În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz – sau Cum s-a descurcat maestrul doctor Gustav R. Propp în scorbură şi ce s-a întâmplat, până la urmă, cu el adică Vocalize în Si Bemol Minor apărută la Editura Junimea Iași în 2020
52.
Matilde, soția doctorului Glach, este adjuncta Directoru-lui Bibliotecii Municipale. Este o femeie cultă, poartă ochelari, a publicat și două cărți de eseuri, este, cum s-ar spune, o ade-vărată intelectuală. Cu trei ani mai tânără decât Glach și Propp, a fost șefă de promoție atât la liceu, cât și la facultate. „O tocilară și o tâmpită, se enervează Gustav, cum poate să fie o ființă atât de apreciată incapabilă să simtă prin ce trece in-terlocutorul ei? Cu ce e Matilde mai bună decât Isabel – Anti-gona? Iată, acum turuie fără sfârșit, nici nu poți s-o între-rupi…” Ba, poți!
– Mulțumesc pentru vorbele frumoase, dar întreabă-l pe domnul Victor ce-i cu nevastă-mea!
– Ți-am spus că vorbește pe celălalt telefon! Ce să fie cu nevastă-ta? Am fost și eu pe la ea și ziceai că toate cucoanele din oraș au venit la ea ca la o petrecere.
– La petrecerea ei?
– Ei, și tu… Nu te gândi la prostii. La un fel de party. Să știi că am băut și un pahar de șampanie, că Vivi a adus o sticlă franțuzească autentică!
– Dar de ce i s-a făcut rău de la anestezie?
– Lasă că o să-ți spună Domnul Director. Victor!… Doar că acum… convorbirea lui văd că mai durează.
Maestrul se uită la ceas și cu o mină serioasă, foarte seri-oasă, rămâne cu telefonul la ureche ca un fel de scuză pentru oaspeții săi. În timp ce nevasta lui Glach turuie mai departe despre cât de bine s-a simțit la „petrecerea de la Spital”, lui Gustav i se pare că aude și un chicot de râs, ca zgomot de fond.
Gustav se gândește la ale lui: putea fi o nenorocire adevă-rată; nici nu știi cum e mai bine: să vină necazul pe neaștepta-te sau previzibil de mai multă vreme?; dacă vine pe neaștep-tate, te poate arunca într-o stare de șoc, unii nici nu-și mai revin dintr-o asemenea lovitură; dacă nenorocirea vine după lungi așteptări chinuitoare, ajungi să respiri ușurat când totul se termină, ceea ce nu este în niciun caz un sentiment potrivit, ci mai degrabă o trădare. Matilde tot mai turuie, iar Gustav in-tervine doar cu câte un „da”, cu un „evident!” sau cu un „ca să vezi…”, rețetă verificată și eficientă: ea dovedește că ești atent, dar în același timp poți gândi la ce vrei tu. Și să auzi în aparat zgomotul de fond asemenea chicotului satisfăcut al în-suși diavolului.
Discuția lui Glach și, concomitent, și vorbăria intelectua-lei sale soții se prelungește. Sună telefonul fix și-i conturbă gândurile gazdei. Dar de enervat îl enervează nu că a fost în-trerupt din cugetările sale, ci că trebuie să facă totul singur. Mai ales azi! Într-o astfel de zi, de regulă soția este cea care trebuie să răspundă la telefon, după ce primește indicații pre-cise să spună că el e plecat, că doarme sau că e gripat și doar lui cutare și lui cutare să-i paseze legătura. Chiar și telefonul său mobil i-l dă să-l țină tot la ea. Acum, într-o zi ca asta, cine știe ce nepoftit îl apelează. Dar dacă e totuși ceva important? Important și urgent! De pildă ceva cu Fidelio, care, iată, este ora opt, aproape ora opt, și cine știe pe unde hoinărește și ci-ne știe ce a făcut iarăși! Cu inima cât un purice, ridică recepto-rul: nu, nu este vorba despre o nouă năzbâtie a lui Fidelio, la telefon este chiar „locotenent-colonelul Rodriguez”. „Înseam-nă că urmează și doctorul Waiss”, își zice Gustav și spune în microfon: „Vă rog să mă sunați mai târziu! Acum sunt extrem de ocupat!” „Dar e ceva foarte important!” „Atunci va fi impor-tant și peste o oră! Mulțumesc!” și închide telefonul. „Acum ăștia o să-și închipuie că este tocmai într-o discuție cu cei-lalți… Foarte bine! Să vadă că nu sunt păpușa lor!” își spune Maestrul și, într-adevăr, peste doar câteva clipe sună și „doc-torul Waiss”, care primește același răspuns. „Vor trebui să va-dă că nu fac pe mine din cauza amenințărilor lor!”, gândește Maestrul, le zâmbește celor doi stagiari, face un semn să fie scuzat că este prins cu telefoanele, dar, pot admite și ei că nu este vorba de o nepolitețe cu oaspeții: le-o taie repede nepof-tiților. („În stilul lui caracteristic” gândesc Iudith și Relu, care-i cunosc prea bine modul de comportare.)
