CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (73)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Al Nouăzeci şi nouălea a fost judecat pentru spionaj. Mai ales că învinuitul n-avea nici un act de identitate! Clar, nu? Unul dintre asesorii populari a cerut ca ticălosul să fie condamnat şi pentru trădare. „Nu, că asta ar fi în folosul lui, l-a învăţat judecătorul. Dacă banditul îşi trădează stăpânii, înseamnă că s-a dat de partea noastră.” Aşa-i! „Ai avut noroc, banditule, i-a strigat asesorul popular, n-ai fost osândit la moarte decât pentru spionaj în favoarea inamicului. Pentru trădare nu!”

La procesul care a durat mai puţin de zece minute – şi dacă n-ar fi fost intervenţia asesorului ar fi durat şi mai puţin – Constantin a avut parte de un avocat din oficiu. Acela, cu un aer superior, însă plin de-o bunăvoinţă profesională, şi-a învăţat asistatul cum să formuleze cererea pentru recurs.

– Am văzut că alţii au făcut două cereri: una pentru recurs şi alta pentru graţiere.

– Dumneata ascultă-mi pe mine! Nu faci nici o cerere de graţiere! Asta s-o facă aceia care au de ispăşit pedepse cu puşcăria.

– ?!

– Păi, să zicem că te graţiază şi-ţi comută automat condamnarea la douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică! Îţi convine? Că aia, în fond, tot condamnare la moarte e…

– ?!

– În cazul dumitale, dacă faci recurs – şi, bineînţeles dacă răspunsul vine la timp… -, ai şanse să scapi şi să pleci acasă!

Avocatul s-a dovedit un bătrân profesionist infatuat şi acru. Bătrân, infatuat şi acru, dar profesionist. Constantin a fost plasat alături de alţi condamnaţi la moarte. În zorii fiecărei zile, o parte dintre ei erau scoşi în curtea din spate şi împuşcaţi. N-aveai cum să prevezi când îţi va veni rândul întrucât criteriile după care erau aleşi cei ce urmau la rând s-au dovedit cu totul de nepătruns. Văzând câţi condamnaţi la moarte erau adunaţi în acea antecameră a plutonului de execuţie, un bărbat cu barbă, care pretindea că a fost colonel al Armatei roşii, cu care a ajuns până în Germania, a fost destul de încrezător că recursul său va veni la timp, fiindcă mai erau mulţi ajunşi înaintea sa în acel loc. Numai că s-a văzut tot mai limpede că oamenii nu erau ucişi în funcţie de stagiul în celulele condamnaţilor la moarte. Erau zile când dintr-o cameră nu era scos nimeni şi apoi, dintr-o dată, încăperea se golea până la jumătate. (Şi era imediat completată cu alţii nefericiţi.) După ce treceai de dimineaţă, aproape că deveneai fericit. Al Nouăzeci şi nouălea auzea tot mai des sunete ciudate, pe care nici n-avea curajul să-şi întrebe colegii dacă le sesizează şi ei: nu voia să fie considerat nebun. Dar poate că era deja nebun, îşi spunea el.

În antecamera morţii se jucau cărţi, însă se şi filosofa despre rostul vieţii, despre destin, despre întâmplare, despre ce ţi-e scris dinainte. Un maior ceh încerca să le insufle tovarăşilor de celulă – dar, în primul rând, sieşi – ideea că moartea poate veni la fel de neaşteptat oriunde (şi oricând), conform principiului „Mergi pe stradă şi îţi cade o cărămidă de pe o faţadă în cap. Şi gata!”

– În privinţa asta, care-i deosebirea dintre afară şi aici?

Însă ceilalţi nu s-au lăsat cuceriţi cu asemenea argumente.

– Deosebirea e că acolo posibilitatea de a-ţi cădea cărămida în cap e foarte mică, iar aici glonţul e foarte aproape.

– Nu se ştie, se tot încăpăţâna cehul şi l-a cicălit şi pe un rus – care zicea că ar fi fost doctor în matematici – să socotească procentual probabilităţile în cele două locuri. Maiorul ceh s-a tot întreţinut cu doctorul în matematici până în dimineaţa când au fost scoşi amândoi din celulă. Probabil să, în faţa puştilor îndreptate spre ei, n-au mai combătut tema.

– „Nu se ştie?” Acum ştii! a mormăit cineva fără urmă de satisfacţie în glas.

