În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013
A doua întâmplare s-a petrecut pe terasa unde, cu săptămâni înainte, Al Nouăzeci şi optulea fusese cucerit de nasturele neglijent deschis la bluza Estherei. În amintirea acelei prime întâlniri, obişnuiau să bea – la fel ca atunci şi tot la aceeaşi oră şi la aceeaşi masă – câte un lichior şi, respectiv, o bere. Într-o zi, Ruppert a observat cum, de la o masă vecină, un bărbat îl priveşte îndelung şi cu multă luare aminte. Cum a doua zi scena s-a repetat, văzând mina uşor enervată a lui Ruppert, străinul s-a apropiat de ei, şi-a scos pălăria şi a întrebat foarte politicos dacă i se permite o lămurire:
– Semănaţi foarte tare, izbitor, aş putea spune, cu eroul austriac de pe frontul de sud. Nu cumva…? Şi omul a scos un ziar mai vechi, unde se afla o poză cu căpitanul erou căzut la datorie.
– Ba da, a răspuns sec căpitanul erou căzut vitejeşte pe frontul de sud.
Numai că lucrurile nu s-au oprit aici. Odată confirmată vestea, ea s-a răspândit repede şi a fost recepţionată diferit. Iniţial, spre marea mândrie a Estherei, Al Nouăzeci şi optulea a redevenit eroul de pe frontul din sud, lumea îl saluta cu mare respect, primarul l-a invitat la cină. („Păi, să nu uităm că domnul căpitan e şi nepotul lui Monsieur Pierre, un domn în adevăratul sens al cuvântului!”) Până şi doi ziarişti de la două publicaţii diferite au dorit câte un interviu cu distinsul oaspete al localităţii. (Au trebuit să se mulţumească doar cu câteva cuvinte. Aşa că au inventat ei restul şi au ornamentat totul cu fotografii ale importantului personaj. Una dintre acele poze era luată de la terasa unde Esther şi Ruppert obişnuiau să bea – la aceeaşi oră în fiecare zi – cât un lichior şi, respectiv, o bere în amintirea primei lor întâlniri.)
Pe urmă, însă, o femeie sărmană, care şi-a pierdut soţul şi pe cei doi băieţi pe front, a izbucnit indignată:
– Adică, noi ce facem acum? Îi ridicăm în slăvi pe unul care, din linia cealaltă a câmpului de bătaie, ne-a omorât bărbaţii şi copiii? Vă daţi seama ce faceţi?!
– În cazul tău, nenorocirea s-a întâmplat în aceeaşi zi, pe Somme, nu în sud, a încercat cineva s-o potolească.
– Şi ce-i cu asta? Sunt atâţia dintre noi care şi-au pierdut cei dragi pe toate fronturile! Voi vă daţi seama ce faceţi?! Cum pângăriţi memoria eroilor noştri?!
Nimic de zis! Şi biata femeie avea dreptate, chiar dacă se spunea despre ea că vestea cea cumplită i-a tulburat ireversibil minţile. Din motive de laudă, cele două articole din ziare au devenit capete de acuzare: căpitanul austriac a recunoscut că el – şi oamenii comandaţi de el – au ucis (şi) mulţi francezi. Câţi? Păi, cum să-şi aducă aminte al Nouăzeci şi optulea câţi inamici a doborât? În fumul luptelor, nu-i numeri pe cei răpuşi. „Căpitanul austriac nu-şi amintea câţi francezi a omorât fiindcă a ucis foarte mulţi! Când omori doar un singur om, ţi-l aminteşti toată viaţa! Doar ucigaşii în serie nu mai ţin socoteala şirului victimelor lor!”.
Ruppert şi Esther au părăsit oraşul. În amintirea localnicilor, Făt-Frumos a rămas drept Zemul Zmeilor. „Ce tupeu! Să vii să te lauzi cu crimele chiar în casa morţilor!”. Ruppert şi Esther n-au mai revenit niciodată la Perpignan.
Incredibil câte feţe are acelaşi eveniment. Pentru Esther, Făt Frumos nu numai că nu a devenit Răul Răilor, ci s-a transformat într-un vis real. Florăreasa se ciupea de mai multe ori pe zi să vadă că totul se petrece aievea: nu numai că nu s-a pomenit din nou la tejgheaua cu florile mereu gata de a se ofili – odată cu ea… -, dar Prinţul chiar a luat-o de soţie! Totul i se părea bietei fete atât de ireal, încât nici n-a avut puterea să se bucure. Când vedea că femeia se întristează amintindu-şi de colega ei, rămasă să-şi ducă şi pe mai departe viaţa cenuşie şi atât de nesigură, Ruppert se enerva: în loc să se simtă Cenuşăreasa la care a sosit Prinţul Visat, Esther se umplea de amintiri triste! „Prea mulţi oameni nu trăiesc cu adevărat niciodată, fiind persecutaţi de trecut şi sclavii unui viitor întotdeauna doar ipotetic! Acum e acum!” Femeia a trebuit să se obişnuiască să-l audă repetând această frază şi, ca să nu-l supere – Doamne fereşte! –, s-o accepte.
