EFECTUL P (5)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.

*

Cred că putem sări capitolul despre pubertatea lui Poolo, deoarece s-au scris atâtea prostii despre acei ani din viaţa savantului încât subiectul a fost cu desăvârşire stricat^. Oricum, dacă ar fi fost adevărate chiar şi numai cinci la sută din toate câte s-au scris despre viaţa lui sexuală precoce, târgul ar fi vuit pe trei mahalale. Iar eu nu ţin minte nici măcar cel mai uşor zvon în această privinţă.

E adevărat, cam în perioada aceea a început să-şi terorizeze profesorii de la liceu cu bagajul său neobişnuit de cunoştinţe, fapt care l-a făcut să promoveze doi ani într-unul şi apoi încă o dată doi ani într-unul. Înainte de bacalaureat a trecut printr-o criză care l-a făcut să-şi întrerupă pentru câteva săptămâni studiile. Literatura s-a ocupat pe larg şi de această perioadă. Orice aş adăuga, n-ar face decât să repete una sau alta dintre explicaţiile care s-au dat acestei perioade din viaţa sa. Aşa că mă rezum să amintesc că aceasta n-a fost nicidecum singura criză prin care a trecut Poolo, anii următori lucrurile repetându-se la alte nivele.

Bacalaureatul şi l-a trecut în mod strălucit.

Într-o zi tatăl meu venise acasă bătut îngrozitor. A trăit până la sfârşitul vieţii sale eu convingerea că derbedeii care l-au atacat ar fi fost legionari instigaţi de familia lui Poolo. Că au fost legionari nu-i exclus, la fel cum este adevărat şi că Poolo a putut fi văzut de multe ori în tovărăşia unor personalităţi legionare, dar nu ştiu de ce, nu cred să fi existat vreo legătură între aceste două fapte

7

O întrebare pe care nu încetai să ţi-o pui era cea care privea dispoziţia celor două butoane de pe pupitrul de comandă. De ce erau amplasate atât de incomod? Dacă ar fi fost dispuse unul lângă celălalt, toată munca voastră ar fi fost un fleac. Tehnic, bineînţeles, acest lucru n-ar fi pus nicio problemă, dar probabil că proiectantul a luat în considerare posibilitatea după care o poziţie lejeră a manipulantului i-ar fi îngăduit acestuia să adoarmă sau să-şi distragă atenţia de la gemuleţele indicatoarelor. Da, probabil că de aceea i s-a impus această poziţie.

Nu se poate ca ei să nu se fi gândit şi la asta! Mulţimea de teste dovedeau cu prisosinţă că nu s-a lăsat nimic la întâmplare, dacă e să nu dăm crezare celor câţiva care afirmaseră cu toată hotărârea că nimic din toate pregătirile intense care se făceau pentru ocuparea celor două posturi nu are vreun scop precis, totul fiind mai mult o chestiune de răbdare şi, neputându-i nimeni contrazice, fiindcă − ce-i drept e drept! − nimeni nu a reuşit să afle logica probelor nenumărate, la un moment-dat aceşti câţiva câştigaseră o oarecare notorietate. Dar atunci, şi alţii o spuseseră încă de pe vremea aceea, dacă totul nu era decât o probă de răbdare şi perseverenţă, atunci de ce erau totuşi rând pe rând eliminaţi concurenţii prin afişarea lor ca respinşi după o anumită probă? În perioada în care circulaseră mai mult aceste zvonuri, lumea era de acum în faza în care fiecăruia îi era aproape totuna ce se va întâmpla. Toţi doreau, bineînţeles, să câştige, dar asta mai mult din inerţie, iar scopurile păreau mai îndepărtate decât la început. Pe urmă te mai obişnuiai să spui: „Ăştia şi aşa n-au niciun sistem!” la fel cum altădată ziceai: „Aşa-i viaţa!” sau „Oare are vreun rost să trăieşti?”. Aşa că s-a uitat de mult conţinutul acestei fraze, „Ăştia şi aşa n-au niciun sistem!”…

Încât fiind convins că poziţia incomodă face parte din joc, gândurile îţi hoinăreau în voie şi, având tot timpul să te analizezi, direcţia acestei hoinăreli era numai spre trecut şi prezent − spre prezent în măsură ce poziţia incomodă risca să devină de nesuferit − şi foarte puţin spre un viitor pe care nu ţi-l mai puteai imagina nicicum.

