CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (32)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

După ce ieşea, în sfârşit, în oraş, Gyuszi fugea personal până la baron ori, dacă avea mult de lucru, trimitea pe cineva să ceară aprobarea pentru noile idei ale tânărului domn. Pe urmă, aştepta ca acesta să vină acasă şi să facă nazuri în legătură cu prânzul: deja din prima zi de la sosire, proaspătul oaspete a inspectat şi bucătăria şi a impus un cu totul alt soi de meniu. Până şi felul cum era aranjată masa a trebuit schimbat. Bunicii aprobau totul cu entuziasm şi domnul Gyuszi – doar „Gyuszi”, pentru stăpâni – trebuia să admită şi el că modificările făcute au dat rafinament şi calitate. Numai că tânărul domn comanda un meniu special în fiecare dimineaţă şi se întâmpla foarte des să nu se întoarcă acasă decât seara târziu ori chiar în zorii zilei următoare. Câteodată lipsea şi două-trei zile. Nu-i păcat de atâta muncă în zadar? Sigur, mâncarea nu se arunca, cu ea se ospăta majordomul. Care, în acele condiţii, nu putea fi chiar foarte trist că s-au gătit atâtea feluri complicate de pomană. Deci, nu de pomană.

După ce pleca de acasă, Al Nouăzeci şi şaselea ajungea cu birja familiei¹ la cofetăria lui Antal Müller (viitoarea cofetărie Ruszwurm). Era prima escală, deşi Csaba nu prea înţelegea cum de îi mai putea fi foame nobilului domn după micul dejun de acasă care stârnea mereu atâta panică în bucătărie. De ce se oprea Monsieur Peter de fiecare dată acolo? Păi, fiindcă dădea, în sfârşit, de un decor faţă de care nu avea nimic de comentat: un stil biedermeier curat, cum nu prea vezi niciunde altundeva. Şi-l distra şi modul ierarhic în care s-a dezvoltat faimoasa cafenea: nu prin urmaşi, ci prin căsătoriile succesive ale… văduvelor proprietarilor cu viitorii mandatari, soţi şi proprietari. (Şi aşa va fi şi mai departe…) Müllerii nu erau oricine: dovadă că Rosa Müller va participa activ chiar şi la festivităţile încoronării imperiale Şi nu în ultimul rând se oprea zilnic Monsieur Peter la cofetăria de pe Szentháromság utca 7, fiindcă doar unde se trăia într-un asemenea ambient, un client ca Al Nouăzeci şi şaselea era apreciat la justa valoare, servit cu cele mai mari onoruri şi oferit drept trofeu de admirat pentru ceilalţi oaspeţi. Iar produsele de patiserie de acolo nu puteau fi, în nici un caz, refuzate. În nici un caz!

Dar escala principală era pe Régi Színház tér, unde o altă dinastie de cofetari deţinea localul care a fost şi a rămas cel mai renumit din Budapesta: pe atunci mai era a lui Henrik Kugler, până ce a venit acolo, de la Paris, şi mai celebrul Emil Gerbeaud. Ca şi pe Szentháromság utca 7, şi aici Monsieur Peter a fost foarte repede remarcat şi a devenit el însuşi un punct de atracţie în acel local atât de faimos, ajuns furnizor al curţii cezaro-crăieşti. Oaspeţii intrau, zăboveau la un „ceai adevărat” – chinezesc sau rusesc – ori la excelenta îngheţată „cum n-ai să mănânci niciunde altundeva în lumea asta mare” şi mai trăgeau cu ochiul la tânărul ce-şi petrecea mai multe ceasuri la una dintre mesele pe care în curând a pus monopol. Întotdeauna în acelaşi loc, un tânăr înalt, cu o perucă blondă pe cap (!?), întotdeauna impecabil asortat, pozând cu un aer aristocrat ore întregi în poziţiile cele mai demne, vorbind degajat dar cu multă convingere, cu o mustaţă răsucită şi cu un lanţ de aur nici prea gros şi nici prea subţire la jiletcă. Cine mai purta perucă în anii aceia? Nimeni! Şi, totuşi, cât de bine i se potrivea lui acea podoabă! Acolo, la cafeneaua de pe Régi Színház tér, a devenit Al Nouăzeci şi şaselea acel „Dandy de la Paris” pomenit cu atâta bună-dispoziţie de bătrâna Ana. Prin casa ei au mai trecut oameni care l-au cunoscut personal ori măcar l-au văzut în carne şi oase. Că de cunoscut personal multă lume s-a lăudat că l-a cunoscut personal…

În jurul personajului nostru a început să se adune o companie de tineri domni şi de tinere doamne. Să fii acceptat la masa aceea a devenit un lucru extrem de şic şi-ţi dădea un anume prestigiu în ochii celor din jur şi a celor care aflau că ai petrecut un răstimp în compania lui „Dandy de la Paris”. O companie într-adevăr fascinantă, deşi… deşi convivii frumosului domn nu prea erau în stare să relateze ce s-a discutat acolo timp de atâtea ore. Dar de plictisit, afirmau cu toţii, nu s-au plictisit nici o clipă. Ba, chiar dimpotrivă!

