National Gallery din Londra găzduieşte, până în 10 ianuarie, expoziţia Goya: Portrete care etalează 70 de opere (din cele 150 care au ajuns până în zilele noastre) ale celebrului pictor spaniol, născut în 1746, reflectând geniul său inovator şi nonconformist.
Niciodată atâtea portrete pictate de Goya n-au fost reunite într-o singură expoziţie. Este, desigur, un omagiu adus artistului, dar şi un studiu aprofundat al vieţii sale publice şi particulare.
Ideea este de “a-l reabilita pe Goya ca pe unul dintre cei mai mari portretişti din istorie. Cu adevărat uimitoare este constatarea că aceste portrete aduc mai multă lumină asupra vieţii artistului, asupra a ceea ce el cunoştea, iubea, detesta sau admira. Nu numai că ai impresia că dialoghezi cu modelele sale, dar înveţi să le cunoşti dintr-un punct de vedere aproape psihologic”, afirma curatorul expoziţiei, Xavier Bray.
Creaţia lui Goya a evoluat de la rococo-ul tipic cartoanelor de tapiserie ale începuturilor până la atât de personalele picturi negre, trecând prin picturile oficiale pentru Curtea lui Carol al IV-lea şi a lui Ferdinand al VII-lea. Tematica goyescă este deosebit de amplă: portrete, scene de vânătoare, galante sau populare, vicii ale societăţii, violenţă, vrăjitorie, fresce religioase, istorice sau naturi moarte.
Una dintre bijuteriile expoziţiei este Portretul Ducesei de Alba, pictat în 1797, care este prezentat pentru prima dată în Marea Britanie. Este, de altfel, a doua oară când acest portret, conservat la Hispanic Society of America din New York, a părăsit Statele Unite. Ducesa de Alba a fost unul dintre cei mai importanţi mecena ai artistului spaniol, care, după părerea multor istorici de artă, era obsedat de ea. Era frumoasă, bogată, îndrăgostită de artă şi l-a considerat pe Goya ca pe un “pictor de curte”. Goya a potretizat-o de mai multe ori, a realizat multe desene, şi faptul că în acest portret, în care este prezentată într-un costum negru, având pe cap o mantilă, ea arată cu degetul o inscripţie de pe sol – “numai Goya” – pare să sugereze că numai acest artist o putea picta. E drept, inscripţia a fost interpretată de multe ori drept un vis romantic al pictorului. Într-o biografie a acestuia, istoricul de artă australian Robert Hughes vede în această inscripţie o declaraţie de dragoste a pictorului către ducesă care, potrivit zvonurilor din epocă, ar fi fost amanta lui.
Francisco Goya y Lucientes a fost pictorul oficial al Curţii Regale a Spaniei şi unul dintre artiştii preferaţi ai aristocraţiei spaniole, combinând obligaţiile lui în această fucţie cu o artă “personală”, cum ar fi seriile Dezastrele Războiului sau Picturile negre.
Viaţa lui Goya acoperă peste 8 decenii, în cursul cărora artistul, născut înaintea lui Mozart şi Casanova şi supravieţuindu-i lui Napoleon, a fost martorul unor evenimente dramatice care au schimbat cursul istoriei.
Portretele reprezintă o treime din opera sa.
Manuel Osorio Manrique de Zuniga
Carol IV în costum de vânătoare
“Nu a mai fost organizată până acum o expoziţie dedicată portretelor sale, din teama de a nu plictisi vizitatorul. Dar merita să ne asumăm riscul pentru că astfel poate fi descoperit Goya printre egalii săi şi, de asemenea, poate fi urmărită evoluţia artei sale”, explica Xavier Bray.
Sunt relevante, în acest sens, două tablouri reprezentative, unul de la începutul carierei, celălalt de de sfârşitul ei. Este vorba despre portretul de mari dimensiuni Familia infantelui Don Luis de Borbon, realizat între 1783 şi 1874, caracterizat prin energie şi o intensă luminozitate, şi Autoportretul din 1820, realizat puţin înaintea morţii.
Printre celelalte capodopere ale expoziţiei se numără Portretul lui Don Valentine Bellvis de Moncada y Pizarro, venit de la Fondul Cultural Vilar din Madrid, şi cel al Contesei şi Ducesei Benavente, expus pentru prima dată.
Contesa și Ducesa de Benavente
Muzeul Prado a împrumutat pentru această expoziţie 10 picturi, celelalte provenind în principal din colecţii particulare şi din muzee din New York, Stockholm, Sao Paolo sau Mexic.
Presa britanică fost elogioasă, considerând-o una dintre “expoziţiile deceniului”, potrivit Daily Telegraph: “Goya avea capacitatea de invidiat, dar şi puţin înfricoşătoare, de a conferi modelelor un aer foarte inteligent (…) sau foarte stupid”.
Unul dintre punctele de interes pentru vizitatori, dar şi pentru specialişti, a fost punerea sub semnul îndoielii a paternităţii unui portret din colecţia muzeului, cel reprezentâmd-o pe Doña Isabel Cobos de Porcel, pictat către 1805. Până acum palida Doña Isabel de Porcel, pozând cu mantila tipică ţinutelor acelor «maja» – elegantele spaniole de la sfârşitul secolului al XVIII-lea -, era considerată una dintre capodoperele muzeului, fiind prezentată în expunerea permanentă. De la deschiderea expoziţiei, eticheta arată pentru prima dată dubii privind autorul. În timpul pregătirii expoziţiei, confruntarea între tablouri, desene şi miniaturi i-a făcut pe unii specialişti să aibă îndoieli.
