CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (23)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Raul era solicitat din toate părţile să-şi valorifice faima, numai că el nu putea pricepe de ce nu înceta războiul, de ce mai continua asediul Parisului, dacă pretextul conflictului a fost stins odată ce pe tronul Spaniei a urcat Amadeus I de Bourbon, fiul regelui Italiei şi nu Leopold, un Hohenzollern-Sigmaringen, aşa cum s-a temut Franţa. „Nu s-a vărsat destul sânge şi până atunci?” Aşa că n-a depus mare zel în îndatoririle primite şi a încercat să-şi vadă şi pe mai departe de activităţile sale. Doar că acum n-a prea mai găsit amatori pentru şedinţele de spiritism. Ba, mai mult, când cuiva i s-a năzărit să-i ceară o prorocire în legătură cu desfăşurarea ulterioară a cursului războiului, el a răspuns că răul pentru Franţa n-a ajuns încă nici pe departe la apogeu. Ceea ce, desigur, n-a putut fi popularizat – poporul trebuia încurajat, spiritul patriotic trebuia hrănit pentru ca oamenii să accepte sacrificiile tot mai mari ce li se cereau -, asemenea previziuni nu erau în nici un caz în favoarea mobilizării energiilor în lupta pentru redobândirea independenţei şi a afirmării spiritului naţional. Fără să mai spună nimănui nimic, Raul s-a întors în capitală.

Evenimentele şi-au urmat cursul. La 2 ianuarie 1871, Amadeus I a ajuns oficial rege al Spaniei, iar la 18 ianuarie, regele Wilhelm al Prusiei a devenit împăratul unei Germanii Mari. Când, din Parisul asediat, în ziua de 28 a aceleaşi luni, guvernul a acceptat capitularea şi a cedat masiv în faţa coaliţiei nemţeşti pentru a ajunge la un armistiţiu, Al Nouăzeci şi cincilea se afla din nou în locuinţa sa de pe Avenue d’Eylau, unde mai organiza şedinţe de spiritism cu ultimii săi adepţi. Cu cei mai „fanatici dintre ei”, cum s-a exprimat chiar şi Georges Serre, revenit în actualitate şi rămas să-şi îndeplinească noile misiuni. „În asemenea momente, concretul trebuie să învingă abstractul!” i-a reproşat el lui Raul. Şi dintre „fanatici”, doar trei doamne şi un domn au rezistat, în ciuda uraganului de pe stradă, întărit de bubuitul de tunet al tunurilor aliaţilor. Iar tunetul, după cum se ştie, urmează fulgerului şi cu cât o face mai repede, cu atât este şi furtuna mai aproape. Şi nu mai poate fi ignorată. Tusea gravă a artileriei grelele a alungat şi spiritele chemate de medium. Până şi în măruntul grup adunat (din nou) pe Avenue d’Eylau, a început să se discute despre evenimentele din stradă. De unde mica societate a lui Raul auzea huruitul tunurilor cărate spre locuri mai sigure de către Gărzile Naţionale ajutate de o populaţie tot mai însufleţită. „Tunurile sunt ale Franţei şi le vom apăra!” a fost sloganul acelor zile. „Tunurile sunt ale Franţei şi le vom apăra!” se auzea de peste tot.

Nemţii au intrat în oraş, iar francezii erau pregătiţi să-i primească „aşa cum se cuvine”. Conflictul mocnea şi ar fi fost de ajuns o singură scânteie pentru ca totul să sară în aer. Adunarea Naţională, mutată de la Bordeaux la Versailles, aştepta cu groază veştile din capitală. Dar germanii şi-au satisfăcut orgoliul, au mărşăluit prin Paris şi au plecat fără alte incidente. Aerul rămăsese oricum irespirabil, ca înainte de o furtună amânată. Mereu mai mulţi militari treceau de partea maselor tot mai nemulţumite şi tot mai radicale, iar unii ofiţeri şi generali aflaţi în momente nepotrivite în locuri nepotrivite au fost masacraţi. Pentru a nu se contamina şi alţi ostaşi de spiritul „patriotismului socialist”, Thiers a retras armata şi toate oficialităţile din Paris. Capitala era „curată”, iar Comitetul Central al Gărzii Naţionale s-a proclamat nou guvern. La 28 martie a fost declarată Comuna.

Franţa avea două guverne.

Conflictul mocnit s-a transformat în flacără deschisă, iar fitilul a fost aprins. La 17 martie a fost arestat Blanqui, iar, o zi mai târziu, explozia a fost declanşată din ordinul lui Thiers, atunci când a vrut să confişte tunurile şi să le întoarcă la locurile lor. După cumplita şi înspăimântătoarea tăcere, urgia s-a pogorât în ropote asurzitoare. Ceea ce n-a mai surprins pe nimeni. Lumea era din nou pregătită pentru a ucide.

