În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.
Poolo se găsea exmatriculat de la universitate pentru a doua oară şi pentru multă lume cariera sa ştiinţifică părea terminată. Tatăl său reacţionase dur la aflarea veştii, fiind profund decepţionat că cel de-al doilea fiu al său nu va deveni intelectualul pe care-l „planificase” cu atâţia ani în urmă, după ce înclinaţiile acestui băiat păreau să fie predestinate tocmai pentru aşa ceva. Şi era năcăjit medicul, mai ales că nici fiul ofiţer nu părea să fie deosebit de capabil în meseria lui, deşi, de bine de rău, îşi luase totuşi epoleţii de locotenent, realizând deci exact ceea ce se aşteptase de la el, chiar dacă o făcuse în nota de declarată mediocritate a familiei. Iar despre fata care devenise domnişoară, ce putea spera medicul de la ea?…
(Reîntorcerea Iui Poolo de la facultate a făcut vâlvă în tot cartierul şi de multe ori, in timpul mesei, îi auzeam pe părinţii mei discutând despre necazurile vecinilor).
După exmatriculare Poolo nu reveni imediat acasă. În primul rând pentru că la început toată lumea era convinsă că se va găsi din nou un aranjament în vederea reprimirii lui. Aşteptă deci de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, mai frecventa unele cursuri şi din când în când îşi vizita cunoştinţele. Dar nu fu reprimit
Aşa că, văzând că nu se întâmplă nimic şi nefiind dispus să facă el însuşi ceva pentru reprimirea sa, lovindu-se susţinătorii săi de opoziţia într-adevăr feroce a lui Grubovici, Poolo îşi luă într-o zi lucrurile şi plecă acasă. Aici se certă cu taică-său şi după numai câteva ore plecă mai departe. Se opri, după cum era şi firesc, în capitală.
La Bucureşti, fără să se înscrie la vreo facultate, frecventa totuşi cursurile şi la un seminar ale celei mai mari somităţi a timpului, îşi refăcu întreaga carieră pierdută aparent atât de iremediabil la Cluj.
Cam de atunci au început să apară primele mărturii despre mici fapte paradoxale în legătură cu Poolo. Dar pe vremea aceea întâmplările acestea erau povestite întotdeauna cu un aer uşor ironic, de parcă nici cel ce vorbea n-ar fi avut pretenţia să fie crezut în totalitate. N-am putut niciodată să zâmbesc la auzul acestor întâmplări şi senzaţia de groază pe care am trăit-o copil fiind, in apropierea gardului care ne separa grădinile, îmi revenea mereu cât se poate de vie cu aceste prilejuri. De aceea nici măcar nu mai pot aprecia cu exactitate în timp anul în care au început să circule aceste vorbe ciudate în legătură cu Poolo.
Trebuiră să treacă mai multe zile pină să se poată comporta în sălile de aşteptare la fel ca înaintea petrecerii aceleia ratate. Deveniră mai tăcuţi şi evitau orice referire la ce a fost. Cu timpul însă lucrurile se mai estompară şi sfârşitul săptămânii îi găsi aproape la fel ca întotdeauna. Doar că la o nouă descindere într-un local nu se mai gândea nimeni dintre ei, mai ales că trierea mai severă ca înainte li se părea grăitoare. Fură deci cu atât mai miraţi când bătrânul personaj distins, cel care prevenise perechea formată în sălile de aşteptare, le-a propus să repete experienţa de la local. Nimeni nu-l luă în seamă şi-l tratară din nou cu răceală, dar sâmbătă dimineaţa se pomeniră anunţaţi chiar de către examinatori, aceiaşi care fuseseră şi data trecută la restaurant, că ar fi bine dacă agapa de atunci s-ar repeta pe viitor la fiecare sfârşit de săptămână.