“Atribuirea unei picturi se bazează în mare măsură pe calitatea ei şi pe asemănarea cu opere care aparţin indiscutabil artistului”, sublinia Letizia Treves, conservatorul operelor italiene şi spaniole dintre 1600 şi 1800 de la National Gallery. Comparată cu celelalte picturi, tehnica acestui portret pare mai puţin subtilă, mai ales în transparenţe şi texturi. “Studiile tehnice şi informaţiile privind provenienţa tabloului nu sunt concludente pentru a-l atribui lui Goya”, recunoştea Letizia Treves.
Modelul a fost identificat ca fiind Doña Isabel de Porcel pe baza inscripţiei de pe spatele pânzei. S-a dovedit că pictorul a expus un portret al acestei aristocrate la Madrid, în 1805, şi s-a considerat că este vorba despre această operă. Dona Isabel se căsătorise cu Antonio Porcel, Secretarul de Stat pentru coloniile spaniole din America, în 1802. În 1806, Goya făcuse şi portretul soţului ei, care era aliat politic al prietenului artistului, Gaspar Melchor de Jovellanos.
Doña Isabel a pozat înainte de 1805 şi tabloul a fost achiziţionat, în 1896, de National Gallery de la moştenitorii familiei Porcel y Zayas de Grenade.
Se ştie că Goya este unul dintre pictorii cei mai admiraţi şi cei mai copiaţi din istoria artei. Falsurile au apărut pe piaţa de artă europeană şi americanăîn a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul celui următor. “Dacă Portretul Doña Isabel de Porcel este o copie, ea a fost făcută cu un talent remarcabil, care a reuşit să convingă mai multe generaţii de specialişti şi de vizitatori”, consideră Letizia Treves.
Oricum, expoziţia este un prilej de a descoperi diversitatea tehnicilor folosite de Goya în portretele sale, de la cele de mari dimensiuni la miniaturile pe aramă, trecând prin desenele în cărbune sau sangvină.
Expoziţia prezintă şi portrete ale altor mecena ai artistului care l-au susţinut în cucerirea titlului de Primul Pictor al Regelui, pe care îl avusese, cu peste un secol înainte, şi Velasquez. Dintre aceste opere să amintim Contele de Floridablanca şi Familia Ducelui de Osuna.
Printe alte opere-far se numără Don Valentin Bellvís de Moncada y
Pizarro, până acum necunoscut marelui public. Portretul omului de stat spaniol Francisco de Saavedra, pictat în 1798, este expus prima dată după mai mult de jumătate de secol, alături de cel al prietenului său Gaspar Melchor de Jovellanos. Pentru prima dată a fost împrumutat de către Colecţia Robert Lehman şi a fost expusă în Europa, pictura Contesa de Altamira şi fiica ei, Augustina. Sunt expuse şi portretul soţului ei, Contele de Altamira, şi al fiului ei, Don Manuel Osorio Manrique de Zuñiga. Bogat înveşmântat, acesta din urmă este reprezentat jucându-se cu o pasăre de companie care ţine în cioc cartea de vizită a pictorului.
Contele de Altamira
Goya a reuşit să alieze în portretele sale regale un ascuţit simţ de observaţie şi măiestria tehnică, realizând opere unice. Subtilitatea unui gest sau a unei priviri condensează aspecte nu întotdeauna flatante ale personalităţii modelelor sale. Dacă poza lui Carol al III-lea în costm de vântoare se inspiră din portretele similare ale curţii spaniole semnate de Velasquez, pictarea fără menajamente a figurii ridate a regelui şi a aerului său uşor ironic poartă marca lui Goya. În acelaşi fel, portretul lui Ferdinand al VII-lea mărturiseşte neîncrederea lui Goya în acest monarh care a introdus Inchiziţia spaniolă.
Familia Infantelui Don Luis de Borbon
Ferdinand VII în costum de curte
Spre deosebire de portretele regale, cu solemnitatea lor, expoziţia prezintă şi opere mai personale, între care, câteva Autoportrete. Primul este realizat în 1773, când pictorul avea aproape 30 de ani, în timp ce ultimul, Autoportret cu doctorul Arrieta, datează din 1820. Publicul poate descoperi şi apropiaţi ai artistului, cum ar fi soţia sa, Josefa Bayeu, fiul lui, Javier Goya, sau Martin Zapater, cel mai bun prieten cu care a corespondat de-a lungul întregii vieţi.
Maria Teresa de Borbon y Vallabriga
Este etalată şi ultima pânză de Goya, un portret al nepotului său, Mariano Goya, pictat cu câteva luni înainte de moartea artistului.
Potrivit lui Gabriele Finaldi, director al National Gallery, “Această expoziţie constituie panorama cea mai completă a portretelor executate de unul dintre pictorii cei mai profunzi şi cei mai incisivi din istoria artei. Privirea lui Goya nu are egal în capacitatea de a străpunge aparenţele şi de a dezvălui forţa şi fragilitatea, nebunia şi înţelepciunea omeneşti”.
Autoportret cu Doctorul Arrieta
Marchiza de Santa Cruz
