CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (55)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Scribul a crezut întotdeauna că dacă i s-ar oferi cuiva prilejul de a se muta pe o insulă izolată, însă cu clima cea mai plăcută din lume, o insulă unde să fi fost transferate cele mai sofisticate realizări tehnice menite să-i îndeplinească omului orice dorinţă, unde problema hranei s-ar rezolva prin frigiderul ce s-ar autoalimenta cu bunătăţile cele mai fine, iar un televizor uriaş ar oferi sute de canale cu cele mai diferite programe, unde nisipul plajei ar fi mai fin decât pudra, iar marea limpede tot timpul anului, dacă i s-ar oferi cuiva prilejul de a se muta pe aceea insulă extraordinară cu singura obligaţie de a rămâne acolo singur tot restul vieţii, scribul a crezut întotdeauna că individul ar prefera să rămână în colectivitatea nu întotdeauna prietenoasă (într-o societate unde trebuie să lupţi zilnic pentru securitatea ta fizică şi psihică, între nişte semeni de multe ori indiferenţi la soarta ta – atunci când nu sunt chiar invidioşi -, intriganţi, încrezuţi şi nu de puţine ori chiar răuvoitori). Fiinţă eminamente socială, omul nu-şi simte decât rar împlinirea altfel decât în continua comparaţie cu cei din jur. Şi, brusc, „Colonia emigranţilor incognito” i-a oferit şi o altă faţetă a unei convingeri puternic încetăţenite. Asemenea corăbierilor eleni amăgiţi de cântecul sirenelor, nici majoritatea locatarilor acelui loc din Pirinei n-au mai izbutit să se elibereze. N-au mai izbutit şi nici n-au mai dorit.

Desigur – „Patruzeci şi şapte!” -, bunul cititor va riposta că bietul scrib iarăşi bate câmpii: păi, ce are locaţia unde şi-au găsit refugiul nişte fugari cu mitica insulă fantasmagorică? Şi, dacă în acel loc mai mult decât ipotetic, condiţia ar fi să-ţi plăteşti securitatea, belşugul şi lipsa de griji printr-o solitudine absolută asumată pentru tot restul vieţii, în „Colonia emigranţilor incognito” nu numai că nu erai singur, dar chiar trebuia să-ţi împarţi până şi dormitorul şi intimitatea cu o mulţime de persoane cu care până atunci n-ai avut nimic de a face, faţă de care eşti obligat să te adaptezi şi împreună cu care duci aceeaşi viaţă monotonă. Şi chiar şi cu cei de acasă rămâi în contact, scrisorile vin regulat şi-ţi sunt aduse în mod firesc de către Pablo: nici vorbă de ruperea oricăror legături cu alţi oameni! Da, comparaţia este total stupidă întrucât, dacă după ce ai accepta în insula fantasmagorică – ştiind că nu vei mai avea niciodată cale de întoarcere, că mijlocul de transport care te-a adus nu va mai reveni, iar întinderea nemărginită de ape nu-ţi oferă nici cea mai mică şansă de a te mai putea pierde în mulţimea semenilor preocupaţi de traiul lor zilnic -, aici, în Pirinei, nu neapărat cărările primejdioase sunt cele care te fac să rămâi. Dacă i-ai fi întrebat pe locatarii pensiunii, aceştia ţi-ar fi spus că viaţa din cabană nu se putea compara cu insula fantasmagorică, însă nici cu consecinţele acţiunilor unor oficialităţi cinice şi ale temerilor faţă de ceea ce se află în imediata ta apropiere şi faţă de spaimele fără chip, ameninţând de peste tot, şi nici nu se putea compara cu traiul din tranşee, cu mizeria generalizată din spatele frontului, cu veşnicele hărţuieli ale oamenilor şi ale destinului. Iar un bărbat veşnic neras, căruia i se spunea „Calul”, evadat dintr-un lagăr de prizonieri, susţinea că se aflau în raiul de pe pământ faţă de iadul din care doar Dumnezeu l-a ajutat să scape.

– Dumnezeu m-a dus acolo pentru ca să-mi arate şi mie grozăviile cele mai întunecate ale lumii şi, astfel, să mă pot bucura de adevărata viaţă pe care mi-a dăruit-o. Că noi nu ştim să ne bucurăm de ceea ce avem!

