CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (29)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Când a împlinit şase ani, Al Nouăzeci şi şaselea a fost dus de bunicul său la Viena pentru a-l însoţi pe Marele General în diferitele controale prin cazărmi, Simon voind, în acest fel, să-şi introducă nepotul în viaţa militară. Deoarece era tratat peste tot ca urmaşul Marelui Şef, răsfăţat şi linguşit cu umilinţă până şi de cei mai severi comandanţi, băiatului i-au convenit acele ieşiri printre oşteni, iar spectacolul rapoartelor, al defilărilor şi al instrucţiilor de pe platouri îi oferea prilejul de a putea studia în tihnă modul cum stă, cum se mişcă şi cum vorbeşte un ofiţer superior. (Când vreunul dintre aceia făcea şi cea mai mică excepţie de la comportamentul atât de sever reglementat, copilul îşi chema bunicul şi îi comunica tot ce nu era ca la celelalte personaje de acelaşi rang. Simon îi lăuda simţul de observaţie şi îl muştruluia bonom pe „vinovat”. Bonom, dar îl ţinea minte şi s-a întâmplat nu o dată ca respectivul să-şi vadă mai târziu cariera blocată fără a şti de unde i se trage.)

Între timp, Raul venea tot mai rar acasă, petrecând mai multă vreme la Paris, unde şi-a cumpărat şi locuinţa elegantă pe Avenue d’Eylau. Aşa că nici n-a prea sesizat că fiul său a devenit o preocupare constantă a altfel atât de rezervatului General. A aflat abia când băiatul a împlinit şapte ani că bunicul i-a plasat băiatul copil de trupă într-un regiment de gardă. Luându-şi, în sfârşit, timp să stea de vorbă cu tatăl său, Raul a aflat că ambii săi copii „au luat-o razna”, că nu puteau fi stăpâniţi nici măcar de noii lor mentori, deşi aceştia au primit instrucţiuni precise să folosească orice metode, oricât de severe, pentru a-i potoli. Nici vorbă! Fata cu cât creştea era tot mai imposibilă, iar dacă până nu de mult ţipa cu voce de copil, acum a ajuns să urle de se cutremura întreaga clădire. „Până şi cristalele din vitrine sânt în pericol să se spargă din pricina vacarmului pe care-l stârneşte”. Şi asta nu din când în când, ci mai tot timpul. Viaţa pe Leopoldsberg a devenit de nesuportat, aşa că a fost chemat Bruno, tot mai celebrul medic psihiatru, fratele lui Simon. Bruno a luat-o la el la Viena şi a început s-o sedeze cu tot felul de medicamente. („Fratele meu este într-adevăr un tip foarte cumsecade: o ţine în locuinţa lui pe mama, devenită legumă după moartea tragică a tatălui nostru, soţului ei, iar acum, iată, s-a angajat să se ocupe şi de fata nebună a lui Raul”, a trebuit să recunoască până şi Generalul.) Tratamentul specialistului a dat roade doar parţial: sora Celui de Al Nouăzeci şi şaselea rămânând cu o hipersensibilitate psihică toată viaţa.

„Şi băiatul se poartă ciudat, dar în alt mod, continuă bunicul să-l informeze pe Raul. Pentru ca să-l disciplinez cât de cât şi spre a nu rata şi el excepţionalele condiţii ce i se oferă pentru o carieră demnă – aşa cum ţi-ai bătut tu joc de ele! -, l-am obişnuit treptat cu viaţa cazonă, l-am luat cu mine în diferite garnizoane, iar acum, că a mai crescut puţin, l-am dus copil de trupă într-unul dintre regimentele de elită, fiind mereu aproape de mine şi în custodia unuia dintre cei mai serioşi comandanţi de care dispune Austria. Iniţial, am crezut că introducerea aceasta pas cu pas în viaţa militară i-a plăcut. Şi, într-adevăr, la început nu mi s-au raportat decât lucruri potrivite în comportamentul său. Pe urmă, însă, faptele au luat o întorsătură cât se poate de neplăcută, băiatul nu mai ascultă de nici un superior, nu execută nici un ordin, face numai ce-i trece prin cap, chit că am dispus să-i fie aplicat în modul cel mai riguros regulamentul, nefăcând excepţie nici cele mai severe măsuri coercitive!”

Lui Raul nu-i venea să creadă: cum au putut fi luate atâtea măsuri radicale în legătură cu copiii – cu copiii săi! -, fără ca el să fie măcar consultat?

– De ce te miri? Cineva trebuie să se ocupe şi de ei!

Într-o discuţie cu soţia sa, Al Nouăzeci şi cincilea a aflat că Generalul a luat toate hotărârile de unul singur şi că a pus-o la punct ori de câte ori îşi dădea şi ea cu părerea.

– Şi de ce nu mi-ai spus până acum nimic? În tonul lui Raul nu era nici o urmă de reproş, ci doar de regret.

– Şi ce-ai fi putut face? Ai fi luat copiii cu tine?

– Da!