Prima întrebare pe care şi-au pus-o cu toţii a fost: de unde a ştiut bătrânul personaj de propunerea care li se va face de către supraveghetori? Pentru că era greu să crezi că avea loc o nouă coincidenţă. Pe urmă i-au întrebat pe cei doi examinatori dacă sugestia venea din partea lor sau dacă le-a fost insuflată mai de sus. Candidaţii îşi motivau întrebarea prin faptul că data trecută, după petrecerea de la local, numărul lor a fost drastic redus şi ei nu doreau să cadă din nou victimă altor trieri datorate unor factori exteriori. Domnii examinatori nu trebuiau să se supere, dar riscurile păreau să fie într-adevăr foarte mari şi trebuie să se înţeleagă că nimeni, după ce a pierdut mai mult de un an de viaţă în acele săli de aşteptare, nimeni nu…
„Adevărul e, le-au răspuns supraveghetorii, că ideea nu porneşte de la noi” şi acestea fiind spuse, discuţia fu încheiată şi în seara aceea se întâlniră din nou cu toţii la restaurant. Doar câţiva nu veniră şi cum aceştia se găsiră luni radiaţi de pe liste, le fu clar la toţi că şi petrecerile de sâmbătă seara făceau de acum parte integrantă din testele la care erau supuşi. Şi, după puţină vreme, lucrul acesta le fu confirmat oficial, adăugându-se faptul că sunt rugaţi insistent să vină întotdeauna la restaurant împreună cu soţii sau soţiile, cu logodnicii sau logodnicele, iar după un timp, consumaţiile au început să fie achitate de către oficialităţi, costul tacâmurilor făcând parte din costul acţiunii de testare. Iar oficialităţile nu păreau zgârcite, aşa cum o dovedeau de atâta vreme, de când îşi permiteau interminabilele testări.
Singurul lucru nou la acele întruniri de sâmbătă seara fu acela că cei doi examinatori dispărură în curând, locul lor fiind luat de alţii, care nici ei nu rămâneau mai, mult de două sau trei săptămâni în slujbe.
În ceea ce priveşte atmosfera de la acele ieşiri comune, ea se mai încălzi niţel, mai ales că lumea începea să se cunoască şi se legară nişte prietenii şi printre invitaţi. Dar la fel de adevărat e că relaţiile cele mai fireşti au rămas şi în continuare stabilite între candidaţi, pe de o parte, şi invitaţi, pe de alta, chiar dacă în curând nimeni nu mai făcea caz de atâta lucru. Iar inerţia care urmează fiecărei decizii îi făcu să accepte situaţia aceasta ca pe ceva firesc.
Şi, ceea ce era mai important, nu mai urmau radieri mai severe de pe liste ca în zilele obişnuite: dealtfel şi numărul candidaţilor scăzuse simţitor − era şi timpul! − lucru de care deveneau conştienţi mai ales atunci când, revenind sâmbătă seara la restaurant, observau de fiecare dată că masa lungă care le era pregătită devenise tot mai scurtă: la început ea a cuprins un „U” cât toată sala, apoi braţele acelui „U” s-au micşorat tot mai mult, după care s-a renunţat la forma respectivă de aranjare a meselor şi au încăput cu toţii de-a lungul unui perete. (Al peretelui cel mai lung încă, dar toţi ştiau că nu peste multă vreme vor fi de ajuns şi jumătate din aceste mese, unde mai pui că din această jumătate, jumătate era ocupată de invitaţi…)
O vreme trăiră chiar un sentiment de nostalgie, lucru cu atât mai accentuat cu cât era resimţit de mai mulţi dintre ei: în mod inevitabil, în curând, toată viaţa aceasta se va termina şi cei mai mulţi se vor întoarce la meseriile lor de mai înainte cei care mai credeau că se pot reapuca de ceea ce au făcut pe vremuri şi mai ales cei care îşi vor găsi vechile posturi şi doar doi dintre ei toţi se vor bucura de nişte privilegii care pe zi ce trecea deveneau parcă mai puţin însemnate, important era să concurezi şi să ajungi printre cei doi care desigur că vor face lucruri importante dacă au trecut peste atâtea încercări şi dacă s-a cheltuit atâta timp pentru asta.
Problemele financiare ale candidaţilor, e drept, se îmbunătăţiseră simţitor din clipa în care erau solicitaţi să meargă zilnic la examinări prin faptul că li se asigura de atunci o bursă pentru fiecare probă, bursă nu prea mare, dar care le era suficientă pentru a nu fi obligaţi să se extenueze în timpul liber sau pentru a nu fi o povară pentru familii. Era şi asta acum un fel de slujbă, chiar dacă nu era prea sigură şi chiar dacă se ştia dinainte că ea se va termina în curând. Pe măsură ce deveneau mai puţini, subvenţiile creşteau proporţional. Sigur, suma alocată iniţial pentru ei a rămas tot timpul aceeaşi. Era normal ca bursa să crească, odată ce se micşora numărul candidaţilor.
Cam în aceeaşi perioadă apăru în presa de largă circulaţie, şi apoi comentată tot mai des, teza lui Poolo după care activitatea şi comportamentul omului ar fi „programate” pentru o viaţă limitată, că, deci, această limitare − numită în mod obişnuit „viaţă şi moarte” − ar fi cea care dă specificul psihicului uman. O amplă discuţie publică avu loc, în contradictoriu, pretutindeni în presă, la radio, la televiziune.
Fără a fi acceptată de toţi, ideea aceasta a lui Poolo intră în conştiinţa generală.
