CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (48)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Ne aflăm, de acum, în anul 1912, Rudolph şi Edgar discutau în scrisorile lor despre puzderia de noi asteroizi descrişi (doisprezece la număr în acel an) sau despre erupţia în Alaska a vulcanului Novarupta (care se va dovedi a fi cea mai mare erupţie vulcanică a veacului). Chiar dacă mai legau asemenea evenimente de misterul Tunguska, preocupările lor erau mult mai diverse. În schimb, lumea era mai atentă la catastrofa marelui vapor de lux R.M.S. Titanic, o insulă plutitoare cu mai multe etaje, ce s-a scufundat în ocean. O lume decadentă, predestinată conflagraţiei ce se apropia. O lume ce s-a amuzat copios când, la o liturghie în Pantheon, un anarhist italian, Antonio d’Alba, a tras mai multe focuri asupra regelui italian Victor Emanuel III, fără a fi fost în stare măcar să-i nimerească un deget. Europa era plină de evenimente. Şi Asia era plină de evenimente. Şi America. Ambele Americi. Şi Africa. Multe dintre aceste evenimente făcând valuri, altele epuizându-se în adâncuri. Unul dintre aceste evenimente chiar s-a petrecut pe continentul negru, în timpul războiului italo-otoman, când, după tratatul de la Lausanne, Turcia a cedat Italiei posesiunile ei din nordul Africii. Tripolitania a devenit provincia unei ţări care a avut ambiţia de a ajunge şi ea imperiu colonial. Dar decât frământările lumii celei mari, la Benghasi a fost mai importantă viaţa peştilor din Marea Mediterană: indiferent de cine stăpâneşte administrativ ceea ce s-a numit mai târziu Libia, de capturile din năvoadele pescarilor depindea hrana a mii de oameni. De acest lucru era convins şi doctorul Umar, sosit din sud, la începutul secolului, să studieze ecosistemul de unde venea mâncarea atâtor familii. Umar a sosit dintre beduinii saharieni, obişnuiţi cu mările şi furtunile de nisip şi nu cu viaţa din jurul întinderilor de ape. Dar Umar a studiat în Anglia, fiind atras tocmai de lumea atât de exotică a vieţuitoarelor marine, total străină universului în care a copilărit. Darwinist convins, a cercetat evoluţia diferitelor specii de peşti şi de fiinţe ale adâncurilor şi a ajuns la concluzia că putea fi îmbunătăţită radical calitatea acestora întru folosul oamenilor. „Turci, arabi, italieni sau asiatici, toţi trebuie să mănânce. Or, cum aici sporul populaţiei este mai mare ca oricând, nu există decât două soluţii de a-i sătura pe toţi: ori maximalizăm producţiile de alimente ori minimalizăm numărul de guri flămânde. Această din urmă rezolvare le aparţine politicienilor conducători de oşti. Eu încerc să mă ocup de prima soluţie!” pretindea el. Dr. Umar n-a fost niciodată un om de succes: n-a fost iubit pentru că nu se mai purta ca un beduin, nici măcar ca un african, dar nu se comporta nici ca un european. Ceea ce nu l-a împiedicat să-şi vadă de cercetările sale şi să elaboreze o teorie şi o practică de ameliorare a unor specii de vieţuitoare marine. (Savantul spera că acesta ar fi doar primul pas pentru universalizarea lucrărilor sale asupra tuturor fiinţelor vii. „Şi asupra oamenilor?” a fost întrebat de unul dintre puţinii jurnalişti ce l-au luat vreodată în seamă. „Şi asupra oamenilor, dacă va fi nevoie” a răspuns. Afirmaţie ce nici ea n-a fost menită să-i sporească simpatia. Mai ales că Umar, convins că anumite părţi ale corpului consumă inutil energie şi substanţe nutritive, acţiona brutal pentru inhibarea acelor segmente ale trupului material.)

