CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (42)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Seara, Al Nouăzeci şi şaptelea, înalt şi extrem de palid, însoţit de Fany, se înfăţişă în încăperea mare de la parter. Domnii Bric şi Schwalbe se aflau deja acolo şi nu l-au mai lăsat să se aşeze între femei, ci l-au instalat într-un fotoliu chiar între ei doi. Băiatul s-a lăsat în seama lor: era în mod evident bolnav. Cei doi bătrâni singuri au ajuns să se simtă responsabili de Rudolph. Mai târziu, ei îşi vor recunoaşte unul celuilalt că „tânărul prieten” le-a apărut spre a le dea un nou (şi probabil ultim) sens vieţii. Nu numai „tânărul prieten” a reuşit aceasta, ci şi ei doi au ajuns să lege o prietenie strânsă, cum atât de rar se întâmplă la vârsta lor.

– Nu se opune fiindcă este evident că-i bolnav, i-a şoptit domnul Bric domnului Schwalbe.

– Asta-i limpede, a răspuns tot în şoaptă profesorul alsacian, însă s-ar putea să-şi revină, dacă-l vom putea face să se bage în discuţie.

Ceea ce s-a şi întâmplat. (Domnul Schwalbe, specialist în limbi antice, s-a dovedit şi un bun terapeut.) Al Nouăzeci şi şaptelea a intervenit în discuţie cu mult mai repede decât s-au aşteptat cei doi, şi, pe măsură ce vorbea, culoarea îi revenea vizibil în obraji.

În seara aceea, s-a nimerit să vină vorba despre ultimele descoperiri astronomice. Tocmai a apărut volumul întâi din La Planète Mars de Camille Flammarion şi domnii discutau despre canalele de pe Planeta roşie, despre care acelaşi autor susţinea că ar fi opera unei civilizaţii inteligente. Nu toţi cei de faţă erau la curent cu noua cartea a astronomului, însă tema unor lumi extraterestre naşte mereu controverse. De data asta, în mijlocul agitatelor dispute, s-a auzit şi vocea adolescentului. El nu numai că a citit recent apăruta La Planète Mars, ci cunoştea şi naraţiunea fantastică Uranie a aceluiaşi autor. Chiar şi cei ce n-au ţinut niciodată în mână o carte de Camille Flammarion, ştiau despre concepţiile aceluia în legătură cu lumile probabile de pe alte corpuri cereşti, despre faptul că sufletul omenesc este diferit de trup şi posedă calităţi extraordinare, ignorate încă, precum şi relatările despre asemenea concepţii. Ca de obicei, în astfel de cazuri, ecourile din presa de bulevard erau mai la îndemână chiar decât cărţile de popularizare ale autorului, devenite best-seller-uri şi vândute în tiraje… astronomice. Aşa că, bineînţeles, disputele au alunecat repede, cu argumente pro şi contra, spre civilizaţiile extraterestre. (În timp ce lumea multă se interesează mai ales de tot felul de cancanuri, iată că oamenii inteligenţi găsesc teme cel puţin la fel de palpitante!) Când s-a ajuns la etalarea unor citate din Biblie – printre cei de faţă se aflau şi două feţe bisericeşti, un catolic şi un calvinist -, Rudolph a sistematizat discuţia pornind de la lucrările lui Charles Messier, „tatăl cometelor”. În presă – şi nu în reviste de specialitate! – a apărut ştirea că la numai 35 ani, Flammarion a descoperit într-un anticariat un exemplar din celebrul Catalog al lui Messier, pe margine cu numeroase adnotări olografe ale autorului şi că, studiind preţiosul volum vechi de un secol, a izbutit să demonstreze că sub Corpul M102 se ascunde de fapt galaxia NGC 5866. Gălăgia obişnuită din timpul lungilor seri din salonul pensiunii La Prometeul Modern s-a frânt. Tânărul acela a putut să-şi ţină disertaţia timp de aproape o oră. La început, e adevărat, s-au găsit câţiva domni respectabili care au încercat să intervină, însă replicile Celui de Al Nouăzeci şi şaptelea au fost de fiecare dată precise şi fără posibilitatea de a fi combătute. Un domn Charles Wurm, cunoscut pentru analizele sale zodiacale din ziarul de sâmbătă, a fost şi el redus la tăcere. Băiatul a combătut până şi atât de popularele astrograme, precizând că acestea nu folosesc poziţiile adevărate ale corpurilor cereşti, ci doar proiecţiile lor pe ecliptică. Domnul Wurm, zâmbind superior, a insistat. Şi, astfel, s-a ajuns la vechiul călcâi al lui Achile al zodiacului: punctul vernal (punctul de referinţă) al zodiilor nu mai este cel de acum 2000 de ani şi puştiul a reuşit să demonstreze şi cum l-a deturnat, în decursul vremii, procesia echinocţiilor. Păstrându-şi pe faţă zâmbetul superior, asemenea grimasei unei măşti, domnul Wurm n-a mai intervenit în discuţie.

