CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (20)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

A patra naraţiune

1867 – 1871

Iată ce a notat scribul, atunci când s-a ocupat de biografia generalului Simon: „Al Nouăzeci şi patrulea a împlinit cinzeci ani, Al Nouăzeci şi cincilea treizeci. Amândoi în aceeaşi zi. Până nu de mult, data aceea făcea ca toată familia să se reunească pentru dubla aniversare pe Leopoldsberg. După moartea soţiei, Simon a preferat scurte întâlniri într-unul dintre separeurile din Zum Weisen Rauchfangkehrer sau la Altwienerhof. Dar ultimul asemenea prânz s-a terminat cu o ieşire nervoasă a generalului şi tocmai la invitaţia cu ocazia împlinirii jubileului său, Simon n-a primit nici un răspuns de la nici un membru al familiei. Aşa că a sărbătorit într-un cerc de generali şi ofiţeri. Gândindu-se la familia sa, şi-a spus asemenea tuturor marilor ambiţioşi dezamăgiţi: <Nu m-au meritat!>. Dar când a mai aflat că, în timp ce el primea toasturile pe Ring, fiul său cel mai mare fusese sărbătorit cu fast pe domeniul de pe Leopoldsberg, că până şi Bruno fusese invitat acolo (!), ca şi rudele din Italia (!!), iar el – tocmai el! – fusese ignorat, i-a scris Celui de Al Nouăzeci şi cincilea o scrisoare în care n-au existat urările tatălui pentru fiu cu ocazia celei de a treizecia aniversări, ci reproşuri dintre cele mai severe. Din nou n-a primit nici un răspuns, în schimb a suferit un atac cerebral.”

Cum de s-a ajuns până acolo? Preocupat mereu de cariera sa, generalul nu şi-a prea înţeles copiii, el credea că îi cunoaşte pe cei pe care şi-i imagina drept urmaşii săi. Şi nici copiii nu-şi prea cunoşteau părintele. Relaţiile dintre tată şi Raul n-au mai fost de mult dintre cele mai bune. Şi cum să fie dintre cele mai bune relaţiile dintre un tată autoritar şi un fiu cu multă personalitate şi mereu predispus spre ripostă? La un moment-dat, odată cu căsătoria lui Raul, raporturile dintre cei doi au părut să se calmeze: Al Nouăzeci şi cincilea a scăpat de cariera militară şi, totodată, prin sinecura de la bancă primită de la socrii săi şi-a câştigat şi independenţa financiară, iar tatăl a putut răsufla uşurat că măcar s-a ales cu nepotul multdorit. Nemaifiind strict dependent de banii părintelui său, tânărul şi-a putut impune nestingherit voinţa. Însă când s-a mutat la Paris, vechiul francofob Simon a simţit acest lucru drept o sfidare crasă la adresa sa. Întâlnirile dintre cei doi au ajuns din nou tot mai rare. Treptat, nici când mai revenea la Viena spre a-şi justifica cât de cât salariul de director adjunct al filialei austriece a băncii, fiul nu mai trecea la reşedinţa generalului de pe Amadeusstrasse. O singură dată a fost omnipotentul general în biroul lui Raul, unde cei doi s-au certat de faţă cu mai mulţi funcţionari. Simon nu mai era de mult obişnuit ca să fie contrazis, iar Raul nu mai era de mult obişnuit să i se spună ce să facă. După care cei doi au renunţat să se mai caute. Dar să nu-i răspunzi tatălui tău, atunci când te invită la jubileul lui a fost semnul rupturii definitive. Ba mai mult: să influenţezi toate rudele să lipsească şi ele a fost prea de tot! (De fapt, Al Nouăzeci şi cincilea n-a influenţat în mod direct pe nimeni în acel caz. Însă ce să-i faci dacă cele două zile de naştere coincideau? Neamurile trebuiau să aleagă, după ce fiul a refuzat categoric varianta veche, a sărbătoririi în comun. „Eu nu vreau să-mi stric şi acest moment!” Grea alegere! Să-i dai cu tifla rudei atât de influente era riscant, dar era evident că aniversarea fiului va fi infinit mai plăcută şi mai relaxantă decât evenimentul cazon al generalului. Şi dacă până şi Bruno, fratele lui Simon, a ales să petreacă alături de nepotul său, atunci, fie ce o fi! Rudele au ţinut un lung sfat şi au hotărât să meargă pe Leopoldsberg. „Rudele toate au hotărât aşa, eu ce era să fac?” s-a exprimat Al Nouăzeci şi cincilea.) Ce să-i răspundă tatălui la scrisoarea severă, aproape injurioasă? Cu aceasta s-a terminat totul.