Întrucât scribul n-a descoperit încă „dulăul dresat să nu te mai lase să ieşi”, s-a întors la întrebarea referitoare la cine avea interesul să menţină acea instituţie. Multă vreme i-a fost imposibil să dea şi de cel mai firav indiciu. Cu cine să mai comentezi un eveniment întâmplat cu aproape un veac în urmă? Ba mai mult, atunci când cineva era totuşi dispus să accepte că a auzit de „Colonia emigranţilor incognito”, respectivul devenea imediat suspicios şi răspundea tot cu o întrebare: „Cine v-a vorbit despre acel loc?” Însă şi dacă scribul pomenea despre Al Nouăzeci şi optulea, nu îl ajuta prea mult, fiindcă în cabana din Pirinei, Ruppert s-a dizolvat în masa amorfă a camarazilor săi de acolo şi, la fel ca şi ei, şi-a pierdut şi el numele. Aşa că interlocutorii scribului dădeau pe bune din umeri: ei n-au auzit niciodată de nici un Ruppert. Un nor de suspiciuni părea să planeze deasupra subiectului, de parcă, şi după atâta timp, n-ar fi fost indicat pentru acei refugiaţi să deconspiri cine au fost ei, ce se întâmpla în cabană şi, în general, orice amănunt în legătură cu locaţia respectivă. Chiar şi simplul fapt de a o aminti devenea suspect. Scribul, cel puţin în câteva cazuri, simţea că i se ascund informaţiile. Munca sa de copist şi de arhivar a trebuit să fie iarăşi completată cu investigaţii de detectiv. Prima observaţie era că, nedând în nici o arhivă de „Colonia emigranţilor incognito”, unica speranţă rămâneau mărturiile unor descendenţi direcţi ai celor ce au fost acolo în anii primului război mondial şi a eventualei corespondenţe păstrate sosite din acel loc. Fiindcă deşi ştia că era vorba despre o cabană aflată în preajma lui Pico de Aneto (Pic de Néthou), locul exact nu putea fi identificat, întrucât, la fel cum bărbaţii de acolo trăiau sub alte nume decât cele reale, şi complexul unde s-au refugiat funcţiona ca o firmă ce n-a fost înregistrată niciodată. Care era „Colonia emigranţilor incognito”? La vârsta sa, scribul n-a îndrăznit să plece în Masivul Maladeta pentru a escalada pe propriile-i picioare muntele şi nici o privire dintr-un helicopter n-a crezut că l-ar fi putut ajuta prea mult să distingă locaţia. Unde să-l fi rugat pe pilot să-l ducă? Aşa că nu-i rămânea decât fie să descopere cumva (cum?) nepoţii direcţi ai celor ce au locuit o vreme în cabana aceea şi, după ce i-a descoperit, să-i facă să treacă peste orice suspiciune şi să-i povestească ceea ce voia el, scribul, să afle, fie să treacă mai departe, să nu mai piardă săptămâni – şi apoi luni – preţioase într-o cercetare atât de lipsită de şanse.

Ceea ce l-a făcut să persevereze a fost, pe de o parte, nădejdea care l-a mânat din prima clipă când a început saga Celor O Sută, nădejdea că va avea protecţia divină de a nu se pierde în labirintul fără de sfârşit şi, pe de altă parte, nemăsurata curiozitate împingându-l irezistibil tot timpul din spate. Dacă s-a descurcat în mijlocul unor personaje venite din plin „hău al istoriei” – chiar dacă acel „hău” nu este atât de adânc precum suntem noi obişnuiţi să-l etichetăm -, atunci să se înece atât de aproape de mal, sub privirile severe ale unor posibili martori oculari ai evenimentelor? Sau măcar a celor ce ştiau din primă sursă ce s-a întâmplat?