Aşa că, în curând, nu s-a mai găsit nimeni să-l întrerupă pe Rudolph. Fany a urmărit totul de la locul ei şi s-a îmbujorat toată de fericire¹. Nici domnii Bric şi Schwalbe nu-şi puteau ascunde satisfacţia, ba chiar mândria, că au adus în scenă un asemenea personaj.

Extrem de erudit, discursul lui Rudolph a lăsat impresii diferite. Pe de o parte, s-a încercat să se reamintească modul cum a pornit discuţia despre ultima carte a lui Flammarion pentru a se vedea dacă nu cumva domnul Bric ori domnul Schwalbe au pregătit din timp subiectul şi i-au dat prilejul protejatului lor să-l înveţe pe îndelete. Da, da, parcă domnul Schwalbe a adus „întâmplător” vorba despre proaspăt apăruta carte La Planète Mars… E clar, totul n-a fost decât un aranjament!

Pe de altă parte, distinsa societate simţea un profund disconfort că atât de incitantele şi plăcutele dispute au fost „ucise” de disertaţia acelui copil. (Care era şi bâlbâit pe deasupra! Care, până atunci a stat liniştit şi politicos în sectorul femeilor…) Aşa că, fără a se consulta între ei, ci doar cu proprietarul, domnul Rouger (ce-şi spunea „hotelier şi filosof”) au plănuit pentru a doua seară atacarea unui alt subiect, spre a vedea cum se va descurca tânărul luat prin surprindere.

Numai că a doua zi, domnul Bric, tuşind fără întrerupere, şi-a ţinut promisiunea şi, închiriind o birjă, l-a dus pe Rudolph la mănăstirea Ferme zu Chiuso. Când au revenit, mult după apusul soarelui, Al Nouăzeci şi şaptelea n-a mai coborât în salon. Spre dezamăgirea generală. „E obosit” l-a scuzat domnul Bric, însă era limpede că nu l-a prea crezut nimeni. Convinsă că a demascat „cabotinul”, lumea s-a reîntors le controversele gălăgioase, întrerupte atât de neplăcut de puşti. Şi cum tânărul domn n-a mai revenit nici în zilele următoare, lucrurile au intrat iarăşi în normal, atmosfera din salonul cel mare a devenit din nou trepidantă, spre marea satisfacţia a tuturor. (Nerevenirea lui Rudolph a fost socotită unanim drept acceptarea înfrângerii şi doar faptul că n-au fost suficient de prompţi în a-l face de râs în seara aceea, a mai întunecat puţin biruinţa respectabililor bărbaţi.)