Ruppert şi Esther s-au căsătorit în drum spre Zürich. Fără nuntă, fără ospăţ. Pentru soţia Celui de Al Nouăzeci şi optulea, nemaiavând voie să gândească decât la prezent, totul a devenit ospăţ. Întâlnirea cu soacra ei a fost mult mai simplă decât s-ar fi aşteptat. (Îi fusese îngrozitor de teamă de modul cum va fi privită de mama Prinţului, ea, Cenuşăreasa… De interogatoriul la care va fi supusă în legătură cu trecutul ei.) Dar Madeleine a luat la cunoştinţă că fiul i s-a căsătorit şi n-a arătat nici entuziasm şi nici dezamăgire. Nu şi-a întrebat nora nici de unde vine, nici cine-i sunt părinţii. N-a întrebat-o nimic. Au cinat în linişte, vorbind lucruri neutre. Esther – servită de o slujnică! -, deşi îi era foame, n-a reuşit să pună mai nimic în gură.
Mama Prinţului din poveste trăia în Simbioză cu soţul ei decedat la datorie. Şi după ce acesta a murit, mama Celui de Al Nouăzeci şi optulea a mai trăit aşa până ce s-a stins şi ea. Avea pe o măsuţă o fotografie a lui Rudolph şi o privea insistent ore în şir. Câteodată i se părea că zâmbeşte chipul de pe carton, altădată că e încruntat. Asemenea „contacte” o făceau fericită. Când ele nu se realizau, Madeleine îşi spunea că Rudolph citeşte şi nu poate fi deranjat.
– Vezi, s-a bucurat femeia, arătându-i Estherei fotografia. Acum tocmai zâmbeşte. Mie îmi zâmbeşte! Şi Estherei i se păru că vede chipul de pe fotografie zâmbind.
A doua zi, tinerii au vizitat oraşul, iar seara cina a trecut la fel de banal. De parcă ar fi îndeplinit un ceremonial instaurat de cine ştie când. În cea de a treia zi, au plecat spre Viena. Ruppert şi-a vizitat mama în primul rând pentru a-şi reîmprospăta portofelul, iar în ziua cât i-a arătat soţiei sale localitatea, a trecut şi pe la avocatul familiei, un vechi asociat al domnului Vencue, „Capul bilă de biliard”. De atunci beneficia lunar de o rentă, oriunde se afla.
La Viena, Esther s-a pregătit pentru un nou examen: bărbatul ei i-a spus că vor trece pe la „Vechiul domeniu al familiei de pe Leopoldsberg”. Ea, fidelă convenţiei să nu pună prea multe întrebări, aşa cum nici el n-o făcea, nu ştia la ce alte rude să se aştepte. Poate că acelea nu erau la fel de discrete ca soţul şi ca soacra ei. Ruppert i-a simţit din nou emoţia şi i-a tăiat-o din scurt:
– N-ai de ce să-ţi fie frică!
– Când sunt cu tine, nu mi-e frică.
– „Patruzeci şi şapte!” Păi, nu eşti cu mine?
Şi, într-adevăr, la domeniul de pe Leopoldsberg n-a mai avut de ce să-i fie frică. Acolo n-a dat de nici un membru al noii ei familii. Să ne aducem aminte: „La începutul lui 1919, dintr-o simplă întâmplare – aşa cum se petrece atât de des -, domeniul de pe Leopoldsberg a trecut în posesia statului austriac, datorită cetăţeniei atât de incerte – ba socotită chiar suspectă – a stăpânilor săi. Pe urmă, după un proces care a durat aproape doi ani, lucrurile au revenit la normal. Dar urmările acelei dispute juridice s-au răsfrânt ireversibil şi asupra domeniului: cu toată grija administratorului, seminţele decăderii au înflorit şi s-au dezvoltat tot mai agresiv”1.
Nu, neamuri de ale soţului ei, Esther n-a mai întâlnit la Viena, ci doar vechii domestici ai domeniului, sincer bucuroşi să-l revadă pe tânărul lor fost stăpân. (Abia la faţa locului a aflat Ruppert că, deocamdată, proprietatea a fost rechiziţionată de către statul austriac. („Ce lipsă de recunoştinţă! Să iei de la unul dintre cei mai celebrii eroi ceea ce de drept îi aparţine!”)