Războiul francezilor cu nemţii s-a transformat într-un război al francezilor cu francezii. (Asta chiar dacă printre apărătorii Comunei sloganul era să nu se facă deosebiri de nici un fel între cetăţeni, „internaţionalismul proletar” al lui Marx răzbunându-se chiar şi asupra simbolurilor intrate în tradiţii: Coloana Vendôme, de pildă, a fost declarată „o expresie materială a şovinismului” şi, drept urmare, demolată. Exemplele sunt la îndemână. Scribul nu insistă. Polonezul Jarosław Dabrowski a fost considerat cel mai bun general al Comunei. Dabrowski, un socialist radical, trecut de tânăr şi prin lagărele din Siberia, a murit pe baricadele din Paris. Deja de multă vreme, numeroşi eroi ai revoltelor naţionale au provenit din alogeni¹. Dacă erau evrei, lucrul acesta era subliniat. „Suspect de mulţi conspiratori evrei” scria dr. Lavine. Şi suspect de mulţi conspiratori în flagrantă cârdăşie cu evreii. „Să-l luăm, de pildă pe dl.R.: administratorul familiei sale este un anume Ţipor. Rudă cu un alt Ţipor, lăsat la sediul domeniului de la Segrate, de unde a conspirat bunicul aceluiaşi domn R. Întrebarea care se pune este: cine conduce acea puternică familie, stăpânii din scripte ori acel şir nesfârşit de Ţipori?”) La 2 aprilie, forţele guvernamentale au trecut la ofensivă şi au ocupat suburbia Courbevoie. Garda Naţională, mobilizată mai mult de entuziasm decât de pragmatism strategic, n-a mai apucat să atace Versailles. Entuziasmul naşte multă, foarte multă vorbărie, multe discursuri eroice, dar timpul şi fermitatea deciziilor sunt decisive într-o confruntare. Până la capăt, Garda Naţională a trebuit să treacă într-o defensivă tot mai disperată.

Al Nouăzeci şi cincilea a rămas în apartamentul său, având grijă ca doar familia să-i părăsească Parisul. Ce face un om când rămâne multă vreme singur în casă? Al Nouăzeci şi cincilea stătea la geam şi vedea Parisul, şi „copacul scorburos”, şi „călugărul roşu”, şi orgoliul, şi vanitatea, şi entuziasmul. Şi tot ce mai încăpea pe străzile barate de baricade. Pe urmă n-a mai stat la geam. Cu ce s-a ocupat? Scribul nu ştie. Ceea ce dovedeşte că bietul scrib nu este un scriitor. Un scriitor ştie ce face un om rămas mai multă vreme singur acasă.

Până ce, într-o zi, a venit la el Georges Serre, ruda lui Blanqui, cu o rugăminte imperioasă: bătrânul revoluţionar se afla arestat şi putea fi executat în orice clipă. „N-a făcut soţul lui Amélie-Suzanne destulă puşcărie şi până atunci? Biata femeie s-a prăpădit de tânără când Blanqui se afla închis. Comuna a încercat fără succes să-l schimbe cu Monseniorul Darboy, arhiepiscopul Parisului, apoi cu cei 74 ostatici pe care îi deţine, însă Thiers a refuzat. Canalia! Şi înaltul prelat ar putea fi executat. Revoluţia [de la 1789 – precizarea scribului] a arătat suficiente asemenea tragice răzbunări arbitrare.”

Raul l-a cunoscut pe Darboy: după ce Al Nouăzeci şi cincilea s-a despărţit de abatele (fostul abate) Luscher, arhiepiscopul l-a invitat la o discuţie. Apoi, la altele. Pretextul a fost Luscher, însă prelatul, pe lângă că era sincer interesat de modul cum este percepută viaţa de după viaţă în afara interpretării stricte a doctrinei, avea şi un alt scop: Al Nouăzeci şi cincilea se bucura de un mare prestigiu, fiind pe vremea aceea unul dintre importanţii eroi ai zilei, aşa că monseniorul încerca să profite de autoritatea celebrului medium pentru a influenţa lumea împotriva ameninţării tot mai articulate a republicanilor de a seculariza averile bisericii.

– Organizaţiile secrete au o deosebită înrâurire asupra maselor largi, asupra tuturor păturilor sociale. Ele sunt percepute drept subversive – altfel de ce s-ar ascunde de ochii lumii? -, însă multe dintre ele militează pentru scopuri cu totul lăudabile.

– La ce organizaţie secretă vă referiţi?

– La <Le Group>, desigur.