Gustav se întoarce la telefonul mobil, dar convorbirea a fost întreruptă de la capătul celălalt. Mai formează o dată nu-mărul și răspunde tot Matilde, care-i spune că soțul ei a încer-cat să-i vorbească, dar a crezut că Gustav nu mai e pe fir. A trebuit să fugă la spital, unde cazul de care a vorbit e pe punc-tul de a se termina rău, foarte rău, biata femeie… Da, dar, în ceea ce-l privește, i-a spus să-l liniștească pe prietenul, pe ce-lebrul prieten, că soția sa nu are nimic și mâine o va putea strânge în brațe acasă. După vizita de dimineață, o s-o trimită cu o mașină at home. Deci, Gusti, nu-ți mai face griji degeaba, că tu tot timpul îți faci griji pentru orice, mai adaugă Matilde și vrea să continue povestea întreruptă. Gustav se scuză că și el este încontinuu căutat, mulțumește și de data asta chiar în-trerupe el legătura.
Își mai toarnă un păhărel, îi mai toarnă unul și lui Relu (pe Iudith nu trebuie s-o mai servească, ea se află la cine știe al câtelea păhărel, „chestia asta e atât de bună, încât îmi face cu ochiul și nu mă pot opri!” spune șoferița. „Bine, las mașina aici și plecăm cu un taxi. Mâine, la prima oră vin după ea”, du-pă care Relu continuă să-i spună ceea ce n-au izbutit să ter-mine în mașină, nici în drum spre spital, nici la venirea aici și nici în „bârlogul căptușit cu nerușinat de multe obiecte de pa-trimoniu”. Relu și Iudith își iau unul celuilalt vorbele din gură și, tot ca în mașină și tot ca în „bârlogul căptușit cu nerușinat de multe obiecte de patrimoniu”, Maestrul îi ascultă cu o mină severă și se gândește la ale lui.
– Am înțeles, concluzionează șeful și dovedește că totuși i-a ascultat și pe ei. Am înțeles și vom face ceea ce trebuie. (Iudith și Relu nu sunt chiar în clar ce trebuie făcut, dar se fe-licită că au reușit să transmită ceea ce au pregătit atât de mi-nuțios.) Acum, altceva: aveți grijă – afară o să vă atace jurna-liștii. Mai mult ca sigur! Nu le spuneți absolut nimic!
– Ce să nu le spunem? Că și dacă am vrea n-am avea ce să le…
– Nu le spuneți nimic! Absolut nimic! Pentru că meseria lor este să folosească fiecare cuvânt așa cum vor – sau, mă rog, așa cum li se cere de către stăpânii lor. Fiți surdo-muți! Pe urmă face o comandă la taximetre și când îi conduce, Iudith îi spune că dimineața, când va veni după mașină, o să-l ducă și pe șefu’ la tribunal sau unde va dori el. Nu vă supărați că nu vă conduc afară, dar nu mai am niciun chef să vină ăștia peste mine. Măcar nu în seara asta. Mâine…, mâine e o altă zi.
E opt și douăzeci și cinci! Unde o fi Fidelio? Dar și aerobi-cul Leonorei ar fi trebuit să se fi terminat. Acum măcar poate să mai ia un calmant. Miky vine și i se culcă la picioare. Brusc, se aude o bubuitură și imediat și muzica la maximum. „Cum, naiba, a intrat derbedeul fără să-l fi simțit nici măcar câinele?” Există o singură cale să afle: să-l întrebe. Deși…, deși nimic nu garantează că Fidelio o să-i spună adevărul.
– Am fost la Raul, răspunde fără să diminueze năvala de-cibelilor, am învățat împreună pentru teză.
Tatăl știe că nu poate să aibă încredere că a fost așa, dar, pe deasupra, nici n-a putut înțelege decât frânturi din fraza băiatului. Bine măcar că e acasă, că n-a mai făcut cine știe ce… măcar atât.
