La fiecare palier ce ne încadrează viaţa – ţara, Europa, lumea –2015 a fost cenuşiu. S-a asumat că organizările sunt în ordine, având nevoie doar de ajustări pe idei consacrate. De aici a rezultat un an pestriţ, mai curând dificil, cu prea puţină înnoire. Nu are cum veni un 2016 mai bun, decât dacă vor fi schimbări curajoase de abordare.
În România, a fost anul unei creşteri economice bazate masiv pe circulaţia mărfurilor, cu inflaţie sub control şi cu prea puţină dezvoltare privind capitalul, ocuparea forţei de muncă şi infrastructura. A fost anul deciziei salutare de a reduce TVA şi de a mări veniturile angajaţilor, într-un efort de a impulsiona dinăuntru economia devenită teren de stors profituri cu investiţii minore. Se continuă astfel înlocuirea „austerităţii”, care a fost, la rândul ei, sursă de rămânere în urmă. A fost anul stagnării administrative, cu acuzaţii de corupţie în serie, din care nu s-a recuperat vreo daună majoră. Acest an a atestat – prin tragedia de la clubul “Colectiv”, dar şi prin altele – că vechea plagă a bramburelii, care a cauzat şi altădată tragedii şi pierderi, nu s-a vindecat. A fost anul în care viaţa politică a depins direct de operaţiile procuraturii. Lipsit de proiecte, parlamentul s-a ocupat în final de membrii săi, discreditându-se (cu legi de pensii speciale, reglementarea vânatului etc.). Croşetarea intrigilor a devenit mai importantă la decidenţi decât conceperea dezvoltării. Democraţia a mai cunoscut o limitare reducând rolul partidelor la aprobarea unui guvern de apartidici, fără program, impropriu numit tehnocratic. A fost politică externă de excursii, lipsită de idei, şi de pliere la măsuri de care nimeni nu răspunde. Moldova s-a distanţat. A fost anul unor editări de cărţi importante, fără dezbateri lămuritoare. Trei dintre romancierii prizaţi ai României mărturiseau că nu se mai comentează nici măcar beletristica de largă audienţă.
În Uniunea Europeană, nu s-a reuşit nici în 2015 curbarea cursului demografic, pluralismul a rămas paralizat, conformismul s-a perpetuat, iar competitivitatea a întâmpinat dificultăţi. Chestiunile sociale, mascate câtă vreme se izbutesc exporturi ridicate, ies încet în relief. Încep să se simtă efectele sancţiunilor economice aplicate între ţări şi tensiunile aferente. Au intervenit atacuri teroriste de anvergură în Franţa, care au aruncat sistemul Schengen în defensivă. Nu s-a ştiut gestiona fluxul refugiaţilor orientali. Criza greacă a arătat o Uniune Europeană ineficientă, ca urmare a stăruirii în opţiuni vetuste. Alegerile din Grecia, Portugalia, Spania, Polonia au dat apă la moară euroscepticismului. Acum, Marea Britanie şi ţările Acordului de la Vişegrad semnalează nevoia revenirii la proiectul iniţial al Uniunii Europene.
La nivel global, s-au simţit efectele creşterii economice din SUA, ale reorientării economiei chineze spre stimularea consumului intern şi ale prăbuşirii preţului petrolului. Aceasta din urmă abia începe să brăzdeze, prin urmări, economii întregi. Au trenat crize ale anilor anteriori, precum Ucraina şi Siria, cu o Turcie care afişează voinţa de a fi o forţă hotărâtoare în Orientul Mijlociu. Bombardamentele aplicate poziţiilor ISIS nu au schimbat situaţia, fiind nevoie clară de angajamente terestre. A început să se ia în seamă faptul că numai dacă se ajunge la o coaliţie SUA, UE, Rusia, China se va putea pune capăt terorismului. Numai o astfel de coaliţie poate opri cursul divergenţelor şi repune pe direcţia cooperării viaţa internaţională. S-a adoptat acordul internaţional pe mediu, care va schimba încet economia lumii. Geometria supraputerilor economice, nucleare, politice şi culturale a rămas, în mare, cea de după 2010. Accesul la arme nucleare al unor ţări cu intenţii ofensive creează nelinişti. Nemulţumirile sociale moştenite devin perceptibile.