– Iertaţi-mă, dar sunteţi într-o mare greşeală. <Le Group> nu este deloc o societate secretă.

– Haideţi, haideţi, că nici publică nu este…

– <Le Group> îşi alege membrii în funcţie de anumite calităţi. Aşa cum un maestru antrenor de scrimă îşi selectează echipa tot după anumite calităţi ale doritorilor. Desigur după alte calităţi.

– Desigur! Prin misterul unei asemenea societăţi, continuă ierarhul de parcă n-ar fi auzit argumentele lui Raul, prin misterul ritualurilor secrete practicate în astfel de cercuri restrânse, oamenii de afară pot să-şi imagineze orice. De aceea, ele sunt percepute nu numai cu curiozitate, ci şi cu o anumită teamă.

– De noi nu trebuie să-i fie frică nimănui! Şi, iarăşi, Raul îl revedea pe „călugărul roşu” din copilăria sa. Dar se vedea şi pe el însuşi în pielea straniului monah.

– Da, da, eu vă cred, doar că tot ceea ce este ascuns în umbră permite imaginaţiei să lucreze şi să descopere în întuneric anumite forţe pe care nu le poate controla. Chiar şi pe cele ce nici nu există în realitatea concretă. Şi – cred că veţi avea amabilitatea să-mi daţi dreptate – o forţă ce-ţi iese de sub control nu poate să nu te înfioreze. Dumneavoastră dispuneţi de o asemenea putere şi sunt convins că veţi ştii s-o folosiţi benefic la momentul potrivit.

Îngrijorarea arhiepiscopului Parisului s-a dovedit pe deplin îndreptăţită: în spiritul revoluţiei din 1789, una dintre primele măsuri ale Comunei a fost secularizarea averilor mănăstireşti. Dar în zilele acelea, Darboy se afla deja în prizonieratul republicanilor. A „celor care, ca şi înaintaşii lor, nu vor ezita să violeze, să ucidă şi să prade toate persoanele care se află asupra puterii lor de înţelegere” a spus noul preşedinte, Adolphe Thiers. „Păcat că n-am evacuat din timp din Paris toate persoanele pasibile de a cădea victime republicanilor! Dar poţi să prevezi mişcările unei fiare dezlănţuite? Bine că am avut prevederea şi în ultimul ceas să mai scot din oraş pe mulţi dintre principalii ameninţaţi. Parisul fiind cât de cât curat, poate fi ocupat cu riscuri cât de cât mai mici.” Când, la 2 aprilie, forţele guvernamentale au pătruns în oraşul asediat, ocupând cartier cu cartier, stradă cu stradă, de multe ori casă cu casă, în ciuda vechilor relaţii cu Georges Serre, Al Nouăzeci şi cincilea, ca de atâtea ori, era de altă părere. Mai degrabă alături de Thiers, care refuza schimbul de prizonieri şi, implicit, eliberarea lui Blanqui. El, Raul, considerat printr-una dintre acele contagiuni întâmplătoare drept om important al Comunei, era înspăimântat de isteria colectivă, urmată, ca de atâtea ori, de ieşirea de sub control a oricărui spirit de conservare a majorităţii celor aflaţi la Paris. „Nevoia de securitate este cel mai puternic sentiment al fiecărei fiinţe conştiente – om sau animal -, a convenit el cu Bruno. Când dispare acel sentiment, individul devine o fiară²”. Al Nouăzeci şi cincilea se afla la Paris, Parisul a devenit, cu mici excepţii, o singură conştiinţă. Dar Al Nouăzeci şi cincilea vedea pe sub expresiile strălucirii celor mai dezinteresate solidarităţi, a sacrificiilor necondiţionate şi a eroismului exemplar, copacul scorburos, tot mai scorburos, adunând fără încetare noi păcate gata să-l doboare.

Întotdeauna partea rea, partea primejdioasă din viaţa lui Raul, n-a fost veşnica sa tentaţie de a părăsi alaiul la fiecare ramificaţie a şoselei, pentru a o lua la stânga ori la dreapta. Al Nouăzeci şi cincilea a avut de mic o aversiune faţă de orice înrolare într-un colectiv funcţionând doar subordonat unor comenzi. „Asta depersonalizează”, a decretat el. De aceea a şi refuzat cu atâta încăpăţânare uniforma militară, spre mâhnirea nesfârşită a tatălui său. „Eu n-aş putea niciodată să cânt într-un cor”, i-a spus mamei la biserică, într-o dimineaţă de duminică. Şi n-a avut atunci mai mult de vreo cinci ani. „Ai vrea să dirijezi tu corul?” l-a întrebat mama. Copilul a gândit cât a gândit, apoi a spus că nu, el n-ar vrea să fie nici dirijorul corului. „Nu poţi trăi singur!” l-a mai prevenit mama. „Nici nu vreau să fiu singur, dar vreau… vreau să mă joc numai aşa cum îmi place”. Partea rea, partea primejdioasă din viaţa lui Raul a fost că n-a ieşit niciodată din rând în mod discret, ci întotdeauna cu un zâmbet de superioritate faţă de cei rămaşi să meargă mai departe în ritmul coloanei. Ceea ce, în cel mai bun caz, doar supără.