– Fă, dracului, porcăria asta mai încet!
Fidelio se execută, însă abia închide tatăl său ușa după el, că muzica bubuie din nou în toată casa. Maestrul se întoarce în biroul său, vrea să ia calmantul amânat, își amintește că n-a cinat, merge în bucătărie, se uită în frigider, nu se poate hotărî ce să mănânce. Își prăjește două ouă cu șuncă, merge în birou și aduce sucul de fructe neatins de Iudith, oftează, se așază, mănâncă și își reia șirul gânduri-lor. Vrea să spele tigaia, farfuria și tacâmurile, consideră că măcar atât ar trebui să facă și Leonora, lasă totul pe masă, își consultă ceasul, revine în birou, își aduce aminte că a rămas în bucătărie calmantul pregătit să nu-l ia pe stomacul gol, revine în bucătărie, bea calmantul cu încă un pahar de suc, se uită la ceas, afară începe să se întunece – în plină vară! – traversând coridorul trece prin fața camerei lui Fidelio, nu mai intră, ci bate cu pumnul în ușă, muzica devine ceva mai slabă, intră în camera de lucru, se așază la birou și scoate din sertar hârtiile de care are nevoie și din portofel notița cu prioritățile urgente, se uită la ele, nu se poate concentra. Trebuie să meargă la ba-ie: când n-are chef de muncă trebuie să meargă la baie! Tra-versează din nou coridorul. Va trebui cât de curând să găseas-că o soluție pentru o baie cât de mică lângă biroul său, adică la care să se poată ajunge doar din biroul său! O baie reprezintă intimitatea și oricât își iubește familia, abia o baie numai a sa i-ar oferi ceea ce-și dorește!
Ceasul arată ora nouă și opt minute, iar Leonora încă n-a sosit acasă. Dacă a pățit ceva sau dacă a făcut cine știe ce pros-tie în lipsa maică-sii, cine va fi de vină, cine va fi socotit că n-a supravegheat-o destul? Mașina! Fuge la fereastră, mașina ro-șie este la locul ei. „Mare minune că fata n-a plecat de capul ei să facă exerciții de una singură pentru școala de șoferi! Dar, totuși, cum de e mașina la locul ei? Dacă soției i s-a făcut rău la dentist, unde în mod sigur n -a plecat pe jos, după ce au dus-o cu salvarea la spital, cine a adus mașina înapoi?” Notea-ză printre prioritățile concrete urgente MAȘINA. Mâine va afla misterul! (De fapt, nu va afla decât „varianta oficială”. „Varian-ta reală” a fost că Leonora a adus mașina acasă, totuși n-a străbătut ea orașul fără carnet, ci Martin, studentul cu care se întâlnește. Dar și „variantele reale” sunt de mai multe feluri:
„reale pentru uzul general” și „reale pentru cazurile speciale”. „Varianta reală pentru un uz special” este că nu studentul Martin a adus-o pe Leonora cu mașina acasă ca mai deunăzi, atunci cu furtuna, ci elevul Alexandru Egmond, cu care de ase-menea mai iese fata la un film. Așa că „varianta foarte reală” a fost că Leonora a adus mașina acasă, că totuși n-a străbătut ea orașul fără carnet, dar n-a venit cu Martin, studentul cu care se întâlnește, ci cu elevul Egmont, care nu posedă carnet de șofer. Dar să nu insistăm prea mult: Gustav e destul de obosit și așa…) Bine măcar că nu s-a întâmplat nimic. (Sau că încă n-a aflat că s-a întâmplat ceva rău. Întotdeauna, atunci când nu cunoști toate circumstanțele n-ai cum să fii pe deplin liniș-tit! Un om prevăzător n-are voie să se culce atât de simplu pe o ureche, iar Maestrul Doctor Gustav R. Propp este un om pre-văzător. Prevede cu cinci mutări înainte ce o să se întâmple, cum a spus bunicul Nimeni ca Gusti nu e în stare să-și dea atât de repede seama de modificările adânci apărute pe tablă, după ce au fost efectuate mișcările cele mai neașteptate!, cum și-a lăudat bunicul șahist nepotul de doar șase ani. Dacă n-ar fi avut acea intuiție precoce bunicul, ajungea nepotul unde a ajuns? Bineînțeles că nu! Cum, adică?! Ce legătură are intuiția bunicului cu cariera nepotului? „Da, își spune Gustav, sunt în-tr-adevăr obosit. Chiar epuizat, gândesc anapoda…”)
Maestrul stă la birou și notează cu carioca neagră subli-niat prioritățile concrete urgente, le notează atât pentru ser-tar, cât și pentru biletul pe care-l va duce cu el în portofel. (Astăzi a fost într-adevăr o zi foarte plină: nici măcar n -a avut timp să consulte prioritățile concrete urgente notate ca de obi-cei la îndemână. Și așa ceva i s-a întâmplat foarte rar!) Apoi ia în mână carioca albastru închis pentru a nota și sublinia prio-ritățile probabile apărute în ziua aceasta atât de plină. Rămâ-ne cu ochii ațintiți pe bustul lui Solon de pe birou (oare de ce tocmai pe bustul lui Solon?) și nu numai că nu trece pe hârtie și prioritățile probabile apărute în ziua aceasta, ca să nu mai vorbim că nu ajunge defel la prioritățile puțin probabile, pen-tru care stă pregătită tot carioca albastru închis (însă fără a fi subliniate diferitele puncte), stă cu ochii țintă pe bustul lui Solon de pe birou, capul îi este greu, calmantul își face efectul, adoarme.