Neamuri de ale soţului ei, Esther n-a mai întâlnit la Viena, dar cele câteva zile petrecute – clandestin? – pe Leopoldsberg au fost parte a basmului în care trăia. Şedeau la masă cu personalul, acesta se purta atât de frumos cu ea, nimeni n-a privit-o cu suspiciune. În plus, Ţipor a îndrăgit-o din prima clipă. Esther a stat ore în şir să asculte amintiri cu Ruppert mic, cu rudele acestuia. Toate extraordinare, toate venite şi ele din acelaşi basm. Sigur, Esther încălca în felul acesta convenţia cu soţul ei, aceea de a nu fi interesată de trecut şi de viitor, aceea de a-şi trăi doar clipa. Dar putea o femeie îndrăgostită să refuze să audă orice din viaţa fiinţei iubite? Mai ales când acel „orice” era atât de încântător.
Nici măcar Ruppert n-a avut inima să-i ia mica-marea bucurie, chiar dacă n-a participat la majoritatea acelor convorbiri, folosindu-şi timpul pentru a recupera câteva dintre obiectele meşterite de el în copilărie. Obiecte ce nu i-au provocat efuziuni sentimentale, ci idei pentru ce ar putea face mai departe în viaţă. Sigur, mama îi asigura necesarul pentru un trai relativ acceptabil, însă pentru independenţa sa, ceva-ceva va trebui să facă şi el. Şi ce anume să facă? Bineînţeles ceva ce să-i facă plăcere. Bricolajul i-a făcut întotdeauna plăcere. Mai rămânea de stabilit încotro să se îndrepte, unde să se aşeze. Ca şi Madeleine, nici Esther nu-şi întreba soţul nimic, fiind încântată să-l urmeze oriunde. Lucru pentru care Ruppert îi era recunoscător: între întrebare şi cicăleală hotarul este abia vizibil. Or, chiar de vorbăria, chiar şi de cea mai dezinteresată se ferea Ruppert. De aceea, nici n-ar fi conceput să rămână la Paris ori la Zürich. Oricât te-ai separa de rudele apropiate, ele tot „simt de datoria lor” să-ţi pună întrebări şi să se îngrijoreze pentru tine. Poate pe Leopoldsberg ar fi fost cel mai bine să rămână, dar acolo totul fiind atât de nesigur, personalul, sclav şi el al grijilor pentru viitorul ipotetic, îşi deşerta mereu temerile asupra ta. Foarte neplăcut! Al Nouăzeci şi optulea n-a luat nimic material de pe Leopoldsberg, ci doar idei. Idei ce s-au dovedit importante pentru mai târziu. De pildă, i-au revenit extrem de clar în memorie scene din adolescenţă, când, cadet în vacanţă fiind, a participat la Viena la un concurs pe o bicicletă asamblată de el din piese disparate, multe transformate prin munca sa. A ieşit pe locul II, un loc mai mult decât lăudabil, dacă ţinem cont de numărul mare al participanţilor şi de faptul că s-a aflat la primul său concurs. A găsit pe Leopoldsberg şi diploma obţinută cu acel prilej şi i-a arătat-o Estherei. După care a lăsat-o unde a găsit-o. Femeia a luat-o de acolo şi a pus-o printre bagajele ei2.
Nu, nu trebuie să ne gândim mereu la ce o să fie! Nu trebuie să-ţi fixezi ţinte măreţe fiindcă rişti să devii robul lor. Adică să nu-ţi mai trăieşti clipa, să nu mai fii în stare să te bucuri de ea. Din Austria, tinerii soţi s-au oprit la Budapesta. Aici au rămas la descendenţii unor rude ale bunicului. Au fost primiţi bine şi li s-au arătat vechi tăieturi din ziare şi fotografii de la „nunta secolului”, atât de renumita prima căsătorie a lui Dandy de la Paris. Esther era copleşită, trecând dintr-un capitol în altul al basmului în care fusese primită.
De la Budapesta, au ajuns la prietenul Marcel, la Coşteiu Mare, o comună de lângă Lugoj, Banat, România. Şi aici s-au depănat poveşti din trecut, părinţii lui Marcel fiind amândoi chiar şi mai vorbăreţi decât i-au rămas în amintire lui Ruppert de la prima lui vizită în Banat, iar obiceiul „dădăcelii”, de care l-a prevenit Marcel pe Ruppert încă de la prima vizită a aceluia la Coşteiu Mare a rămas vizibil şi atunci când Marcel devenise un bărbat în toată firea, gata de a se însura. După ce au primit vestea că măcar unul dintre băieţii lor s-a întors din moarte şi, mai ales după ce acesta a revenit acasă viu şi nevătămat, oamenii aceia încă în plină putere, trăiau un paroxism ce nu s-a stins încă. Şi Marcel era încântat de revederea cu „fratele său predestinat”, cel cu care, „venind din colţuri diferite ale lumii”, s-a întâlnit de mic, după care viaţa i-a risipit în toate direcţiile de mai multe ori, dar fără a fi în stare să se opună destinului lor atât de nedespărţit. „Voi doi, a confirmat şi mama lui Marcel, sunt sigură că aţi fost gemeni în altă viaţă.” „Poate doi viţei gemeni”, a glumit şi Marcel Senior.