Chiar totul! Pe urmă – după mulţi ani… -, când s-a aflat de accidentul cerebral al generalului, unele rude au alergat să-şi arate compasiunea, dar starea bolnavului nu le-a permis să ajungă până la el. Iar când generalul şi-a mai revenit, a refuzat să mai vadă „trădătorii”. Care au pierdut un sprijin puternic la nevoie. Nici pe Bruno nu l-a iertat cu totul Simon, dar, totuşi, fratele său a fost ultimul cu care mai avea, din când în când, contacte. Pe nepoţii atât de doriţi nu i-a mai văzut niciodată. Dacă s-a şi răzbunat pe rudele sale este greu de spus, scribul crede că s-a mulţumit doar să le ignore. Cu toate acestea, când, în 1874, banca cuscrului său de la Budapesta a dat faliment, omnipotentul general ar fi putut să intervină. Dar n-a intervenit. Şi nici n-a răspuns scrisorilor tot mai disperate din Ungaria. Şi insistenţele lui Bruno s-au lovit de un zid. A ajutat Simon să se producă acel faliment? Din nou, scribul crede că doar l-a ignorat. Tot ce avea legătură cu fiul său Raul era pentru el un capitol încheiat. Chiar şi după ce Raul a murit.

După descinderea şi ancheta nereuşită a comisarului principal Druout¹, viaţa Celui de Al Nouăzeci şi cincilea s-a schimbat prea puţin. În schimb, faima i-a crescut cu fiecare zi. Şi nu prin eforturi proprii.

Dacă relaţiile lui Raul cu tatăl său au îngheţat cu totul, Al Nouăzeci şi cincilea a păstrat o legătură strânsă cu unchiul Bruno. Într-un fel, acesta a devenit ultima liniuţă de unire în familie: frate mai mic al generalului, cunoscutul medic psihiatru de la Viena a fost cel în casa căruia era îngrijită mama celor doi, bunica lui Raul; tot el era şi ultimul din familie încă acceptat de Simon; gazdă ospitalieră, la el trăgeau numeroasele neamuri din Ungaria şi din Italia, atunci când veneau în capitala imperiului. Obişnuit de copil mai mult să asculte şi să observe, în faţa lui Simon neapucând prea des nici măcar să deschidă gura, Bruno şi-a ales şi o meserie în care era important să ai răbdare, să asculţi, să interpretezi şi să încerci să-l faci pe celălalt să se împace cu sine şi cu cei din jur. Bonom şi mereu înţelegător cu toată lumea, chiar opus caracterului intolerant al fratelui său ceva mai mare, Bruno a ajuns un specialist solicitat, o personalitate ştiinţifică apreciată şi un interlocutor agreabil pentru oricine avea privilegiul de a putea sta de vorbă cu el, cu un om atât de căutat. (O vreme, s-a insinuat că şi-ar fi câştigat poziţia şi renumele datorită generalului omnipotent ce îi era frate. Că mulţi oameni pretextau nevoia unor consultaţii numai pentru a ajunge cumva la Simon. Cu timpul, însă, prestigiul său, adevăratul său prestigiu, s-a dezvoltat independent. Prin 1868, cu o carieră solid consolidată, cine nu a auzit de celebrul medic ajuns şi el la vârsta de cinzeci de ani?)

Bruno s-a ocupat de suflet. Ca şi nepotul său. Doar că pe medicul psihiatru l-au interesat sufletele celor vii, în vreme ce Raul era preocupat de sufletele care au părăsit trupul vremelnic. Ceea ce nu i-a împiedicat să ducă lungi discuţii teoretice. Bruno dorea dovezi materiale pentru afirmaţiile nepotului său, iar acesta se încăpăţâna să spună că el, prin concreteţea personajelor aduse din eter, tocmai că materializa spiritul, spre deosebire de terapiile unchiului, care evita tot mai mult medicamentaţia în favoarea discuţiilor cu pacienţii. Care dintre ei doi, se contraziceau Bruno cu Raul, a rămas mai ancorat în abstract?