Şi, totuşi, nu toată lumea a fost bucuroasă de „absenţa” a tânărului domn. Printre doamne, s-a aflat şi, domnişoara Vencue, fiica unuia dintre cei mai importanţi avocaţi din Geneva. În vârstă de aproape optsprezece ani, fata venea în fiecare sfârşit de vară împreună cu părinţii ei la pensiunea La Prometeul Modern, întrucât mamei sale i s-a recomandat o cură anuală la mare înălţime. Se părea că domnişoara Vencue a moştenit şi ea un început de afecţiune pulmonară. (Ceea ce – Slavă Domnului! – mai târziu nu s-a confirmat.) Madeleine, fiica, era înaltă şi slabă, purta ochelari şi era convinsă că şi-a găsit perechea în „Tânărul domn”, pe care-l credea cam de o vârstă cu ea. Sigur, la început, cât Rudolph nu s-a mişcat de pe scaunul său de lângă Fany, domnişoara nici nu l-a luat în seamă, însă după extraordinarul recital despre astronomie, teoriile lui Flammarion ori civilizaţiile extraterestre, Madeleine nu s-a mai putut gândi la altceva decât la Al Nouăzeci şi şaptelea, cel care, printre altele, a vorbit atât de convingător şi de documentat şi despre lumile de pe alte planete, subiect ce o pasiona şi pe ea, după ce a citit o serie de romane cu iubiri galactice. Şi cu cât s-a prelungit absenţa lui Rudolph, cu atât domnişoara Vencue se gândea mai pasional la el.

Dar Rudolph şi-a găsit, în sfârşit, o sursă cvasi inepuizabilă de cărţi. Prin relaţia domnului Bric cu părintele bibliotecar de la mănăstirea Ferme zu Chiuso, tânărul a putut intra în uriaşul labirint. I-a ajuns prima sală, el fiind mai degrabă un gurmand decât un gourmet: nu alegea multă vreme ce să citească, important era să aibă ce citi. Şi părintelui Guido, tânărul domn i-a lăsat o impresie cu totul deosebită şi l-au năpădit vechi amintiri: Al Nouăzeci şi şaptelea s-a deschis greu şi în faţa călugărului, însă cât a vorbit a dovedit o cunoaştere cu totul ieşită din comun a problemelor în discuţie. Părintele, purtându-l printre şirurile etajerelor cu cărţi, a început prin a-i recomanda băiatului un anumit volum din rafturile pe unde nu întâmplător i-a condus şi, imediat, al Nouăzeci şi şaptelea s-a arătat capabil să precizeze o adevărată bibliografie legată de subiectul respectiv. Curând, lui Guido a început să-i fie penibil că a intenţionat să-i ofere o literatură medievală cu romane cavalereşti, aventuri captivante, de obicei, pentru adolescenţi. Totuşi, pe urmă a văzut că nu trebuie să-i fie jenă de alegerea sa, Rudolph arătându-se deschis faţă de orice înscris, întrucât făcea nenumărate relaţii (şi) cu lucrări din cu totul alte categorii. „O bibliotecă este asemenea universului, unde fiecare corp (ceresc) îşi are locul şi raţiunea de a fi. Şi, la fel cum orice corp (ceresc), se află în interdependenţă cu celelalte corpuri (cereşti), aşa şi fiecare carte este în acelaşi timp un motiv şi o consecinţă pentru raftul unde se află, pentru sala în care se găseşte raftul, pentru clădirea bibliotecii”.

(Rudolph tocmai cântărea în mână un volum gros de astrologie, poate de aceea a făcut referire la corpurile cereşti, gândi călugărul.)

– Da, i-a recunoscut părintele Guido domnului Bric, băiatul acesta este cu totul deosebit. Însă monahul n-a făcut această afirmaţie cu bucurie. Am mai cunoscut asemenea fenomene: mai ales cei ce n-au predilecţii pentru o anume temă, ci sunt, ca să spun aşa, la ei acasă, oriunde i-ai plasa, mai ales aceia n-o termină bine!

– Oare de ce? Domnului Bric i-a scăpat întrebarea şi a regretat imediat.