Nu este o regulă corelarea celor trei paliere. De pildă, unele ţări europene se consolidează, chiar dacă Europa întâmpină dificultăţi. În Asia, creşterea economică şi restructurarea instituţională înaintează, deşi în alte locuri din lume sunt conflicte. Se observă, din nou, că starea unei ţări depinde, înainte de orice, de asumarea pricepută a dezvoltării proprii, de calibrul liderilor şi de viziune.
Aproape oriunde apar semnele unei uzuri şi disputele în consecinţă. Este nevoie de corecturi, dar chiar de ceva mai mult, de regândirea ansamblurilor. Ele nu pot veni decât dinăuntrul acelor ansambluri. În fapt, nu se va mai putea continua fără pericole (conflicte deschise, destructurări instituţionale, tensiuni sociale, terorism etc.), dacă economia ignoră consecinţele pentru populaţie şi mediu, dacă administrarea este ruptă de voinţa cetăţenilor, dacă deciziile sunt rezervate coteriilor incompetente, iar cultura este tautologică.
Societăţi cu aceste tare sunt provocate la schimbare. Nu este vorba doar de ajustări, ci de schimbarea ideilor conducătoare înseşi. Se întreţine iluzia păguboasă – convergentă cu monologul puterilor sustrase controlului democratic – că problemele s-ar rezolva fără oamenii care le trăiesc, că ar exista soluţii ce nu implică voinţele şi conştiinţele acestora, că un oficiu birocratizat ar fi în stare să dea soluţia. Această iluzie este de părăsit – cu cât mai devreme cu atât mai avantajos pentru cetăţeni. Rămâne actual Thomas Jefferson, care îndemna să se distingă între funcţionarea legală, ce garantează libertăţile („libertatea fizică”), şi chestiunile pe care aceasta nu le poate rezolva („emanciparea morală”) şi care cer o angajare civică şi etică. Trebuie dat credit demnităţii umane şi dezbaterii cooperative, printr-o viziune cuprinzătoare.
Doar că, azi, acea componentă morală a democraţiei, a cărei lipsă este resimţită, are nevoie de elaborare instituţională. Nu este suficient apelul la civism şi morală pentru a rezolva crize extinse. Mai trebuie instituţii – instituţii ale unei democraţii deschise şi deliberative. Întreaga construcţie instituţională existentă are nevoie de renovare, fie şi numai pentru a servi scopurile din care se revendică.
Lumea s-a schimbat încă o dată după 1989, încât, în jurul lui 2010, s-a intrat într-o situaţie nouă. Din raţiuni principiale şi factuale, cotitura spre democratizare se cere făcută din nou. Restabilirea pluralismului abordărilor aflate în competiţie este doar un pas. Este vorba de a reveni la o social-democraţie ce are ca focus nu îmbogăţirea unor grupuri, ci grija pentru cei defavorizaţi, la un liberalism ce nu se limitează la a pulveriza organizări, ci este capabil să gândească condiţiile instituţionale ale extinderii libertăţilor, la o creştin-democraţie ce nu se epuizează în simbolistică, ci face reper din solidaritatea cu cei năpăstuiţi. Pasul hotărâtor este reforma instituţiilor pe linia trecerii de la democraţie înţeleasă ca simplă tehnică de alegere periodică a reprezentanţilor, la democraţie ca formă de viaţă.
Desigur, se poate continua în organizările actuale, pentru a aştepta să se vadă ce urmează. Dacă aceasta este opţiunea, atunci 2016 nu va fi diferit de ceea ce a fost. Dacă se merge însă pe opţiuni noi, se pot deschide oportunităţi pentru viaţa fiecăruia.
Şi în România, lucrul bine făcut iese numai dacă este mai întâi bine gândit. Altfel, nu are cum să fie decât acelaşi lucru. Punct şi de la capăt este deviza adecvată dacă se lămureşte de la care capăt. Privind responsabil situaţia în care s-a ajuns, dincolo aşadar de meschinele calcule ale unei reduceri a politicii la jocul combinaţiilor, capătul ar trebui să fie acolo unde s-a oprit democratizarea acum mai bine de un deceniu.