Al Nouăzeci şi cincilea s-a pomenit un personaj important al Comunei din Paris. Fără să mişte nici un deget pentru asta. Pe arhiepiscopul Darboy n-a reuşit să-l salveze³, însă cuvântul lui a devenit foarte important şi auzit chiar şi în hărmălaia administraţiei atât de dificile într-o metropolă asediată. Cuvântul lui Raul era auzit, însă nu întotdeauna aprobat. De pildă, a surprins extrem de neplăcut atunci când s-a opus execuţiei unor ostateci. „Oricine a pactizat cu trădătorii trebuie împuşcat pe loc!” a fost decretat şi aplicat. Al Nouăzeci şi cincilea a încercat să explice că fiecare om are dreptul la opinia sa şi că până şi cele mai abominabile crime îşi au o justificare, de multe ori una din sfera patologicului. Dacă nu s-ar fi bucurat de renumele de care s-a bucurat, probabil că şi însuşi marele medium ar fi fost ucis pentru „pactizare cu duşmanul”. Argumentele în domeniu dintr-un articol ştiinţific al lui Bruno nu interesau în acele momente pe nimeni⁴. Raul a plecat acasă. Tocmai atunci!

Trupele guvernamentale înaintau asemenea unui tăvălug în faţa căruia Garda Naţională nu reuşea decât să opună baricade succesive. Care cădeau una după alta, asemenea pietrelor unui joc de domino. Şi Al Nouăzeci şi cincilea, importantul personaj, a început să dezamăgească. În loc „să fie pe stradă, alături de toţi oamenii cinstiţi”, el îşi continua orarul zilnic, aproape acelaşi celui descris de oamenii comisarului principal (fostului comisar principal) Druout: ieşea pe la unsprezece şi jumătate din apartamentul său, o lua pe Avenue d’Eylau spre l’Étoile; în dreptul magazinului de pielărie de lux „Jaubert” – şi niciodată altundeva – traversa strada, ca pe vremuri, şi pătrundea în intrândul ce ducea la Café de Brie – care a mai funcţionat şi în acele zile dificile; lua loc la ora doisprezece la masa din acelaşi separeu (din partea dreaptă venind dinspre intrare). Doar că acolo nu mai era aşteptat de vechii săi colaboratori, ci de te miri cine. Deosebirea faţă de trecut era că nu li se mai cerea niciodată chelnerilor să tragă draperia. Pe urmă, după vreo oră, pleca să caute un restaurant unde să mănânce. Treabă tot mai dificilă, hrana a ajuns raţionalizată şi nici măcar el, un client atât de fidel, nu mai găsea decât foarte rar un fel mai de doamne ajută. Bodega de la numărul 127 nu mai exista, ea fiind transformată într-un soi de cantină publică. Până ce a fost devastată. Aşa că, după o scurtă plimbare, Raul revenea acasă. Şi, indiferent la cele ce se petreceau în jur – şi cele ce se petreceau în jur erau tot mai aproape şi tot mai cumplite -, nu mai ieşea din casă până a doua zi, tot abia pe la ora unsprezece şi jumătate. Ce făcea acasă era un mister, mai ales că nu mai primea pe nimeni. Nici măcar pe vechii săi colaboratori. În momente ca acelea prin care trecea atunci Parisul, oamenii simt parcă mai mult nevoia ca altădată să se adune unii în alţii. Dar Al Nouăzeci şi cincilea nu primea pe nimeni. Nici pe Juliete, acea mereu atât de agitată Madame d’Ammier, fidelă cu gesturi ei teatrale până la capăt lui <Le Group> şi rămasă iremediabil îndrăgostită de Al Nouăzeci şi cincilea, chiar şi după ce Raul i-a spus răspicat că între ei totul s-a terminat. Juliete nu se putea supăra, aşa că îşi storcea creierii ce putea să facă preţiosul personaj singur toată ziua. Şi ea trăia mai mult singură, aşa că ştia că fiecare om îşi creează anumite tabieturi şi ocupaţii mai mult sau mai puţin secrete cu care îşi mobilează momentele de solitudine. Într-o zi atât i-a bătut la uşă până ce a fost obligat să-i deschidă:

• Nu vreau să te deranjez, am venit doar să te întreb ce faci toată ziua singur aici.