– Până la urmă, le explodează capul! De câte ori nu se întâmplă ca studenţii cei mai buni să eşueze lamentabil?

Părintele Guido n-a dorit să dea mai multe explicaţii, iar domnul Bric, cunoscându-i povestea, n-a insistat. Părintele Guido s-a călugărit la o vârstă matură, după ce în viaţa de mirean a fost, de foarte tânăr, profesor la una dintre cele mai prestigioase universităţi din Franţa. Se spunea că a avut un fiu cu totul genial care, la doar zece ani, a fost propus pentru a-şi susţine bacalaureatul. Acolo, în faţa unei comisii extrem de severe, pe alocuri chiar ostile, ar fi dat cu succes primele două examene, însă ar fi refuzat să se prezinte şi la ultimul, la al treilea. După o ceartă în familie, băiatul s-ar fi refugiat în podul clădirii cu trei etaje şi, încă în aceeaşi noapte, s-ar fi aruncat în gol. Gestul său a venit cu totul neaşteptat, în urma anilor cât le-a oferit cele mai mari satisfacţii părinţilor săi. Soţia părintelui Guido a murit de inimă rea, câteva săptămâni mai târziu, iar profesorul şi-a abandonat apartamentul şi s-a retras într-o mănăstire. Au urmat doi ani petrecuţi într-un schit, după care a fost descoperit întâmplător de arhiepiscop. Excelenţa Sa l-a cunoscut pe profesor de mult, îl cunoscuse şi pe micul geniu şi era la curent şi cu tragedia consumată². Cum tocmai în perioada aceea bătrânul părinte Guido, eruditul bibliotecar din lăcaşul de la Ferme zu Chiuso, s-a stins în urma unei lungi şi epuizante boli şi i se căuta un înlocuitor, fostul profesor universitar, vestit pentru vastele-i cunoştinţe, a părut a fi persoana potrivită. Şi, astfel, părintele Guido l-a înlocuit pe părintele Guido în administrarea extraordinarei biblioteci. Însă toate astea s-au întâmplat cu foarte mulţi ani în urmă şi întâmplările petrecute s-au pierdut în ceaţa unor relatări din surse tot mai îndepărtate. Aşa că domnul Bric, în cunoştinţă de cauză cu biografia monahului, a considerat, pe bună dreptate, că nu se cuvenea să insiste. Însă, privindu-l pe Rudolph, remarca părintelui i-a lăsat un fior adânc în suflet. Bibliotecarul de la mănăstirea Ferme zu Chiuso, el însuşi o adevărată bibliotecă vie, vorbea puţin, dar când o făcea nu rostea niciodată cuvinte gratuite… Să se afle în formare şi în Al Nouăzeci şi şaptelea bomba care a explodat în creierul fiului lui Guido?

Atunci a realizat domnul Bric cât de mult s-a ataşat de Rudolph…

Al Nouăzeci şi şaptelea nu părea să fie şi el îngrijorat de predicţiile călugărului. Ba, chiar dimpotrivă, tânărul domn părea să se simtă mult mai bine decât în oricare altă zi de când a venit la pensiunea cocoţată pe vârf de munte, nu departe de Mont Salêve şi Plainpalais. Paloarea îi dispăruse din obraji şi ochii îi fugeau neastâmpăraţi de la un raft la altul. Băiatul se purta asemenea unui copil lăsat de capul lui într-un laborator de cofetărie, doritor să guste din fiecare dintre prăjiturile de pretutindeni în jurul său şi neputându-se hotărî, de atâta nerăbdare, cu care dintre ele să înceapă.

– Încet, încet! încercă să-l tempereze părintele bibliotecar.

• Nu am mai avut nimic de citit de mai bine de trei zile, explică băiatul, de parcă ar fi spus că n-a beneficiat de nici o fărâmitură de pâine în tot acel răstimp.