După lungile discuţii teoretice, au ajuns, cu totul neaşteptat, şi la o situaţie concretă, la o situaţie ce le era atât de apropiată atât material, cât şi spiritual: mama lui Simon şi a lui Bruno, bunica lui Raul, a fost adusă de la Segrate imediat după execuţia soţului ei. Cristina Theodora, născută Carmelli, a avut o singură fericire în viaţă: pe Al Nouăzeci şi treilea. Şi n-a încetat să-l iubească la fel şi după ce l-a pierdut. Pentru ea, lumea s-a retras în amintire. Într-o amintire vie, pe care continua s-o trăiască. Ceea ce o împiedica să mai poată comunica şi cu cei ce au depăşit momentul. Pentru aceia, bătrâna doamnă nu era decât o biată fiinţă cu minţile rătăcite, o „legumă” ce mai continua să vegeteze în casa fiului ei. Inima ei bătea în alt univers. Psihiatrul n-a reuşit s-o aducă înapoi în lumea reală şi poate că nici nu s-a străduit prea tare văzând expresia fericită de pe chipul mamei trăind în orizontul ei. S-o aducă înapoi şi să-i schimbe acea satisfacţie cu ce? Faptul că nici el nu prea mai putea relaţiona cu ea era dureros, însă mai puţin important. Da, dar Raul a reuşit imposibilul: părăsind lungile discuţii abstracte cu unchiul său, a invocat spiritul bunicului Pip şi, prin intermediul Cristinei Theodora, a pretins că a ajuns să-i vorbească. Iar Cristina Theodora a confirmat şi ea că ar fi primit, după atâţia ani, răspunsuri mult aşteptate de la iubitul ei soţ. Şi astfel, prin acesta, Cristina Theodora a ajuns să se întreţină şi cu Raul. Şi cu Bruno. Servitoarea care o îngrijea de aproape douăzeci de ani nu înceta să-şi facă numeroase cruci. Aşa a aflat tot cartierul, toată Viena, toată lumea de puterile Celui de Al Nouăzeci şi cincilea.

Probabil că firea lui gata de a respinge orice compromis l-a ajutat pe fiul generalului Simon să ajungă la asemenea performanţe, comentau cei ce-l cunoşteau personal. (Căci, o dată cu întâmplarea cu bunica, au ieşit la iveală şi alte izbânzi la fel de năzdrăvane.) Vestea senzaţională a fost preluată de presa vremii. De presa locală şi nu numai². Un ziar italian a cadrat reportajul despre dialogul Cristinei Theodora cu soţul ei într-o rubrică nouă, atunci inventată: ŞTIREA SECOLULUI. Din clipa aceea, lucrurile au avansat rapid şi Raul a ajuns cu adevărat vedetă internaţională.

Lumea nu trebuia să aleagă. Lumii i s-au pus iarăşi la dispoziţie două realităţi paralele la fel de trepidante, unde mirosul de praf de puşcă acoperea cerul, asemenea unor nori încruntaţi şi, în acelaşi timp, lumea se putea ocupa şi de acel medium extraordinar, apt de a te extrage din viaţa cotidiană tot mai primejdioasă într-o alta, paralelă, la fel de palpitantă. Lumea nu trebuia să aleagă: putea trăi în acelaşi timp ambele scenarii. Ne aflam în anul 1869 şi Franţa se afla din nou în faţa unei provocări. (Franţa s-a aflat întotdeauna în faţa unei provocări. Lumea întreagă s-a aflat întotdeauna în faţa unei provocări.) Împăratul a resimţit drept ofense personale (pe care le-a numit „atacuri nepermise la demnitatea naţională”) faptul că nemţii – iar nemţii! – au izbândit în războiul de şapte săptămâni cu Austria fără a răsplăti neutralitatea franceză ori felul cum s-a purtat acelaşi Bismarck deja înainte, prin atmosfera internaţională pe care a creat-o împotriva tentativei lui Napoleon de a anexa Marele Ducat de Luxemburg. (Dincolo, la Viena, generalul Simon, chiar dacă atât de bolnav în timpul războiului din 1970, a simţit o imensă satisfacţie la aflarea ştirii despre dezastrul francez de la Sedan, o confirmare a sentimentelor sale francofobe, una dintre ultimele sale mari bucurii. Şi pentru Bismarck, Napoleon III şi renăscuta tentativă a papalităţii de a deveni o „monarhie sfântă universală” se îngemănau drept principalele ameninţări împotriva unui mare stat german. Generalul Simon a simţit cam ceea ce au simţit toţi nemţii. Şi nu numai ei.)