Despre Al Nouăzeci şi şaselea au început să curgă tot felul de informaţii. Şi nu numai în saloanele vremii, ci chiar şi în jurnale. Unele poveşti colportate nu erau foarte departe de adevăr, altele, cum se întâmplă de obicei, fabulau. Oricum, au ieşit din nou la suprafaţă tatăl, bunicul dinspre tată şi străbunicul, toţi cu aură de eroi, cu biografii pline de fapte extraordinare (care s-au întâmplat ori ar fi putut să se fi întâmplat). Şi s-a dovedit că Al Nouăzeci şi şaselea are rădăcini fabuloase şi atât de complexe, încât nici n-ai cum să te legi cu răutate de el. Se cuvenea doar să-l admiri: iată, un strămoş a pătimit pentru independenţa Italiei, însă nu poţi să fii supărat din punctul de vedere al împăratului pe el, întrucât fiul „eroului Piemontului şi al Lombardiei” a fost – şi mai era! –, la rândul său, un erou al Austruo-Ungariei, iar tatăl, ei bine, tatăl a murit pentru neatârnarea Franţei. Acei oameni n-au vorbit doar, ei chiar au dovedit cu preţul propriei vieţi ce înseamnă lupta pentru libertate, oriunde ai fi! Iată din ce rădăcini se trage acest tânăr frumos! Care era tot mai mult prinţul din poveste, aşa cum de altfel a şi prevestit buna sa bonă, cea alungată de pe Leopoldsberg de către Marele General.

Şi, din nou, ca şi în cazul atâtor strămoşi de-ai săi, pentru o vreme, şi Al Nouăzeci şi şaselea a devenit ţinta preferată a peţitoarelor. Da, numai că aici a apărut o problemă. O problemă ce, neexprimată cu voce tare, bântuia prin subconştient: dacă într-adevăr junele acela era un „dandy”… păi, nu se spune că acele personaje cuceritoare au cu toatele aplecări doar spre bărbaţi? Ba, e chiar dovedit lucrul acesta. Pe urmă, teribila temere a izbucnit şi în vorbe. „Pot da mai multe exemple, şoptea cineva, aceşti efebi sunt homosexuali!”. Iar altcineva, mai bine informat în domeniu, a spus că, din contră, el poate da exemple de persoane din acea categorie care nu numai că s-au căsătorit, dar au şi procreat o mulţime de prunci. Urmau lungi dispute dacă bărbaţii pomeniţi se încadrau sau nu în categoria în dispută, dispute ce au intrat chiar şi în două jurnale din capitala Ungariei. Un subiect într-adevăr palpitant! Numai că şi în cazul Celui de Al Nouăzeci şi şaselea, lucrurile au fost tranşate prin fapte, nu prin vorbe. Brusc, monsieur Peter a hotărât să se însoare!

Iniţial se credea că fericita aleasă va fi una dintre domnişoarele care-i pândeau zilnic sosirea la cofetărie şi care aveau grijă să se aşeze la masă în imediata apropiere a lui Monsieur Peter. Era o adevărată luptă aceasta, o luptă ce necesita multă strategie şi o vie promptitudine – concurenţa era mare. Domnişoara cu pricina avea câteva atu-uri speciale: talia ei subţire era admirată de toată lumea², era exuberantă, nu se ferea defel să se arate îndrăgostită până peste cap de preafrumosul Adonis cu perucă aurie, venea dintr-o familie bogată care – spre deosebire de alte case – nu-i impunea o conduită corespunzătoare, aşa că îşi permitea să vină singură în societate. (De fapt, nu chiar singură: una dintre peţitoarele celebre i-a oferit serviciile şi o însoţea de la distanţă, de la o altă masă, în local.) Şi, cum nici Monsieur Peter nu părea indiferent la insistenţele domnişoarei, lucrurile arătau că se îndreaptă spre fericitul final. Până acolo încât „concurenţa”, considerându-se lipsită de şanse, începea să se dea bătută. Şi să se mulţumească doar cu plăcerea sublimă a inhalării parfumului Rasc Oriental îmbunătăţit cu esenţă de frunze de palmier şi a încântătoarei mixturi W∙Ø∙Larsen şi ea îmbunătăţită simţitor cu o coajă de măr fiartă în rom cubanez. Monsieur Peter mirosea întotdeauna inconfundabil!

