CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (22)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Chestiunea a fost considerată gravă, aşa că a ajuns pe masa unei şedinţe a guvernului. La care au fost invitaţi şi marchizul Olobrado şi doctorul Lavine. Da, valul de sinucideri era necesar să fie oprit! Napoleon însuşi a luat decizia: „Le Group” trebuie urgent desfiinţat! Aşa că, deoarece ordinul a venit chiar din gura cea mai autoritară a Franţei, ministrul a tratat problema cu toată seriozitatea, iar pe Avenue d’Eylau n-a mai fost trimis un poliţist de genul fostului comisar principal Druou, ci un detaşament întreg bine înarmat şi în frunte cu însuşi şeful poliţiei¹.

Ca şi în anul 1869, şi în 1870, Franţa se afla tot în faţa unui conflict. Cu toate astea, anul 1870 a părut să fie un an al concordiei: peste tot se construiau poduri peste ape, a remarcate doctorul Lavine într-un editorial. Asta în contrast cu simbolurile mai degrabă macabre a lui Raul, cum ar fi fost „copacul scorburos” ori „călugărul roşu”. Peste tot se construiau poduri: din vest până în est. Parcă peste toată lumea cea mare. Podurile simbolizează legăturile între oameni. În America, la New York, chiar de la 2 ianuarie a început construcţia podului Brooklyn, în vest, la Timişoara s-a ridicat podul Bem, primul pod metalic. Se construiau poduri. Peste Bega, podul Bem (sau podul Iosefin, cum i se mai spunea) era cel de-al şaptezeci şi unulea. (Cu o sută de ani mai târziu, pământul n-a mai fost acoperit de atâtea mlaştini şi n-a mai fost nevoie decât treisprezece…)

Era vara lui 1870 şi aerul mirosea a praf de puşcă. Ziarele se ocupau de mareşalul Patrice de Mac Mahon şi de omologul său german, Helmuth von Moltke. Toată lumea a auzit de ei. Ziarele se ocupau zilnic de ei. Şi de Napoleon, desigur, se ocupau ziarele. Şi de regele prusac Wilhelm scriau toate ziarele. Şi de situaţia după izgonirea reginei Isabella a Spaniei. Care se afla deja de doi ani la Paris, unde a semnat actul de abdicare la 25 iunie. În favoarea fiului ei. Doar câteva zile mai târziu, contele Vincent Benedetti, ambasadorul lui Napoleon la Berlin, s-a adresat lui Wilhelm şi i-a cerut să nu accepte candidatura lui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul vacant iberic. Nici candidatura lui Leopold şi nici a unui alt prinţ german. Wilhelm se afla la băi la Bad Ems şi i-a răspuns ambasadorului francez că nu vede de ce i se adresează Lui pentru că situaţia din Spania nu-l interesează.

La Paris, s-a născut un subiect mai important decât orice: să nu urce un german pe tronul spaniol ocupat de atâta vreme de burboni. Împărăteasa s-a implicat şi ea, instigată de camarila din jurul marchizului Olobrado. „Ne trebuie un război!” ar fi spus Eugenie şi ziarele bubuiau. Aşa că, după doar câteva zile, Benedetti s-a înfăţişat din nou la Ems şi, într-o plimbare cu regele prusac, i-a cerut Acestuia să declare oficial că e de acord cu cererea expresă a Franţei. Wilhelm n-a repetat decât ceea ce a spus şi data trecută. Dar l-a înştiinţat şi pe Bismarck de cele întâmplate, cerându-i, totodată, să transmită răspunsul la Paris. Aşa s-a născut celebra „telegramă de la Ems”, pretextul unui război în urma unei situaţii care nu mai exista (din moment ce Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen şi-a retras deja candidatura)!