Rudolph, care citea în continuare tot ce-i cădea în mână, a dat şi de cartea lui Umar, „Ameliorarea speciilor”. Nu l-a cunoscut niciodată personal pe autorul ei – aşa cum nu l-a cunoscut niciodată personal nici pe Edgar Cayce -, însă a intrat în corespondenţă şi cu învăţatul din Bengasi. Corespondenţă întreruptă brusc, odată cu decesul lui Umar în 1913. (Moartea aceea n-a stârnit valuri, deşi s-a petrecut în circumstanţe suspecte. Odată cu el, au dispărut şi roadele muncii sale. Poate singurul care le-a mai urmărit a fost Al Nouăzeci şi şaptelea. Rudolph, unica dată în viaţă când nu s-a mulţumit doar să citească şi a vrut ceva mai mult, a reprodus una dintre cele mai simple experimente ale lui Umar, hrănind după reţeta aceluia un crab, în urma aplicării unor crestături pe anumite zone asupra crustaceului, conform cu recomandările din Ameliorarea speciilor. Spre surprinderea sa, rezultatele au venit mult mai repede decât s-a aşteptat şi i-a uimit şi pe cei ai casei, după ce le-a arătat modul incredibil cum s-a dezvoltat crabul. Domnul Bric, mirat şi el, l-a chemat pe un vechi prieten, un bătrân profesor universitar de la Berna. Acesta a respins imediat teoria savantului african, de care, e drept, până atunci nici n-a auzit. Nu l-a convins nici crabul uriaş, care abia mai încăpea în recipientul unde a fost introdus. Drept urmare, Rudolph a repetat experimentul cu alţi doi crabi. Patruzeci şi şapte! Aceştia au murit curând după ce le-a aplicat crestăturile pe corp. „Şi, atunci, cum se explică îngrăşarea atât de spectaculoasă a primului crustaceu?” „A fost o coincidenţă” a retezat sec discuţia cunoştinţa domnului Bric.

Rudolph a mai continuat, o vreme, să încerce experimente ale doctorului Umar. Unele i-au reuşit, dar profesorul universitar de la Berna, chemat din nou de domnul Bric, a declarat iarăşi că totul nu este decât rezultatul unor coincidenţe. Şi, într-adevăr, următoarele exemplare supuse aceloraşi proceduri fie mureau, fie nu se dezvoltau la fel ca primele. Pe urmă, s-a prăpădit şi domnul Bric şi profesorul de la Berna n-a mai venit să-şi dea verdictul. Şi nici Al Nouăzeci şi şaptelea nu s-a mai ocupat de punerea în practică a celor descrise în Ameliorarea speciilor, cartea doctorului Umar.

Al Nouăzeci şi şaptelea nu se mai ocupa de crestarea crabilor după indicaţiile doctorului Umar, o activitate care, oricum, pe timpul ei, îl lipsea de plăcerea/necesitatea de a citi¹.