Fostul colonel al Armatei roşii cu care a ajuns până în Germania n-a apucat să vadă răspunsul cererii sale. Fu împuşcat cu două zile înainte de a veni hârtia care consfinţea prima sentinţă. Măcar n-a pierdut mare lucru. Doar două zile de viaţă. În schimb, Al Nouăzeci şi nouălea a avut noroc. În cazul lui, după (numai!) patruzeci şi şase zile, a sosit o hârtie în care se specifica negru pe alb că vinovăţia sa n-a putut fi dovedită şi că, în consecinţă, sentinţa se casează, iar condamnatul va fi pus neîntârziat în libertate.

Lui Constantin nu i-a venit să creadă, însă în situaţia sa se mai găseau în ziua aceea şi alţi doi iniţial osândiţi. „De pârnaie scapi mult mai greu decât de o condamnare la moarte, i-a explicat unul dintre cei doi. Eu, drăguţule, drept să-ţi spun, mai că m-am bucurat când am auzit sentinţa, că mi-a fost mult mai groază să mor după câţiva ani de chin în vreo ocnă din Siberia”. Iar Constantin şi-a adus aminte de avocatul cel bătrân, înfumurat şi acru şi îi mulţumi în gând de zece ori că nu l-a lăsat să scrie şi o cerere de graţiere.

Se spune că majoritatea condamnaţilor la moarte încărunţesc în vreme ce-şi aşteaptă execuţia. Şi, într-adevăr, Constantin, la douăzeci şi trei ani, avea părul total alb. Dar, cu toate astea, un avantaj tot i-a dat cumplita detenţie: un act de identitate, actul cu care a fost eliberat. Iar, în vremurile acelea atât de tulburi, când raziile se ţineau lanţ în toată Europa, actul eliberat pe numele lui de către Administraţia penitenciarelor s-a dovedit multă vreme mai valoros decât orice carte de identitate. Cine să pună un asemenea înscris la îndoială? Cine să pună la îndoială un carton sovietic ştampilat şi iscălit?!

În sala de judecată, pentru a nu putea fi văzut din boxa acuzaţilor chircit în ultimul rând rezervat publicului, Al Nouăzeci şi nouălea asista la procesul lotului de criminali de război. Din care făcea parte şi tatăl său. Care a fost plasat chiar lângă Fritz Schmidt!

Constantin şi-a impus să vină la toate şedinţele acelui proces. Iniţial, a fost convins că judecata nu va putea avea loc: de pildă – ştia din interior! – că din uzinele secrete de armament conduse de tatăl său nu era voie să iasă nici un rob viu. Şi, atunci, cine să vină să depună mărturie? Văzând şi pe monstrul Fritz Schmidt în boxă (şezând chiar alături de Al Nouăzeci şi optulea!!) şi luând la cunoştinţă că el însuşi, Al Nouăzeci şi nouălea, a fost singurul prizonier care a reuşit să evadeze din Lagărul Special 02, s-a întrebat din nou: cine să depună mărturie? (Mai că se îndoia şi de spusele lui Ţipor, cum că ar mai fi ajuns la Auschwitz, după ce a robit în uzinele secrete de lângă Linz.) Cum şi ceilalţi inculpaţi făceau parte din aceeaşi categorie de învinuiţi de crime împotriva umanităţii, întrucât au fost şefii unor structuri – lagăre de exterminare, uzine de armament, mine – unde au fost internaţi mii de bărbaţi, copii şi femei şi de unde nu trebuia să răzbată nici o veste despre atrocităţile comise, nici în legătură cu faptele acelora -, Constantin nu credea că o să apară la bară martori credibili. Şi, totuşi, aşa cum scribul a menţionat, narând viaţa lui Ruppert, „au existat martori oculari care au mai fost în stare să depună dovezi despre Cel de Al Nouăzeci şi optulea. Desigur, fiecare cu mărturia lui. Fiecare cu adevărul lui. Povestea devenind tot mai diversă”. Şi nu numai că s-a îndoit Constantin că acei martori vor exista, dar s-a îndoit şi că, dacă puţinii supravieţuitori ai atrocităţilor vor fi depistaţi, aceia vor fi dispuşi să şi vină să-şi amintească, în faţa asistenţei şi a presei mereu prezente, toate grozăviile şi umilinţele de neînchipuit prin care au trecut.