Era vara lui 1870 şi ziarele aveau într-adevăr despre ce să scrie: despre onoarea franceză, despre Napoleon, despre Wilhelm, despre chestiunea spaniolă. Şi despre <Le Group>. Şi despre Al Nouăzeci şi cincilea. Asta mai ales după ce în noaptea de 16 spre 17 iunie, poliţia a descins în forţă în locuinţa sa de pe Avenue d’Eylau. Noaptea, pentru ca să-i prindă pe „periculoşii conspiratori” în plină acţiune. Şi i-a prins! De data asta, suspecţii n-au fost anchetaţi la faţa locului, ci duşi la poliţie. Ziarele vuiau. Să nu uităm că Raul era fiul unui foarte influent general austriac de origine italiană! Or şi Austria şi Italia şi-au declarat neutralitatea în ipoteza tot mai apropiată a unui război franco-prusac! „Azi se unesc, rând pe rând, toate statele de limbă germană. E clar că urmează şi Austria!” Ziarele n-au putut, bineînţeles, să omită nici acest aspect! Că Raul era fiul unui foarte influent general austriac! Marchizul Olobrado n-a ezitat să-l declare pe Al Nouăzeci şi cincilea spion şi a cerut pedeapsa capitală pentru un element atât de periculos în vremuri atât de periculoase. Al Nouăzeci şi cincilea era o ţintă excelentă. Dar în noaptea aceea n-a fost ridicat numai el. Printre arestaţi s-au aflat şi alte nume importante. De unele dintre ele trebuia avut multă grijă. Însă acest lucru ar fi dus la o judecată cu două unităţi de măsură diferite. Complicat! Era greu, foarte greu să iei o decizie. Degeaba a apărut un editorial cu scântei în Iad şi rai, treburile nu puteau fi tranşate atât de rapid. Chiar şi la cele mai înalte niveluri, chiar şi în familia imperială, părerile erau deosebite. După numai trei zile de la reţinerile făcute la reşedinţa lui Raul de pe Avenue d’Eylau, ziarele s-au polarizat, iar Al Nouăzeci şi cincilea – care, în treacăt fie spus, n-a fost niciodată interesat de politică – a devenit pentru opoziţia republicană un exponent de frunte.

Printre cei ridicaţi de pe Avenue d’Eylau se afla şi Georges Serre, o rudă apropiată a fostei domnişoare Amélie-Suzanne Serre, soţia periculosului veşnic instigator la revoltă Louis-Auguste Blanqui, cel ce a condus încă de pe vremuri « Société des saisons », născută din « Société des familles », societăţi secrete cu caracter vădit revoluţionar. Blanqui era supranumit şi „veşnicul deţinut”, iar atunci când nu se afla în închisoare, ori complota în ţară, ori de undeva din exil. Georges Serre, ca rudă atât de apropiată cu renumitul conspirator, a constituit mană cerească pentru anchetatori, chiar dacă, în realitate, nici el, ca şi Raul, n-a făcut niciodată politică. Da, dar el reprezenta „dovada de netăgăduit” că Al Nouăzeci şi cincilea şi <Le Group> erau „implicaţi până în gât” în activităţi subversive.

Acuzarea avea de depăşit unele obstacole create de trei prizonieri ridicaţi de la masa de spiritism: două doamne din cea mai înaltă societate, doamne de onoare ale împărătesei şi un general al armatei franceze. Aceste personaje nu numai că au trebuit eliberate imediat, însă era la fel de obligatoriu să fie ştearsă orice urmă că ar fi fost şi ele în noaptea aceea în apartamentul Celui de Al Nouăzeci şi cincilea. În rest, desigur, plevuşcă, farmacişti, avocaţi, artişti, însă şi indivizi din clasele cele mai de jos. De pildă, două croitorese, un docher, o moaşă, dar şi celebra Josephine, cea mai scumpă prostituată de lux din Oraşul Luminilor. Orice aluzie la acest caz a fost strict cenzurată. Totuşi, cum nici un secret nu este total impenetrabil, ci doar interesul este inegal, şi lista celor ridicaţi în noaptea de 16 spre 17 iunie a încăput pe mâini nepotrivite. Ceea ce a devenit cunoscut drept celebrul în epocă „Şantaj al Mediumului”, rămas unul dintre „misterele Parisului”, aruncat pe piaţă şi niciodată explicat, a pătruns în jurnale doar sub forma unor promisiuni colosale pentru viitoare dezvăluiri senzaţionale. Elementele concrete au tot fost amânate şi n-a fost amintit nici un nume. Discreţie ce a părut iniţial că ar fi provenit doar din obişnuita stârnire strategică a curiozităţii publicului, dar care s-a prelungit timp de o lună întreagă, permiţând nesfârşite bănuieli. În realitate, fericitul posesor al listei s-a aflat într-o lungă negociere cu autorităţile pentru un preţ cât mai bun ca să nu publice numele în cauză, simpla alăturare a celor trei personaje înalte alături de plebe fiind total inacceptabilă². Cum la 19 iulie, Franţa a declarat război Prusiei, „Şantajul Mediumului” a intrat în umbră şi, de acolo, în uitare totală. Cei încă rămaşi în arest în urma „scandalului care va schimba chipul Franţei” au fost lăsaţi liberi. Singura informaţie concretă care a apucat să pătrundă în presă a fost că Raul a prorocit dezastrul Franţei. Ceea ce avea să se şi întâmple.