O vreme ai reuşit să fii atent să ocoleşti acele amintiri care erau cât se poate de neplăcute, eliminându-le pur şi simplu din şirul celor plăcute, şir destul de lung. Te întorceai de multe ori la fata pe care a curtat-o colegul în perioadele de aşteptări şi cu care după câteva săptămâni de astfel de întâlniri a început să se regăsească într-o anumită cofetărie, după ce ieşeau de la testări. La început, adică prima dată, bineînţeles, se regăsiră fără să-şi propună acest lucru, pe urmă, tot fără să şi-o programeze, se grăbeau să se întâlnească în acelaşi loc. Şi dacă ei n-au avansat în această idilă şi nu s-au văzut decât în fiecare a doua zi, rămânându-le câte o jumătate de viaţă necunoscută unul celuilalt, se spunea despre alţii că se cunoscuseră şi se căsătoriseră − abandonând desigur în clipa aceea testările − în sălile de aşteptare, dispărând apoi din universul celorlalţi, de parcă ar fi fost afişaţi împreună drept căzuţi la o probă, volatilizându-se, rămânând vagi amintiri într-un prezent ce mai continua să se desfăşoare.

O polemică purtată în special de către filozofi încerca să dovedească pro şi contra teza postumă a lui Poolo, după care moartea individuală, acest proces firesc, este un element indispensabil în algoritmul vieţii civilizaţiei noastre. Dar polemica aceasta se consuma în aerul rarefiat al revistelor de specialitate. De o părere sau de alta, toţi comentatorii au ajuns totuşi să adopte o poziţie liniştită faţă de un fenomen îndeobşte înspăimântător − moartea − lucru explicabil poate şi prin zona pur teoretică în care se purtau discuţiile.

*

Încă în liceu, Poolo îşi uluia profesorii prin răspunsuri cu totul ieşite din comun, răspunsuri pe care ei s-au dezobişnuit să le infirme şi care constituiau apoi lungi subiecte de studiu în cancelarie. S-a întâmplat odată ca Poolo să asiste cu totul întâmplător la modul în care mai mulţi profesori de specialitate se străduiau să ajungă la valabilitatea afirmaţiilor elevului lor şi nu mică i-a fost mirarea când drumul pe care l-au parcurs ei a fost cu totul diferit de raţionamentul său, rezultatul rămânând însă acelaşi. Incidentul acesta avea să stea la baza uneia dintre obsesiile vieţii sale, aceea că la una şi aceeaşi concluzie duc(e) nu numai calea (sau căile) întru totul corectă (e), admiţând că aceasta (acestea) ar exista (sic!), ci şi drumurile logice întrerupte de erori nebăgate în seamă. Este interesant că această afirmaţie, pe care a ridicat-o la rang ele teorie, este ignorată astăzi nu numai de biografii săi ocazionali şi mai mult sau mai puţin artişti, dar şi de oamenii de ştiinţă chemaţi să-i analizeze moştenirea. Pentru toată lumea această prezumţie nu era decât una dintre excentricităţile geniului − amuzantă, nu? − şi atâta. Şi totuşi întreaga sa muncă se bazează şi pe această idee fundamentală, alături de celelalte câteva care apar mereu ca un filigran în întreaga sa operă. Prezumţia erorilor aflate ca nişte halte în drumul cunoaşterii, halte neştiute, locuri în care acest drum, în loc să fie deviat îşi urmează totuşi calea de parcă acele întreruperi nici n-ar fi avut loc, l-a făcut să afirme mai târziu că nu există niciun argument suficient care să demonstreze posibilitatea unui raţionament corect din toate punctele de vedere, de la ipoteză până la concluzie. Deşi atâtea puncte de vedere nu sunt încă pe deplin cunoscute, ca să nu mai vorbim de cele nici măcar întrezărite.^*

În casa vecinilor noştri se adunau de multe ori fruntaşi legionari locali şi în timpul rebeliunii cred că nu se aflau mai puţini acolo ca la Casa Verde. Dar Poolo venea foarte rar de la Bucureşti.