Eliberat în mod atât de fericit şi din antecamera morţii ruseşti şi având asupra sa legitimaţia dată de oficialităţile juridice sovietice, graniţele fiind încă permeabile, Al Nouăzeci şi nouălea a început drumul de întoarcere. De data asta nu trebuia să se mai ascundă – deşi nu-i putea ieşi din subconştient că exact aşa a gândit şi când a ajuns de partea cealaltă a frontului şi a fost cât p-aici să termine împuşcat chiar de către cei spre care s-a îndreptat cu atâtea dificultăţi uriaşe şi cu atâtea speranţe la fel de uriaşe. Aşa că a continuat să rămână prudent. Şi prevăzător. Aşa a început drumul de întoarcere: fără a-şi putea fixa o ţintă precisă. Iniţial, a vrut să revină la femeia care l-a iubit cu atâta devotament şi care, se pare, i-a purtat în pântece copilul. Copilul lui, copilul lui Constantin. Faţă de toate aventurile sale din tinereţe, femeia aceea a fost singura care l-a iubit ca o mamă: total şi necondiţionat.

A decis, totuşi, să ocolească acel loc, unde ar fi vrut aşa de mult să ajungă, revenindu-i în minte populaţia atât de convinsă de justeţea propagandei naziste şi, după doar câteva ore, aplaudând cu acelaşi entuziasm sosirea trupelor eliberatoare. Oamenii aceia au ştiut despre el că este un ofiţer german în misiune specială, deci n-ar fi deloc exclus ca, la revederea sa, să-l livreze iarăşi noilor autorităţi şi, până să-şi suflece el mâneca pentru a le arăta numărul tatuat pentru vecie pe braţ, să fie urcat într-alt vagon de marfă ori chiar pus cu spatele la zid. La Linz era cu atât mai puţin indicat să se oprească: să bată la uşa impozantei vile şi să le spună celor care i-ar deschide – oare cine? – că a venit să-şi reia locuinţa în fosta reşedinţă a unor evrei care nu mai erau? Ajuns cu chiu cu vai în Elveţia, a aflat că bunica cea bogată murise şi ea şi, neştiind că mai are descendenţi în viaţă şi de teamă că la dispariţia ei ar putea apărea din neant o mulţime de prezumtivi pretendenţi la succesiune, a lăsat, la sugestia avocatului ei, întreaga avere unei fundaţii cu activitate de binefacere, cu singura obligaţie ca, în paralel, să se îngrijească de valorificarea moştenirii operei soţului ei. (Fundaţia chiar există şi azi şi poartă numele perechii fondatoare. În fiecare an, din fondurile ei se eliberează bani suficienţi pentru decernarea cu mult fast a unui premiu literar cu mare prestigiu internaţional.) Testamentul Madeleinei a fost foarte atent redactat, şi din teama de a nu putea fi atacat de vreun fals moştenitor, indicaţiile au fost extrem de precise. Din păcate, nici măcar nepotul Constantin nu a mai avut nici o şansă de a ajunge la vreun franc măcar. Patruzeci şi şapte! Energia juvenilă a motorului său interior se consuma în van.

Aşa că nepotul Constantin trăia de pe o zi pe alta, dormea pe unde apuca şi mânca te miri ce. Dar nu se plângea: în incredibilul lui drum din Lagărul Special 02 şi până să ajungă la somnul cu urechile mereu ciulite în încăperea caldă, alături de fata care a devenit mama copilului său, Al Nouăzeci şi nouălea a trecut prin zile, şi săptămâni, şi luni mult mai grele. Ca să nu ne mai amintim de detenţia de la ruşi. Ca să nu ne mai amintim de monstrul Fritz Schmidt! Să nu ne mai amintim! Da, acum nu trebuia să se mai ascundă – sau să se ascundă atât de atent¹ -, acum, uneori la nevoie, putea să pozeze chiar în victimă şi, ceea ce era cel mai important, iarna a trecut şi vremea nu-l mai ameninţa cu îngheţul prin ruinele unor clădiri bombardate ori prin hambare părăsite. Iar claiele de fân de pe câmpii ofereau întotdeauna soluţii de ultim moment. Şi, pe lângă toate mizeriile, pe lângă foamete şi doliu, pe lângă suspiciuni şi uimiri la grozăviile ce nu încetau să iasă la iveală, lumea era mai descătuşată, uneori chiar exuberantă, etalând speranţe şi tentante planuri de viitor.

La un moment-dat, lipsit de orice punct solid de unde să-şi reînceapă viaţa, arătând tatuajul de pe braţ, Constantin a bătut şi la uşa unei comunităţi evreieşti. Unde nici acolo n-a avut mai mult succes.