Al Nouăzeci şi cincilea a plecat la Viena şi a stat de vorbă cu colonelul comandant al regimentului şi astfel a aflat că puştiul refuza să facă orice până ce nu era lăsat să se îmbrace în linişte.

– De la toaleta de dimineaţă pleacă totul!

– Nu se echipează regulamentar?

– Ba da, numai că asta durează la el şi trei-patru ore.

Iar, după ce a auzit ce măsuri coercitive s-au luat împotriva indisciplinatului, tatăl şi-a luat odrasla şi a plecat cu ea la Paris. Măsurile disciplinare n-au fost exagerat de dure, nici pomeneală, cine să îndrăznească aşa ceva cu nepotul Marelui General? Erau măsuri luate de formă şi care, drept urmare, nu puteau avea în nici un caz rezultatul dorit. Când s-a văzut scăpat de teribilul copil de trupă, colonelul n-a putut decât să-i mulţumească lui Dumnezeu.

Iniţial, Raul şi-a dus întreaga familie la Paris. Dar după doar câteva zile a trebuit să recunoască şi el că locul fetiţei era sub supravegherea unui psihiatru. Aşa că Anamaria a revenit în casa psihiatrului, fratelui bunicului.

Al Nouăzeci şi şaselea, devenit din Peter Pierre, a fost dat la una dintre cele mai exclusive şcoli particulare. Directorul, un bătrân înţelept, a sugerat ca băiatul să fie lăsat la internat pentru a fi obligat să vorbească franţuzeşte în mediul de acolo, „altfel, tot ce va deprinde Pierre aici, va pierde zilnic Peter acasă, unde iar va vorbi doar nemţeşte”.

Numai că şi în internatul foarte scump şi confortabil pe măsură, lucrurile s-au repetat la fel ca în cazarma regimentului de gardă: băiatului îi trebuiau cel puţin trei ore pentru a se îmbrăca.

– E mai rău chiar decât cum a fost Beau Brummell, s-a plâns distinsul magistru. Numai acelui gentleman îi trebuiau mereu patru ore şi mai mult pentru a fi gata de a se arăta în lume.

– Chiar aşa? a întrebat Al Nouăzeci şi cincilea. Părinţii copilului-problemă au fost chemaţi la şcoală şi şedeau în biroul Directorului, pe două fotolii înalte cu picioarele extrem de subţiri. Încăperea, ca de altfel întreaga clădire, prezenta un lux cum n-a mai văzut Raul în nici o instituţie de învăţământ. Însă era un lux ţinut perfect în frâu: mobilele şi decoraţiunile nu creau o atmosferă de muzeu, ci invitau la chiar a trăi în acel ambient în aceeaşi măsură şi sever şi prietenos. Mobilierul de un Renaissance eclectic ar fi copiat (sau ari fi fost copiat) din interioarele britanice ale lui John Ruskin. Iar bătrânul pedagog se potrivea şi el atât de mult cu spaţiul în care şi-a primit oaspeţii, încât părea că tocmai a coborât din rama bogată a unuia dintre tablourile atârnate pe pereţi. Şi ceaiul servit emana o aromă specială: de parcă spaţiul acela trebuia perceput nu numai cu ochii şi cu urechile, ci şi cu gustul şi mirosul. Şi ce miros! Era greu să-ţi dai seama dacă acesta provine de la parfumurile folosite de personajele de pe tablouri ori din interiorul încăperii.

Şi toate celelalte simţuri ştiute şi neştiute erau în sărbătoare.

– Dumneavoastră sunteţi oameni tineri, însă eu l-am mai cunoscut personal pe Brummell¹.

– După câte ştiu eu, lui Brummell i se spunea „şarmantul gentleman”, ripostă Raul.

– Da, a fost un personaj într-adevăr încântător… Directorul zâmbi: Ştiţi că Pierre insistă să poarte perucă? Are un sertar plin de peruci. Toate blonde.

– Pierre a văzut în ilustraţiile cărţilor de poveşti că prinţii din basme erau cu toţii blonzi, a explicat mama. Care vorbea o franceză fără cusur.

– Nu, eu zâmbesc din alt motiv. Eu nu pot să nu-l compar mereu cu Beau Brummell, or tocmai Beau Bummell a fost cel care a trimis perucile în muzee… Şi tatăl meu a mai purtat peruci…

Discuţia a alunecat uşor într-o conversaţie cu totul diferită de cea ce s-au aşteptat părinţii copilului-problemă că vor avea parte. Şi cum ar fi putut să fie o altfel de discuţie într-un asemenea decor? Cu ocazia aceea, Raul şi soţia sa au aflat că Domnul Director provenea dintr-o familie de savanţi de origine iberică, unii dintre ei chiar foarte cunoscuţi şi stabiliţi încă din secolul al XVI-lea în Franţa, că un strămoş i-a fost înnobilat de către Ludovic al XIII-lea, că bunicul său se găseşte pe lista celor ghilotinaţi la revoluţie, că tatăl lui ar fi reuşit să recupereze în timpul restauraţiei bunurile strămoşeşti, o parte din mobilierul, picturile şi vazele din institut provenind din chiar domeniul familiei de la Lille. Da, într-adevăr, Domnul Director era chiar proprietarul şcolii, o şcoală unde selecţia elevilor se făcea nu numai după posibilităţile materiale ale aparţinătorilor, ci şi după calităţile native ale copiilor.

