CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (38)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Pe urmă, până la ultimele-i zile, nu şi-a mai făcut decât o singură dată apariţia în public. Această lungă nouă dispariţie este, poate, ceva mai uşor de explicat, Dandy de la Paris, nemaiavând resurse pentru traiul de dinainte, s-a mulţumit să rămână în apartamentul său de trei camere de pe Rue Joubert¹, unde era totuşi vizitat de un cerc fidel de cunoştinţe. De căsătorit nu s-a mai căsătorit, mulţumindu-se cu tovărăşia credincioasei Fany, mama naturală (?) şi bona Celui de Al Nouăzeci şi şaptelea. Cei ce-i intrau în casă îl găseau în ţinuta sa ireproşabilă, cu peruca aurie, cu mâna sprijinită de bastonul cu măciulie de aur, despre care se spunea că ar fi aparţinut celebrilor său strămoşi², cu ghiulul cu sigiliu pe deget şi emanând în jur întotdeauna acelaşi parfum Rasc Oriental. Monsieur Pierre a ştiut să-şi mascheze până la capăt drastica decădere financiară şi, dacă n-au mai existat toţi cei ce i-au asigurat, în acelaşi timp ori succesiv, o viaţă fără griji – nici un unchi Bruno şi nici o mătuşă Roberta Ludovica, nici un Ţipor şi nici un director de bancă la Budapesta -, oaspeţii din apartamentul de pe Rue Joubert obişnuiau să lase la plecare la Fany câte un plic cu bani. Nu mulţi bani, însă măcar atâţia cât să-i permită traiul tot mai stereotip (baia şi îndelungatul îmbrăcat – prânzul frugal – lunga reverie de după amiaza în fotoliul său imperial – adevărata ceremonie a cinei – baia de seară – a doua reveria în fotoliu – culcatul spre dimineaţă. Un timp, când vremea era mai bună, s-a ocupat de traducerea „sudălmilor sadea” şi în engleză. Varianta aceasta a rămas în manuscris.) Al Nouăzeci şi şaselea nu ştia sau, în orice caz, nu trebuia să ştie de donaţiile oaspeţilor. Despre care, desigur, nu se făcea nici o aluzie în timpul vizitelor. De aşa ceva se cuvenea să se ocupe doar slujnica (în acelaşi timp, bona, amanta, bucătăreasa).

După Marele Război şi după ce a trebuit să părăsească Palatul Kubic, Dandy de la Paris n-a mai ieşit din casă mai mult de un deceniu. Când a împlinit 80 de ani, Fany a vrut să-i organizeze o mică sărbătoare. În locuinţa sa, au fost invitaţi toţi prietenii ce i-au mai rămas, iar venerabilul personaj a dorit să dea ultimul său spectacol.

De data asta, Monsieur Pierre s-a orientat spre un regal gastronomic şi a pregătit personal cel mai adevărat „fish&chips“ londonez, cel mai autentic Tafelspitz austriac plus ciudăţeniile venite din alte locuri: sărmăluţe mici în foi de viţă cu mămăligă şi smântână, peşte spadă învelit în frunze de lotus şi iuţit cu numeroase mirodenii, creier de porumbel cu mujdei. Dulciuri de la Gerbeaud din Budapesta. Băuturi doar din Yunan (sudul Chinei) şi din Malaezia. Mai ales băuturi în care înotau mici vieţuitoare. („Sunt vii?” „Cum altfel?”) Serviciul a fost asigurat de Fany şi de un lacheu pe nume Jean. Totul învăluit în mireasma parfumului Rasc Oriental cu esenţă de frunze de palmier şi a încântătoarei mixturi W∙Ø∙Larsen îmbunătăţită simţitor cu o coajă de măr fiartă în rom cubanez introdusă în punga de tutun. Şi totul pe muzică preclasică. (De pe patefon, artişti în carne şi oase tot n-ar fi avut de unde plăti şi nici n-ar fi încăput în acel apartament de doar trei camere, unde şi aşa era greu să te mişti printre nenumăratele obiecte îngrămădite pe mobila şi ea mult prea multă pentru acel spaţiu limitat.) Venerabilul domn a fost singurul care a stat tot timpul aşezat într-un fotoliu imens, îmbrăcat în uniforma de general al unei armate inexistente, cu pipa în gură, cu peruca pe cap şi cu bastonul pe care i se sprijinea mâna stângă, atitudine ca pentru fotograf ori, mai bine spus, ca pentru pozatul la pictor. Dandy din Paris n-a părăsit acea poziţie în toată seara şi n-a scos nici un cuvânt, iar oaspeţii au trebuit să rămână în picioare şi să aibă grijă să nu răstoarne ceva. Felicitările Monsieur Pierre le-a primit fără să se mişte, doar cu o abia perceptibilă înclinare a capului. Nimeni n-a rezistat acolo mai mult de o jumătate de oră, toţi s-au simţit ca nişte elefanţi într-un magazin de porţelanuri fine.

La plecare, Fany a primit plicuri ceva mai substanţiale ca de obicei.

După mulţi ani, câteva ziare au relatat serbarea personajului aproape uitat, iar, cu o întârziere de o zi, la adresa de pe Rue Joubert, a sosit şi o felicitare de la preşedintele Franţei, Albert Lebrun. Mesajul a venit adus de un aghiotant în ţinută de gală, însă, din păcate, Monsieur Pierre nu l-a putut primi personal, aşa că scrisoarea introdusă într-o mapă cu însemnele preşedinţiei a fost preluată de Fany. În prezenţa lui Jean.

