În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.
*
Am tot afirmat aici că sunt în posesia celor mai sigure date despre Poolo-omul, şi am făcut-o bazându-mă pe faptul că am petrecut atâta vreme alături de el. Dar începutul, pentru că şi biografia lui trebuie să aibă un început, începutul nu-mi este nici mie mai la îndemână. Îl ştiu doar cei care au intervenit câţiva martori ai copilăriei sale, întreţinându-se cu o serie de vecini de stradă care acuma îşi amintesc cu toţii cum „sărmanul băiat” venea în fiecare seară pe la ei, cum a provocat scena aceea cu ursuleţul de catifea şi cum şi-a rupt nădragii în gardul casei parohiale. Iar acum, mai nou, de când cu moda „demitizării”, îşi aduc aminte de mici evenimente puţin verosimile, cărora ei le dau culori şi semnificaţii încă şi mai puţin credibile.
S-a născut la 16 septembrie, fiind deci o „fecioară”. (Luându-se ca bază acest amănunt, s-au tras şi de aici destule concluzii tâmpite, dar ar fi fost imposibil ca zodiacul să lipsească din speculaţiile noilor săi exegeţi!) A fost cel de al doilea copil − venit pe lume printr-o naştere uşoară − a unor părinţi prea puţin ieşiţi din comun. Tatăl a fost medic, iar bunicul dinspre mamă general. Din căsnicia părinţilor săi au mai rezultat apoi încă doi copii: o fată şi un băiat care a murit curând după naştere. Sora sa a sosit pe lume cu o infirmitate la un picior. De aici s-au găsit unii care să construiască o teorie cum că părinţii ar fi avut un „RH” necorespunzător, argumentând că prima sarcină a fost noirmaiă, a treia evident alterată, iar a patra inaptă de viaţă. Pe această linie descendentă, locul viitorului savant nu putea să rămână neatins şi, singura tară evidentă fizică fiind doar mâna dreaptă la care avea şase degete − şi câte nu s-au scris despre asta − i se atribuiau deformări ale personalităţii. Bineînţeles că această teorie, de dată relativ recentă, nu este decât una dintre consecinţele literaturizării excesive a vieţii lui Poolo. Ea nu face decât să pună noi prezumţii pe locul unor concluzii, nimic nefiind sprijinit de vreo dovadă cât de cât palpabilă, de un act cât de puţin demn de crezare. În afara acelei deficienţe articulatorii, sora lui Poolo, care mai trăieşte, este o persoană în multe privinţe remarcabilă, singura ei neplăcere fiind aceea că a trebuit să poarte de mică pantofii ortopedici. Este văduvă şi a crescut trei fete perfect normale, căsătorite la rândul lor, două având descendenţi (normali şi aceştia). Cel de-al patrulea copil al părinţilor lui Poolo a murit la câteva zile după naştere şi, oricât m-am străduit, nu am reuşit să găsesc niciun singur înscris referitor la cauzele decesului. (Dar nici cei care fac acum atâtea speculaţii răutăcioase nu se pot lăuda cu vreun act autentic!) Fratele mai mare a rămas holtei. Desigur, întorcând psihanaliza într-o rână, aceeaşi autori au ajuns la nişte concluzii cât se poate de sofisticate şi în legătură cu acest frate. Iar concluziile nu se puteau referi decât la o ereditate încărcată. Aiurea! Părinţii lui Poolo au fost atât de şterşi din toate punctele de vedere încât ţin de beletristică toate câte s-au inventat şi despre ei. Dintre numeroasele rude ale familiei, doar un frate de-al mamei prezenta o biografie mai deosebită.