Şi, într-adevăr, scribul a avut din nou noroc: s-a întâmplat, ca de atâtea ori, ca ajutorul să-i vină nu de la cineva doritor să colaboreze, ci, chiar dimpotrivă, din partea cuiva cu totul răuvoitor. Un oarecare domn Serge Caracostea, un aromân sau machedon, un „grec de limbă latină”, revoltat că tatăl său, decedat undeva „în apropiere de Pico de Aneto”, n-a fost lăsat să fie adus în satul natal, a relatat poate mai multe decât ar fi vrut să spună. Serge Caracostea chiar a fost în regiunea Masivului Maladeta, când, înrolat în mişcarea fascistă, a luptat în Spania de partea lui Franco împotriva comuniştilor. Serge Caracostea, un bătrân de aproape nouăzeci de ani, atunci când l-a cunoscut scribul, a traversat atât de dificilul „Pod a lui Mahommed” şi a trăit aproape două luni într-o cabană „unde e imposibil să ajungi dacă nu eşti condus de către unul dintre puţinii cunoscători ai drumului”. Locul este atât de inaccesibil şi atât de izolat, pretindea bătrânul, încât ajuns acolo, „poţi să alegi între a-i rămâne prizonier pe veci sau să mori undeva într-o prăpastie neştiut de nimeni”.

Scribul l-a cunoscut târziu pe domnul Sergiu – Serge Caracostea şi a vrut să afle cu totul altceva de la el, însă, iată, norocul s-a făcut din nou simţit şi astfel a ieşit la lumină şi misterul „Coloniei emigranţilor incognito”! Un singur om, se spune, ar fi reuşit să evadeze de acolo, un căpitan al defunctului imperiu austriac. Ruppert? Nu se ştie cum l-a chemat, acolo nimeni nu-şi spunea numele, dar a răsuflat că era un fost căpitan în armata cezaro-crăiască, aşa cum „foşti” au fost toţi cei de acolo.

Domnul Sergiu – Serge Caracostea -, rezident francez, a reuşit să fugă din Balcani înainte de a fi prins şi condamnat de noile autorităţi de după preluarea puterii de către comunişti. Încă înainte de aceasta, a rămas o vreme la Viena. După ce a intrat în conflict, la Rostock, cu „brigadirii” căpeteniei legionare Horia Sima, a trebuit să fugă şi de acolo. N-a fost prima sa fugă. Încă în 1938, adică încă înaintea victoriei generalului Franco, Caracostea, înrolat într-un detaşament fascist, este judecat pentru trădare şi reuşeşte să evadeze în aceeaşi noapte. (Făcându-şi mai multe cruci largi, bătrânul s-a jurat „pe tot ce îi era mai scump” şi în faţa scribului că toate acuzele ce i-au fost aduse n-au fost decât urmarea unor răzbunări din partea unui comandant, din pricina unei femei. O poveste lungă şi încâlcită, fără legătură cu subiectul urmărit de scrib.) Aşa a ajuns şi el în „Colonia emigranţilor incognito” şi aşa a dat şi de urmele tatălui său, îngropat acolo la sfârşitul primului război mondial.

A urmat o altă poveste lungă, de data asta în legătură cu Constantin Caracostea, tatăl domnului Serge. Interlocutorul scribului a fost genul de bătrân vorbăreţ, făcând crize disproporţionate de furie ori de câte ori era întrerupt sau neaprobat aşa cum considera că i se cuvine. Aşa că, dând dovadă de o nemăsurată răbdare, scribul a aflat, printre nenumăratele lungi divagaţii, că la graniţa dintre Franţa şi Spania se găsea nu o singură „Colonie a emigranţilor incognito”, ci mai multe, cel puţin trei. Iniţial acestea au fost refugii caritabile pentru orice creştin ce se simţea prigonit, indiferent unde. Cei veniţi aici deveneau un fel de călugări mireni. Printre ei, numeroşi condamnaţi, unii pentru delicte deosebit de grave. Cele trei (?) lăcaşe s-ar fi desfiinţat, după o existenţă de sute de ani (?), la începutul secolului, preoţii retrăgându-se. Erau mai multe legende despre abandonarea de către călugării autentici ai acelor refugii, printre altele, că ar fi venit şi familii întregi, deci şi femei şi „unde sunt femei, apare întotdeauna şi zâzania”, după cum a spus bătrânul Serge. Numai că acei „călugări autentici” au făcut parte dintr-un ordin nerecunoscut, „Fraţii Crucii Neîntinate”, ei înşişi fiind urmăriţi şi oprimaţi timp de secole pentru „grave divergenţe de doctrină”. Când ultimul „Preaumil” (apelativul şefului lor suprem) a murit în anul 1902, călugării s-au împrăştiat şi „Coloniile emigranţilor incognito” au rămas locuite doar de refugiaţii acelui moment¹.