Îl trezește telefonul de pe birou. Sună strident, Gustav, care și așa doarme întotdeauna iepurește, sare în picioare. Prima impresie este că însuși Solon ar fi sunat. Ceasul de lân-gă bustul acestuia arată ora zece fără un minut. Lasă telefonul să sune, deși în Reședința Avocat Doctor Gustav R. Propp exis-tă o regulă de fier: nimeni să nu mai răspundă la telefon după ora zece. O regulă știută de orice om cât de cât bine-crescut. (Dacă telefonul sună după ora zece – ceea ce, Slavă Domnului!
– nu s-a întâmplat decât foarte rar, de exemplu apelurile ano-nime sâcâitoare – dacă telefonul sună după ora zece a firesc să-ți pui întrebările cele mai cumplite înainte de a afla despre ce este vorba. Așa că, mai bine, la ora zece telefonul fix este scos din priză, fiind lăsat de santinelă doar mobilul: dacă to-tuși se întâmplă ceva important și urgent? Nu poți să știi nici-odată!) Gustav se mai uită o dată la ceas, mai e un minut, câ-teva secunde până la ora zece, ar trebui să răspundă, dar n-o face, n-a dormit decât vreo jumătate de oră, băutura cu Relu i-a făcut sete, merge în bucătărie și mai bea din frigider un pahar de suc. Vasele sunt spălate, Eleonora nu-i chiar atât de nesimțită…
Revine la birou, vrea să continue să scrie ceea ce n-a apu-cat din cauză că l-a apucat somnul. Telefonul sună din nou. Da, dar acum e zece și șapte minute. Normal că nu răspunde. Când sună și a treia oară, scoate aparatul din priză. Se scoală, se duce la fereastră: de după perdea vede că jurnaliștii fac ore suplimentare. Sunt tineri, fete și băieți, au postul de observa-ție în spatele geamurilor mari ale localului de vizavi, e vară, o seară cât se poate de romantică, zilele de vară sunt lungi, ce-rul e senin, luna strălucește, iar tinerii par foarte mulțumiți cu viața lor.
Deși nu-i târziu, Maestrul se culcă abia pe la miezul nop-ții, ziua aglomerată și calmantele îl conving să termine de fă-cut ceea ce are de făcut și să se culce: somnul l-ar putea odihni sau l-ar putea duce din nou în scorbura din copacul uriaș; s-ar putea să fie ocazia perfectă de a găsi Soluția sau, dimpotrivă, coșmarul să-l trimită mai adânc în necunoscut, diavolul, suflându-i în ceafă, să-l împingă mai tare în întuneric. Nicioda-tă nu știi ce te așteaptă în somn, la fel cum nu știi nici ce te aș-teaptă în starea de veghe. Doar că pentru ce ți s-ar putea în-tâmpla în starea de veghe te poți pregăti… Așa că, pregătin-du-se pentru ziua următoare, se întoarce la birou și scrie. E mult de scris: într-adevăr a fost o zi atât de lungă încât doar relatarea ei a ocupat atâtea pagini! Și când stai să te gândești, ziua încă nici nu s-a terminat. („Poți declara că o zi s-a termi-nat abia la miezul nopții!”)
Telefonul mobil din buzunarul de la pantaloni începe ia-răși să vibreze puternic. E zece și douăzeci și opt de minute. „Dacă totuși se întâmplă ceva important și urgent? Nu poți să știi niciodată!”