Totuşi, caietele albastre completate atât de sârguincios de Madelaine i-au oferit şi indicii utile scribului, chiar dacă într-o măsură mult mai mică decât s-a aşteptat el la început. De pildă, pentru o zi caldă de iunie a anului 1914. Al Nouăzeci şi şaptelea împlinise 36 ani, era căsătorit, avea un băiat adolescent, se bucura de o stare materială bună, ducea o viaţă tihnită. E drept că nu beneficia de vreun atestat de studii, nici măcar de o diplomă de absolvire a vreunei şcoli, că nu practica nici o meserie şi că nu avea nici o slujbă, însă la veniturile moştenite încă de tatăl său şi la largheţea cu care îl sprijinea acesta, chiar că nu-i erau necesare rigorile obişnuite de care depinde viaţa celor mai mulţi dintre noi. Plus că mai era şi zestrea cu care a venit Madeleine. Nu e mai puţin adevărat că nici pretenţiile nu-i erau foarte mari, Rudolph mulţumindu-se cu aerul din natură, cu lichidul (oricare) din ceaşca plină aflată mereu la îndemână, cu textele sale scrise, cu o mâncare pe care o consuma indiferent (de asemenea citind între timp) şi de o încăpere suficient de caldă şi de luminoasă pentru a putea să-şi vadă de ale lui. (Sau, pe timp frumos, de o bancă pe o alee.) Cu toate acestea, era un soţ de care nevasta sa era îndrăgostită ca la început şi un tată gata de a se îngriji – după toate indicaţiile din cărţi – de fiul său. (Să ne amintim că atunci când Al Nouăzeci şi optulea a trecut prin bolile copilăriei, Rudolph n-a chemat medicul familiei, ci l-a doftoricit el, conform celor citite. Totuşi, Fany a anunţat – mai mult pe ascuns – şi doctorul şi acesta n-a prescris decât exact ceea ce a recomandat, înaintea sa, Al Nouăzeci şi şaptelea.) Şi de educaţia fiului său s-a ocupat în acelaşi mod Rudolph: de la o vârstă fragedă, băiatul a stat în fiecare seară în preajma părinţilor, atunci când tatăl făcea un rezumat al celor citite în ziua respectivă şi când mama, asemenea unui grefier conştiincios, nota, după cum pricepea ea, în caietele ei şcolăreşti. Câteodată, asista şi Fany la acel ceremonial zilnic, iar copilul Al Nouăzeci şi optulea trăia în mod firesc acele momente, de parcă expozeurile de seară făceau parte din orarul diurn cel mai firesc, asemenea cinei. Uneori, Al Nouăzeci şi optulea adormea înainte ca Rudolph să termine de vorbit. Mai târziu, a trăit cu nostalgia acelor seri, care au rămas pentru el etalonul superior al vieţii tihnite. O perioadă ce nu avea să se mai întoarcă niciodată. O perioadă atât de dulce tihnită, cum disciplina cazonă de la şcoală avea să i se pară şi mai greu suportabilă. (La insistenţele lui Fany, Al Nouăzeci şi optulea a fost trimis la un colegiu militar. Buna femeie dorea astfel să i se creeze băiatului perspectivele unui trai mai apropiat de cel al tuturor oamenilor, tot mai îngrijorată fiind de comportamentul nefiresc al lui Rudolph, comportament ce se revărsa încetul cu încetul asupra întregii familii. Sigur, nici Monsieur Pierre n-a dus niciodată „traiul normal” de care vorbea Fany, dar Monsieur Pierre era Monsieur Pierre şi tot ce făcea el era sclipitor. În cazul lui Rudolph, lucrurile stăteau cu totul altfel. Şi nu numai în ochii lui Fany.)

Deci, însemnarea din caietul Madeleinei din 13 iunie 1914: „N-am ce să scriu². Rudolph n-a povestit în seara aceasta nimic. S-a oprit din citit şi priveşte în gol. E foarte cald, cred că va veni o furtună. Dacă-i vorbesc, îmi răspunde. Dar ştiu că nu trebuie să-l deranjez în asemenea momente. Ruppert a revenit iarăşi fără voia superiorilor acasă.” Este o pagină specială aceasta: în primul rând, că acele caiete albastre, dacă le-am considera jurnal, atunci nu le-am putea privi decât ca un jurnal de lectură. Foarte, foarte rar a trecut acolo soţia Celui de Al Nouăzeci şi şaptelea şi întâmplări cotidiene. Faptul că a specificat că „Rudolph n-a povestit în seara aceasta nimic.” şi a mai şi continuat: „S-a oprit din citit şi priveşte în gol. E foarte cald, cred că va veni o furtună. Dacă-i vorbesc, îmi răspunde. Dar ştiu că nu trebuie să-l deranjez în asemenea momente” denotă că Madeleine, atât de captivă în admiraţia necondiţionată faţă de bărbatul ei, a fost agitată şi nesigură: vremea de dinainte de furtună, precum şi fuga băiatului de la şcoala militară³ o făceau să iasă din tipicul atât de respectat deja vreme de atâţia ani? În al doilea rând, şi caligrafia impecabilă de până atunci este înlocuită cu un scris nervos, orizontala rândurilor nu mai este respectată şi, pentru prima oară, apar şi două greşeli de ortografie. Da, în mod cert, Madeleine, cea întotdeauna atât de egală cu sine, era extrem de agitată în ziua aceea.