În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz – sau Cum s-a descurcat maestrul doctor Gustav R. Propp în scorbură şi ce s-a întâmplat, până la urmă, cu el adică Vocalize în Si Bemol Minor apărută la Editura Junimea Iași în 2020
55.
Secretara îl sună pe interior, rostește parola AFACEREA și e mirată că șeful îi cere să spună că e ocupat. Și dacă sună CHESTIUNEA? Îi spui același lucru! „Mai sunt jurnaliști pe co-ridoare?” „E plin de ei!” răspunde avocatul Benzik. „Păi, ei n-au văzut știrile de la televizor?” „Probabil… Nu știu… Până una-alta, au năvălit și în Sala 24, când a venit rândul cauzei noastre.” Pentru o clipă, Maestrul își revine, rotițele din capul său se rotesc la fel de repede ca altădată, apreciază aspectele neașteptate aduse de oponenți relatate de Benzik și concluzi-onează că acestea „pot fi folosite mai degrabă în folosul man-datarului reprezentat de noi!”. Pentru o clipă, Maestrul este iarăși campionul. Campionul cu C mare. „Dar…” „Pentru când a fost fixată următoarea înfățișare?” „Pentru septembrie, după vacanță.” „Bine, până atunci mai e mult. Își notează ceva ca să nu uite, o să-ți spun mai târziu cum o să facem… cum o să câș-tigăm. Acum avem cu totul alte priorități!” Benzik iese și se-cretara revine și spune că omul cu AFACEREA insistă și n-o face pe un ton foarte politicos. „Nu? Atunci spune-i să se ducă la dracu!” „Ăștia sunt ca într-o oglindă! Și cei de la CHESTIU-NEA au adoptat aceeași atitudine… nouă!” „Atunci, trimite-i și pe ei la dracu!”
Gustav încearcă să se concentreze, dar, de data asta, roti-țele din creierul său o iau razna. „Întotdeauna un așa-numit fake news este comentat, dat drept o știre reală sau combătută drept o minciună. Acum ne aflăm în același timp în două reali-tăți paralele: pe de-o parte, cu ajutorul calmantelor, am dor-mit toată noaptea și am fost filmat primind și conducând mis-terioșii oaspeți, pe de altă parte, stau aici de peste o oră și sunt filmat pe aeroport, înconjurat de armata de reporteri. Ciudățenia este că, deși au acces la transmisiunile de pe micul ecran, tot în același timp o gloată de jurnaliști mă pândește și aici! Or, o știre difuzată este răspândită peste tot în timp real. Și, totuși, întotdeauna atât de bine informata mass-media se ignoră pe ea însăși.” Gustav ia telecomanda și butonează: dife-ritele canale și-au reluat programele obișnuite, doar pe unele, pe burtieră, apare că atenționarea de cod galben a fost ridica-tă la nivel de cod portocaliu, iar pe alte canale se vorbește de-ja de cod roșu. Un post local anunță că toate aparatele de zbor au rămas pe sol „până la trecerea urgiei”! Da, dar pe același canal, dar și pe numeroase altele, a fost transmis live, cum a urcat el în avion și cum avionul acela a decolat. „Astea sunt două realități paralele care nu au loc doar în mintea mea. Și alții le percep, doar că fiecare pare să aibă acces doar la una dintre ele. Numai Lutzi pare să simtă că «este ceva ciudat»! Asta mă face să accept că și starea mea de veghe se suprapune peste vis. Dacă aș povesti toate acestea pe canapeaua psiha-nalistului, specialistul ar trage anumite concluzii, cel mai pro-babil că m-am țicnit. Dar eu înțeleg abia acum că n-am găsit de atâta vreme Soluția, soluția ieșirii din scorbură, pentru că sunt și aici și sunt și acolo, însă nu pot acționa de aici asupra a ceea ce este dincolo. Probabil că într-adevăr m-am țicnit. Bine, acum cel mai înțelept lucru ar fi s-o ascult pe nebună, pe Isa-bel Antigona, să mă duc acasă și să mă scufund în atmosfera de acolo.” Fiindcă nu înțelege ce se întâmplă, se enervează tot mai tare: până atunci nu a întâmpinat asemenea dificultăți. Punctul lui forte a fost întotdeauna că a știut mai bine decât alții să aprecieze situația în care se află. Iar acum, deodată, nici măcar țigările și nici măcar calmantele nu-l ajută să se orienteze, de parcă s-ar fi rătăcit cu adevărat în miezul pădu-rii și nu vede un reper după care să găsească ieșirea.
În timp ce-și strânge lucrurile, lui Gustav i se relevă teo-ria lui Lutzi că odată cu vârsta, tot ce-ți mai dorești e să nu se schimbe nimic în viața ta, știind că toate visurile pe care ți le mai faci sunt fie doar pentru a conserva ceea ce ai, fie doar imaginații a ceea ce ești conștient că n -o să mai ai niciodată. Trece prin prima cameră, se silește să nu-și părăsească gân-durile, așa că nu privește nici în stânga, nici în dreapta, nu răs-punde la saluturi, nu răspunde la întrebări. Transformat în statuie, nici nu e cazul să interacționeze: nicio statuie nu vor-bește decât prin ea însăși. Avocatul Sandici îl întreabă dacă să-l însoțească vizavi la Cabinetul de Avocatură, pe drum ar vrea să discute despre…, bătrânul Perce îi amintește că…, Relu îi aduce un dosar, îl ia fără să-l privească și-l bagă în ele-ganta servietă samsonite…, un client încearcă degeaba să-l acosteze cu tonul cel mai plângăreț…, și secretara ar vrea să știe unde merge întrucât ea este cea care trebuie să dea relații la numeroșii solicitanți…, statuia nu vede, nu aude, nu răs-punde, este abia ora unsprezece – de fapt, este ora unspreze-ce și trei minute și este știut că Maestrului îi place exactitatea, că o respectă și o pretinde și de la ceilalți – la ora asta Maes-trul nu părăsește tribunalul decât doar tot în interes de servi-ciu…, pe coridor jurnaliștii se reped din nou în jurul său. Brusc, statuia redevine om și îi întreabă pe reporteri de ce se află acolo într-o zi când nu este programat nimic în legătură cu afacerea BOSALA. Un tânăr supraponderal, cu cămașa udă de transpirație și agitând un microfon inscripționat cu sigla unei televiziuni străine, își face auzit glasul peste cel al colegi-lor și rivalilor săi:
– Cum puteți să spuneți că astăzi nu se întâmplă nimic aici privitor la BOSALA, când tocmai acum zece minute a fost ridicat din cabinetul dumneavoastră domnul Eduard Portal? Puteți să spuneți că acest lucru n-are legătură cu afacerea BOSALA? Și dacă a fost ridicat din cabinetul dumneavoastră, puteți să spuneți că nu este clientul dumneavoastră? De ce a fost ridicat domnul Portal din cabinetul dumneavoastră? Îl reprezentați și pe el?