Vecinii au comentat îndelung momentul, iar cei care n-au ştiu până atunci nimic despre Mosieur Pierre (!) au aflat cu acel prilej alături de cine aveau fericirea de a locui. Un om cu o istorie cu adevărat fabuloasă³.

A fost într-adevăr ultima apariţie publică a lui Dandy de la Paris. În legătură cu care doar bătrâna Ana şi-a permis să râdă ori de câte venea vorba despre el. (Mai mult ca sigur fiindcă nu l-a cunoscut personal.)

Peter-Pierre a avut întotdeauna probleme cu digestia. Cu vârsta, acestea s-au agravat. Apoi au început şi problemele cu inima. Dandy de la Paris nu consulta medicii, în care nu avea încredere, ci se studia îndelung singur. Astfel, a ajuns la concluzia că inima reacţionează puternic la balonare, când diafragma împinge asupra toracelui. De aceea a devenit tot mai atent la cum îi funcţionau intestinele şi se doftoricea cu numeroase ceaiuri.

La 6 mai 1937, la vârsta de 83 ani, Al Nouăzeci şi şaselea, care n-a mai ieşit din casă de peste un deceniu, Al Nouăzeci şi şaselea, care vorbea tot mai puţin, i-a spus lui Fany că a simţit că i-a plesnit o arteră în cap. Când a aflat că exact în acelaşi timp a avut loc şi catastrofa zeppelinului Hindenburg, uriaşul dirijabil cu aproape 100 pasageri la bord, a mai adăugat că, în general, corpul său a devenit, în ultima vreme, tot mai mult un recipient ce captează nenorocirile lumii.

– Eu am dus-o bine întotdeauna, i-a spus menajerei, după ce iar n-a scos zile întregi nici un cuvânt. Îmi aduc aminte de o discuţie pe care am avut-o de mult, foarte de mult, cu directorul şcolii unde am învăţat. Directorul era un om extrem de inteligent. L-am întrebat: „Când omul n-a mai fost dependent de stricta supravieţuire, a început să aibă probleme existenţiale. Sau le-a avut şi înainte?” Şi nici acel om atât de bine pregătit nu a ştiut să-mi spună. Şi, atunci, cum e mai bine să trăiască omul?

Drept răspuns, buna Fany i-a aranjat mai comod perna de pe scăunelul de sub picioare.

Apoi, la începutul lui iunie, i-a chemat pe Fany şi pe Jean. Burta i se umfla tot mai des şi tot mai evident. Ceea ce nu era nici sănătos şi îi strica şi aspectul general.

– Patruzeci şi şapte! Nenorocirile se acumulează şi toate trec prin mine. Mă apropii de ţel. „Patruzeci şi trei!”. Drumul rămâne tot mai mult în urmă, lucru de care mi-a fost întotdeauna groază. Am ajuns la ţel. Când recipientul va fi plin, va exploda.

Iar, după alte câteva zile, i-a mai chemat o dată:

– M-am întrebat de multe ori ce înseamnă „Nu trebuie să înţelegi ca să înţelegi!” Abia după ce i-am citit pe Andrea Kempe, pe autorii de la Pamplona şi pe toţi… şi pe alţii care s-au ocupat cu legenda izgonirii lui Adam şi a Evei din Rai, am înţeles. „Turnul lui Babel” n-are nici un sens, dacă Dumnezeu a vorbit cu Adam într-o limbă, diavolul ascuns în şarpe într-alta, iar Adam a răspuns într-o a treia. Şi s-au înţeles, deşi Adam nu cunoştea celelalte două limbi. Abia acum am priceput!

A fost cel mai lung discurs pe care Monsieur Pierre l-a rostit în ultimii ani. Ultimii săi doi auditori n-au avut nimic de comentat.

La 8 iunie s-a întâmplat, după mai multe secole, prima eclipsă totală de soare. Ziarele au pregătit din timp evenimentul. Din Paris, fenomenul n-a putut fi observat. În schimb, l-a resimţit Al Nouăzeci şi şaselea în numele întregii Europe. L-a resimţit atât de puternic încât recipientul a explodat într-adevăr. Fany l-a găsit inert în fotoliu. Spre groaza ei, nici nu mai semăna cu Dandy de la Paris. În maiestuosul jilţ, nu se mai găsea decât cadavrul unui bătrân cu pantalonii plesnind pe burta puternic bombată. Parcă era burta unei femei în luna a noua În fotoliul maiestuos, nu se mai găsea decât un cadavru al unui bătrân din care, încetul cu încetul, ieşeau, pe rând, toate ridurile oprite vreme de 83 ani.

Se spune că multă vreme deasupra mormântului Celui de Al Nouăzeci şi şaselea s-a mai simţit aroma inconfundabilă de Rasc Oriental îmbunătăţit cu esenţă de frunze de palmier, împreună cu cea a tutunului W∙Ø∙Larsen îmbunătăţit cu o coajă de măr fiartă în rom cubanez. (Pentru înmormântarea sa, Dandy de la Paris a imaginat un spectacol maiestuos din timp, ceva la fel de extraordinar ca şi „nunta secolului” ori apariţia sa de la Expoziţia Universală din 1889. Doar că Fany n-a găsit caietul cu indicaţiile amănunţite decât mult după înhumarea Celui de Al Nouăzeci şi şaselea. „Înmormântarea secolului” n-a mai avut loc.)

A fost Al Nouăzeci şi şaselea un „dandy”? A fost Al Nouăzeci şi şaselea un excentric? Categoric nu neapărat acesta este epitetul ce-l caracteriza! Deci, după toate astea, scribul habar n-are ce este un dandy. „Patruzeci şi şapte!”