Când acolo, într-o frumoasă zi de septembrie însorit, Monsieur Peter³ a sosit la cofetărie însoţit de o domnişoară înaltă – şi mai înaltă decât el, care şi el era înalt. Şoc! O prezentă drept logodnica sa şi invită întreaga societate la nunta care va avea loc… peste doar câteva zile. Apoi le oferi tuturor celor de faţă şampanie. Bomba mondenă a metropolei! Ba, ştirea a fost imediat preluată şi de ziare străine. Cine era „şarpele interminabil”, cum a fost imediat catalogată aleasa de către rivala atât de crunt lovită? Poreclă preluată imediat de toată lumea: câtă vreme fetele s-au obişnuit că Monsieur Peter se va însura cu cineva din cercul lor, lucrurile au mai fost suportabile, însă apariţia acelei intruse a stârnit o uriaşă dezamăgire. Toate vechile admiratoare s-au simţit înşelate.

Ce s-a întâmplat, de fapt: Al Nouăzeci şi şaselea a închiriat un mic apartament în Pesta, unde se retrăgea după ce pleca de pe Régi Színház tér. Dar nu pentru a se odihni. Aici avea amenajată o încăpere cu tot felul de obiecte pentru menţinerea corpului, de la un perete pe care erau fixare spaliere şi până la haltere şi saltele. Dar şi până la un valet francez care îndeplinea şi rolul de masor. După care făcea o baie şi se îmbrăca din cap până în picioare cu alte haine. Toate astea durau, ca şi dimineaţa, cel puţin trei ore. Seara, la restaurant ori la operă, era proaspăt!

Într-una din zile a fost la bordel. Un stabiliment de lux, dar care l-a dezamăgit profund prin ambientul convenţional oferit. Aşa că şi-a dus partenera în micul său apartament. Partenera pe care a ales-o cu grijă şi care i-a impus pentru înălţimea ei şi pentru părul neobişnuit şi el de lung. Da, fiinţa aceea ieşea şi ea în evidenţă oriunde se afla. Aşa că, pe lângă valet, în locuinţa din Pesta a apărut zilnic şi acea femeie. Care l-a învăţat multe. (Lui, căruia nu-i plăcea să fie învăţat de alţii. Dar, în intimitate, cine să afle care este magistrul şi care discipolul?) Care l-a învăţat multe şi care i-a permis multe.

Bunul cititor nu trebuie să-şi imagineze că prima soţie a Celui de Al Nouăzeci şi şaselea a fost o simplă prostituată profesionistă. Şi biografia ei se pretează unei relatări ample, doar că bietul scrib este din nou presat de timp şi de teama de a nu încărca şi mai mult lunga sa poveste. Foarte pe scurt, el va aminti doar că „şarpele interminabil”, la doar 23 ani – Monsieur Peter n-avea pe atunci decât 19 –, profitând şi de statura ei, şi-a început viaţa sexuală foarte devreme, având şi două relaţii de durată, prima cu un ofiţer croat – care a părăsit-o când ea a crescut mult prea înaltă pentru el -, a două cu un rege african – un rege adevărat! – care a dus-o în ţara lui, unde a stat aproape patru ani, până ce bărbatul a căzut victimă unei lovituri de palat. Ea a reuşit să fugă, dar nu s-a reîntors la Varşovia, de unde era originară, ci s-a oprit la Budapesta, unde n-o cunoştea nimeni. Din ceea ce a izbutit să ia cu ea atunci când a trebuit să-şi părăsească în grabă viaţa lipsită de griji din Africa, a putut trăi fără probleme doar câteva luni. Inel după inel, lanţ de aur după lanţ de aur, pietre scumpe, toate s-au evaporat mai devreme decât să reuşească să-şi cucerească o nouă poziţie. Aşa că şi-a găsit meserie şi adăpost în acel stabiliment de lux. Dar dacă va fi recunoscută de cineva drept până nu de mult dama de consum, chiar când se va afla la braţul lui Monsieur Peter? N-ar fi mai bine ca el să nu facă prea mult zgomot şi să plece amândoi altundeva? Şi aşa, Al Nouăzeci şi şaselea i-a spus şi ei că vrea să plece în India. Acolo chiar că n-o va putea recunoaşte nimeni.

Da, o să plece şi în India, însă, deocamdată, se vor căsători la Budapesta! S-o recunoască? Cine s-o recunoască? Şi, la urma urmei, ce importanţă are?

Faţă de bunici, Peter a prezentat „şarpele interminabil” drept fosta suverană a ţării africane. (Ceea ce, în parte, era chiar adevărat, logodnica Celui de Al Nouăzeci şi şaselea şi-a putut impune orice dorinţă în patria regelui, chiar dacă n-a fost căsătorită cu el şi chiar dacă, deci, n-a avut statutul de regină.⁴)