– Dar dacă un copil e mai prostuţ, însă provine dintr-o familie înstărită, nu-l acceptaţi?

– Ba da, recunoscu celălalt, mă feresc doar de cei ai căror părinţi vor să impună ei regulile. Atunci ne despărţim pe cale amiabilă. Dar să revenim la fiul dumneavoastră! Când l-am comparat cu Brummell – şi nu cred că m-am înşelat prea tare –, n-am folosit, sper că aţi observat, un ton peiorativ. Doar că „şarmantul gentleman” a trăit în virtutea unui alt mod de viaţă decât cel la care aspir eu. Vedeţi, şi mie îmi place frumosul, dar poate nu la fel cum i-a plăcut lui. Admir faptul că pentru el, frumosul era totul. Şi că a sacrificat orice pentru aceasta… Eu l-am cunoscut încă în Anglia… şi ştiu ce spun. Câtă lume nu proclamă idei, fără a fi în stare să trăiască în spiritul acelui crez? Brumell a fost în stare! (Deşi eu spun că, mai degrabă, am putea spune că n-ar fi putut să trăiască altfel.) Cinste lui! Însă eu cred că nu e destul. Viaţa lui se remarcă prin aceea că un om ca Brummell – căci, iată, acum s-a născut o modă Brummell, sau moda dandy, cum i se mai spune – un om ca Brummell foloseşte la maximum ceea ce i se oferă. Foarte bine! Jos pălăria! Numai că eu sunt de părere că trebuie să şi dai ceva vieţii şi nu doar să primeşti de la ea ceea ce este cel mai frumos. Directorul sorbi din ceaşca cu ceai, după care îşi privi oaspeţii în ochi: Credeţi că e raţional să-ţi pregăteşti ziua dichisindu-te atâta timp şi ignorând un program probabil mult mai util? Părinţii s-au uitat unul la celălalt: „E limpede, urmează <despărţirea amiabilă!>”. Ce-ar fi să-l invităm şi pe Pierre la discuţia noastră? a propus Directorul.

Băiatul a întârziat aproape o jumătate de oră. Între timp, Raul, tot mai interesat de activităţile lui Kardec, l-a întrebat şi pe amfitrion ce părere are despre reincarnare.

– Astea sunt două lucruri diferite. Pe de o parte, Hippolyte Léon ăăă… Denizard Rivail, Kardec pedagogul, pe de altă parte Kardec misticul.

– Misticul?!

– În calitate de pedagog, nu pot decât să-l stimez ca pe discipolul eminent al marelui Pestalozzi. În legătură cu celălalt Kardec, nu mă pricep.

Discuţia despre Kardec şi despre incitantele teorii despre viaţa de după viaţă era închisă şi cei trei au stat în linişte, bându-şi fiecare ceaiul. Domnul Director şi-a aprins „pipa englezească”, iar părinţii lui Pierre câte o ţigaretă. Însă mirosul tutunului Domnului Director era atât de incitant, încât cei doi au renunţat imediat la fumat. Era păcat să strice plăcerea unei asemenea arome. Deci mirosul acela provenea de la pipă, şi-au spus din priviri părinţii lui Pierre. În biroul directorului, respirai un aer aristocrat, rupt de lumea de afară, rupt de timp. Şi băiatul tot mai întârzia.

Plimbându-şi ochii prin încăpere, Raul simţi nevoia să spună şi cu voce tare ceea ce trăia:

– Pentru cine se adaptează… ă… se integrează acestui spaţiu… superb, timpul dispare.

– Asta nu se poate face instantaneu. Directorul zâmbi iarăşi. Uitaţi, de pildă, nici dumneavoastră n-o puteţi face încă!

– ?!

– Văd o uşoară stare de nelinişte şi în atitudinea dumneavoastră şi în cea a stimatei doamne: vă irită faptul că Pierre întârzie atât de mult. Or, întârzierea nu este decât o depăşire a timpului.

Tocmai atunci, în sfârşit, se auzi o bătaie în uşă şi un mentor l-a introdus pe Al Nouăzeci şi şaselea în încăpere.

– Mulţumesc, domnule Jivot! şi bărbatul îi lăsă singuri. Dragă domnule Pierre, se adresă apoi directorul băiatului, văd că nu-ţi place la noi şi cred că doreşti să ne părăseşti.

Raul îşi privi fiul şi-şi aminti că nici el n-ar fi suportat niciodată dormitoarele comune, viaţa de cazarmă ori de internat.

Ghicindu-i gândul, Directorul i-a atras atenţia că în clădirea sa nu se aflau dormitoare comune.