Să tragem o linie şi să adunăm: ce material faptic incontestabil ne-a mai rămas pentru a ajunge la tabloul care se vântura în ultimul timp în legătură cu ereditatea lui Poolo? Prin ce se deosebeşte familia sa de o altă familie, care nu a fost luată astfel în răspăr? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: ahtiaţii după senzaţional şi publicitate nu fac astăzi decât să întoarcă arborele genealogic al lui Poolo cu rădăcinile în sus, înfigându-le în creierul genial al marelui savant şi, proiectând totul prin nişte oglinzi strâmbe, ajung să născocească un copac care n-a existat niciodată altfel ca majoritatea celor care formau pădurea din jurul lor. Asta în ceea ce priveşte descendenţa, căci fructul…
Şoapte, nenumărate şoapte în legătură cu vecinii noştri mă fac să-mi amintesc de familia lui Poolo cu groază. A existat o vreme când toţi cei de după gardul care ne despărţea casele erau pomeniţi − prin extensie − asemenea diavolului însuşi. Până şi în mine intrase reflexul de a vorbi în şoaptă pentru ca să nu fie auzite cuvintele mele la Ei. Pentru că Ei…
4
Iar cei care dispăreau, adică nu se mai prezentau la o nouă probă… cu ei era o altă poveste. Ei pur şi simplu nu mai intrau în discuţie, cel mult în clipa în care se afişa că o cunoştinţă a căzut ia examen, îi strângeai mâna cu o mină gravă, de parcă i-ai fi prezentat condoleanţe pentru pierderea unei rude apropiate, apoi îl uitai cu desăvârşire. (Deşi persista un sentiment ciudat ştiind că cel pe care ai încercat să-l consolezi era tocmai omul căruia îi strângeai, în tăcere, mâna.)
(După multă vreme, în faţa pupitrelor de comandă, discutând mai de una mai de alta, având însă tot timpul ochii aţintiţi asupra indicatoarelor din faţa voastră, ţi-ai amintit de o scenă în care unul dintre voi a întâlnit întâmplător într-o zi liberă un fost candidat, iar celălalt şi-a amintit şi el o scenă cu totul asemănătoare, doar că autoservirea care a stat drept decor al acestor întâlniri şi unde aţi mâncat în picioare şi în fugă fusese alta în cele două cazuri. Asta cu siguranţă. Fusese o scenă − în fond, fuseseră chiar două scene, chiar dacă aproape una şi aceeaşi − penibilă(e), se întâmplase de parcă te-ai fi întâlnit cu un cadavru pe care mai trebuia să-l şi consolezi pentru situaţia lui de cadavru. Lucru nu tocmai uşor de făcut. Şi de la un punct de-a dreptul caraghios. Aşa că scena (scenele) s-a(u) soldat cu un eşec cumplit. Dealtfel, despre lucruri din astea candidaţii se fereau să vorbească între ei înainte de a intra în sălile de examen, de parcă blestemul unei superstiţii groaznice le-ar fi interzis s-o facă.)
Ceea ce nu vă putea împiedica să nu vă gândiţi din când în când şi tot mai des la câte un fost coleg sau o fostă colegă, dispăruţi brusc în urma unui test la care nici măcar nu se putea şti unde au greşit. În privinţa aceasta, voi, care v-aţi aflat mai târziu în faţa pupitrelor de comandă, vă ţineaţi ascunse amintirile. Şi fie că era vorba numai despre o stânjeneală, fie despre pudoare sau despre alte lucruri mult mai grave, nimeni nu pomenea niciun cuvânt despre cei care dispăruseră, discuţia aceasta întâmplătoare despre prânzul luat în picioare având loc mai mult prin jumătăţi de frază şi jumătăţi de jumătăţi de frază.
Dar unele amintiri persistă şi, cu cât trece timpul devin mai puternice. E greu să uiţi un om pentru care te bucurai la gândul că-ţi vei pierde cu el o lungă parte din zi într-o mizerabilă sală de aşteptare. Lungă parte din zi, mizerabilă sală de aşteptare, dar alături de el. Sau de ea. (În anunţurile din ziare nu era specificat nimic în legătură cu sexul candidaţilor şi se prezentaseră şi o mulţime de femei.)
Primele anunţuri senzaţionale despre o ipotetică maşină a vieţii veşnice fură părăsite repede de presă. În schimb, pe nesimţite, ziarele începură să comenteze nişte afirmaţii ale celebrului fizician de curând dispărut − Poolo − după care moartea ar fi un reper obligatoriu al civilizaţiei noastre; fără a fi distructivă, această teorie afirma că neavând conştiinţa morţii drept o împlinire firească a unui ciclu în care ne înscriem, psihicul şi activităţile oamenilor nu s-ar putea manifesta după legile vechii noastre lumi.
Ieşind din sfera faptului divers, aceste comentarii, chiar şi publice fiind, n-au stârnit un interes deosebit printre cititorii obişnuiţi. Nu se discuta în tramvai sau la servici despre ele. Iar alţii strâmbau din nas, pretinzând că au auzit lucrurile astea deja de sute de ori.
E