Nici România nu are şanse de relansare decât sub condiţii care sunt acum limpezi, prin gravitatea problemelor ce se înfruntă (rămânerea în urmă, dezindustrializarea, jaful bogăţiilor naturale, şomajul, scăderea nivelului profesional, demotivarea). Intră în discuţie, inevitabil, o paletă largă de măsuri: politică economică ce a învăţat din lichidarea industriei prin brambureală; democratizare ce renunţă la limitarea de drepturi, în favoarea abordării integrative a cetăţenilor; politică meritocratică a personalului; asumarea de sine ca naţiune democratică prin despărţirea de naţionalismul vetust şi de internaţionalismul prost însuşit; politică externă fidelă alianţelor, fără a fi mimetică şi caducă; restabilirea dezbaterii publice şi a preţuirii creaţiei.
Că toate acestea sunt necesare, vedem zilnic. Câteva fapte sunt sugestive şi ar trebui să dea de gândit. Bunăoară, palavragismul a revenit în spaţiile publice, dar, ca şi altădată, din şuetă nu iese mare lucru. La noi, dacă aruncăm o privire în caracterizări, aproape toţi sunt „excepţionali”, cel puţin „foarte buni”: foarte buni specialişti, foarte buni diplomaţi, foarte buni politicieni. Dar când privim rezultatele, peisajul obligă la constatarea că a ieşit rău sau destul de rău. Altfel spus, are loc o enormă inducere în eroare a populaţiei, căci criteriile performanţei şi ale răspunderii sunt, evident, prea jos puse.
Pe continent, suntem după alegeri recente – în Grecia, Franţa, Portugalia, Spania – care indică mărimea erorilor neoliberalismului postbelic. Derapajul din Polonia arată că distanţa până la cunoscuta extremă a anilor treizeci nu e mare, că dispreţul pluralismului şi tentaţia de a restaura autoritarismul prin majoritate aritmetică ocazională nu sunt departe. Orice s-ar spune, cerinţele Marii Britanii – relativizarea aplicării unităţii politice prevăzute în Tratatul de la Roma, limitarea circulaţiei libere a forţei de muncă, renunţarea la unificarea monetară, fixarea parlamentului naţional ca unică autoritate legitimă – rămân un indiciu al precarităţii în care s-a ajuns ca urmare a amânării democratizării Uniunii Europene înseşi. 2016 va repeta neclarităţile şi neajunsurile de acum, dacă nu intervin iniţiative pe această direcţie. Momentul pretinde idei noi, iar cine nu le elaborează va plăti scump.
Lumea din 2016 va etala fricţiuni ale supraputerilor în Europa Răsăriteană, Orientul Mijlociu şi Marea Chinei de Sud, care nu au cum să nu conteze. Vor exista, însă, în continuare, interesul şi înţelepciunea de a nu escalada deosebirile de puncte de vedere dincolo de o limită. Va avea totuşi greutate simplul fapt că acordurile întârzie. Rusia îşi reafirmă statura de supraputere nucleară, rolul Chinei în deciziile mondiale sporeşte, Germania urcă într-un rol internaţional mai profilat, Marea Britanie şi Franţa nu mai acceptă să stea la margine. Puterea mondială a SUA nu poate fi concurată, dar ea resimte, la rândul ei, nevoia de a găsi o altă gestiune a situaţiilor. Se ridică întrebarea: vor reda alegerile ce vin capacitatea de a pune în joc o nouă gestiune, cu idei curajoase, şi de a deschide o cale promiţătoare în viitor? Pentru aspiranţii la ocuparea Casei Albe şi Capitoliului este ocazia de a lansa viziuni proaspete ce revin la multilateralism, fără a afecta eficienţa, viziuni care încurajează democratizări făcute de forţe din ţara respectivă. Lupta împotriva terorismului şi combaterea corupţiei, ce vor fi în anvanscenă în 2016, ar putea fi duse astfel mult mai eficace spre un deznodământ pozitiv.
www.andreimarga.eu