Era vara lui 1870 şi Franţa se afla în război cu proaspătul mare stat german. Război aşteptat de beligeranţi. Dar nu şi de toată Europa. Departe, pe „margini”, lumea era luată prin surprindere: „Viaţa merge înainte. Dintr-o pace adâncă [sic – nota scribului], ne-am trezit într-o dimineaţă pentru a afla că unul dintre puternicii Europei a avut un vis urât. Două popoare stau sub arme faţă în faţă. A început războiul!³”.

Pe front: pe front, deşi numărul combatanţilor celor două tabere nu era mult diferit, prusacii, împreună cu celelalte naţiuni din noua mare putere europeană, câştigau bătălie după bătălie. Napoleon însuşi a plecat pe front, cu toate că starea sănătăţii îi era groaznică şi pietrele de la vezică îl făceau să se îndoaie de durere. La Sedan, a fost obligat să-i lase comanda lui Mac Mahon. Nu mai putea. A cedat total şi s-a predat prusacilor. Cu întreaga sa armată! Cam o sută de mii de oameni valizi! Căzut prizonier, a fost dus în captivitate germană la Kassel şi închis în castelul Wilhelmshöhe⁴.

La Paris: la Paris, s-a strigat de către republicanii – cărora chiar le-a venit apa la moară – „Trădarea onoarei Franţei!”. Indivizii contopindu-se iarăşi în naţiune, mai toată lumea i-a urmat. „Vrem republică şi apărarea patriei!” Împăratul a fost destituit. 4 septembrie a devenit Prima Zi a Celei de A treia Republici Franceze, iar Léon Gambetta, „Le fou furieux” („furiosul nebun”, cum l-a numit Thiers), a părăsit cu… un balon Parisul asediat pentru a organiza rezistenţa antigermană în provincii. Parisul, întotdeauna trepidant, se zgâlţâia din toate balamalele.

Printre figurile împinse în faţă a fost şi… Al Nouăzeci şi cincilea. El, care nici măcar nu i-a cunoscut până atunci pe Blanqui ori pe Gambetta. Şi nici pe Adolphe Thiers, viitorul preşedinte al republicii şi, totodată, viitorul „călău al Comunei”. Îl cunoştea numai pe generalul Trochu, noul ministru de război, dar şi pe el doar extrem de vag. (O mătuşă bătrână a acestuia a fost una dintre cele mai fidele participante la şedinţele de spiritism. Doar întâmplarea a făcut să nu fie şi ea reţinută în noaptea de 16 spre 17 iunie. Distinsa doamnă n-a pregetat nici o clipă să depună eforturi pentru eliberarea arestaţilor, iar generalul Trochu, monarhist convins, i-a fost de mare ajutor.) În vreme ce Gambetta recucerea oraşul Orleans şi crea Armata Loarei în încercarea de a organiza eliberarea ţării, Raul se afla şi el acolo, însă în cu totul alt scop: după ce sediul său de pe Avenue d’Eylau a fost devastat de poliţie, <Le Group> a decis să-şi continue activitatea în mod itinerant şi, cu toate că valul de entuziasm patriotic născut din ura faţă de invadatorul german a inundat asemenea unui val uriaş întreaga ţară, partizanii înfocaţi ai „sufletului pur, ai sufletului descătuşat de temniţa trupului”, au rămas programatic indiferenţi faţă de „evenimentele atât de trecătoare din jur”. Totuşi, valul „evenimentelor atât de trecătoare din jur” s-a dovedit mai puternic decât oricând şi a înghiţit tot ce a întâlnit în cale, chiar şi pe credincioşii activităţilor Celui de Al Nouăzeci şi cincilea. Care, dată fiind mult mediatizata sa arestare de către imperiali şi a renumelui de „republican” câştigat cu acea ocazie, a fost promovat în conducerea rezistenţei împotriva prusacilor şi a aliaţilor lor. Iar, alături de el, şi Georges Serre, ruda prin alianţă a lui Blanqui. Georges Serre, care, să nu uităm, a fost şi el arestat în noaptea de 16 spre 17 iunie şi reţinut în arest mai mult de o lună.