În Paris nu trecea zi să nu se întâmple „ceva extraordinar”, ceva extraordinar cu ghilimele sau fără. Simplul ritm nemaiîntâlnit în care Haussmann remodela oraşul ocupa mai toata vremea localnicilor. Pe urmă a venit războiul cu nemţii. Timpul pentru acomodarea cu noua topografie, cu noii vecini, cu noile magazine de unde să-ţi faci cumpărăturile, precum şi despărţirea de vechile obiceiuri zilnice trebuia împărţit cu ştirile de pe front. Doar că aceia ce nu aveau rude foarte apropiate pe câmpurile de bătaie, tot de ceea ce se petrecea în imediata proximitate erau mai interesaţi. Nu în ultimul rând de isprăvile extraordinarului medium. Activ şi în continuare. Activ şi în asemenea vremuri. Activ întotdeauna. Ziarele au scris despre de toate cele ce se întâmplau. Dar nici Napoleon, nici Bismarck, nici alt responsabil de destinele lumii n-a ajuns la rubrica ŞTIREA SECOLULUI. Al Nouăzeci şi cincilea da.

Pe urmă a venit Comuna. Comuna, îndreptându-ţi puşca la piept, ameninţându-ţi dramatic securitatea. Comuna, da, Comuna n-a mai lăsat loc la alte discuţii. Dar, până la cele două luni ale Comunei, Parisul era preocupat de el însuşi. Iar isprăvile Celui de Al Nouăzeci şi cincilea au devenit parte integrantă a vieţii cotidiene. El, care putea mijloci întâlniri nu numai cu spiritele unor oarecare soţi, copii sau părinţi decedaţi, ci şi cu mari personalităţi ale istoriei trecutului atât de glorios, a ajuns să fie cel mai bun ghid popular pentru ce se va întâmpla: pe de o parte, se ştie că de sus perspectiva este mult mai largă şi spiritele puteau, în cunoştinţă de cauză, să spună ce văd pe pământ şi, pe de altă parte, sugestiile marilor oameni de stat accesaţi se bucurau de un prestigiu suficient pentru a nu putea fi puse la îndoială. Scribul nu comentează dacă Raul ar fi intermediat în realitate sau nu discuţii punctuale cu Iulius Cezar, cu Carol Magnul ori cu Napoleon I Bonaparte, aşa cum au relatat pe larg ziarele, dar fapt este că informaţiile despre acele convorbiri au fost pe larg dezbătute nu numai în presă, ci şi în palate şi în căminele cetăţenilor. Prevăzute spre a fi pe înţelesul oricui, relatările mediumului conţineau şi simboluri cu care lumea a început să se obişnuiască: „copacul scorburos”, „călugărul roşu”, „mănuşa” etc. Pentru că unele asemenea revelaţii nu veneau deloc în întâmpinarea marilor speranţe naţionaliste ale populaţiei, ele îşi primeau replicile în public şi Rai şi iad a fost, desigur, în prima tranşee a contestatarilor celor mai vehemenţi. Iar faptul că Al Nouăzeci şi cincilea n-a dat nici un răspuns, i-a făcut pe oponenţii săi, în frunte cu domnul marchiz Juan Olobrado şi cu preotul doctor Marcel Lavine, să considere că Raul chiar era cel ce a răspândit respectivele idei demoralizatoare – altfel, le-ar fi renegat. Nu?