– Unde ați vrut să plecați cu avionul? întreabă o domni-șoară în blugi, după ce se prezintă cum o cheamă și de la care agenție de presă vine.
– Păi, n-ați văzut la televizor că am decolat?
– Ați decolat, dar, din cauza furtunii anunțate, avionul s-a întors. Haideți, nu suntem nici noi copii de grădiniță.
– Într-adevăr, sunteți puțintel mai mari. Puțintel… Dră-guți și puţintel mai mari. Dar dacă m-am întors, cum de nu m-ați văzut când am revenit? N-ați fost tot timpul aici?
– ??
– Înseamnă că am un coridor subteran, o linie particulară de metrou care leagă aeroportul de biroul meu! Chiar vreți să vă vând baliverne? Dacă ați fost tot timpul aici, cum aș fi putut să revin din aerogară fără să mă vedeți?
– Păi, eu asta am vrut să vă întreb, intervine altcineva.
– Stai, domnule, se revoltă domnișoara în costum de blugi, eu am întrebat unde a vrut Maestrul să plece și n-am primit niciun răspuns. Ați vrut să fugiți?
– Hai, domnișoară, poartă-te ca o fetiță care nu mai e la grădiniță, așa cum pretinzi: dacă aș fi vrut să fug, m-aș fi în-tors aici? Fii puțin mai logică! Și de ce aș vrea eu să fug?
Maestrul redevine statuie și nu mai răspunde la între-bări. „Deci și oamenii ăștia, care au fost tot timpul aici, m-au văzut pe tabletele lor luându-mi zborul. Dar, în cazul acesta, de ce au mai rămas aici?” Gustav nu vrea decât să reintre în „singura ordine” și-și zice că pentru că în ultima săptămână n-a avut nicio clipă această liniște îl face să fie atât de nervos. Și, mergând spre casă, își amintește că nici acolo n-o să fie cu nimic mai bine: din câte a auzit la telefon în convorbirea cu Lutzi, acasă îl așteaptă soția, Isabel și parcă a auzit și alte voci. Va trebui să facă multă conversație, va trebui să le explice po-vestea cu oaspeții din timpul nopții și cea cu plecatul cu avio-nul, lucruri pe care nu și le poate lămuri nici sieși. Mai bine ar fi rămas în cămăruța sa de la tribunal, unde secretara și bă-trânul Perce l-ar fi ferit de intruși. Gustav știe asta, știe și ce-l așteaptă acasă și totuși merge acasă. „Mai lipsește doar răsu-flarea grea în ceafă a celui ce mă urmează în scorbură!” își spune și brusc începe să plouă. Întinde pasul, tribunalul nu e departe de reședința Avocat Doctor Gustav R. Propp, dar cu cât se grăbește mai tare, cu atât se întețește și ploaia. „Urgia de cod roșu” anunțată de meteorologi bântuie nu numai sus, în văzduh, potopul se lasă și peste oraș. Oamenii se adăpos-tesc prin porți și sub streșini, cerul e tot mai negru, doar Gus-tav nu este deranjat de furtuna ce-l udă din cap până în picioare. Parcă nu simte nici apa și nici vântul tot mai nervos. Mai are doar o stradă de parcurs. Întotdeauna, tot răul conți-ne și un bine, când va ajunge acasă, va avea cea mai bună scu-ză să se retragă în baie, să facă un duș, să-și schimbe hainele. Ceilalți n-au decât să discute ce vor. Mai câteva zeci de metri! Își dă seama că nu-l deranjează nici amenințările celor de la AFACEREA și nici cele ale celor de la CHESTIUNEA, nu-l de-ranjează nici că habar nu mai are pe ce lume este, în vis, la ae-roport, în camera lui de la tribunal sau în toate acelea în același timp, acum – și întotdeauna! – prioritatea numărul unu este „singura ordine” și nici tunetele și fulgerele nu-l pot abate de la acest țel, singurul pe care vrea să-l atingă.
Încă două case, încă una, intră în vilă, Miky nu-l întâmpi-nă ca de obicei – probabil că stă ghemuit sub o masă de frica tunetelor – totuși în hol îi sare în față și se lipește de cracii uzi ai pantalonilor stăpânului. E bine! Miky face parte din „singura ordine”. Gustav se oprește o clipă, mângâie câinele și ciulește urechile: ar trebui să audă vocile celor pe care-i bă-nuiește că ar fi în casă, nu aude nici măcar glasul surescitat al Antigonei. Intră în salon, televizorul este în funcțiune, dar cu sunetul moderat. În rest, nimeni.
