuările cele mai grave, spuse cu acel zâmbet nelipsit! Ironic şi bonom, în acelaşi timp!