În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.
Poolo a susţinut cursul lui Şerban Dan aproape patru ani. Cu toate acestea bătrânul a rămas titularul catedrei, asistentul lui fiind delegat doar să-i ţină locul până la grabnica-i revenire. Şi, deşi revenirea aceasta nu s-a mai produs niciodată, Poolo continua să-l suplinească, fiind foarte probabil ca la reîntoarcerea bătrânului sau după decesul ori pensionarea acestuia să fie trimis să-şi vadă de treabă, iar locul devenit vacant să fie ocupat de orieare dintre mulţii candidaţi care aşteptau momentul de decenii întregi.
Şi aşa toată lumea era mulţumită. Anatema aruncată pe capul lui Poolo nu avea de ce să fie ridicată, cursurile lui, prima săptămână odată trecută, se bucurau de tot mai puţini audienţi, terminând prin a fi frecventate doar de o mână de indivizi; celebritatea lui Şerban Dan însuşi începea să intre în uitarea marelui public, acaparat de alte evenimente. Pentru orice posibil urmaş de-al marelui savant la catedră, trecerea era făcută prin acest intermezzo ideal, care avea darul să scoată din umbră succesorul, după strălucirea fără precedent a celebrităţii aflate la catedra unui curs cu un subiect atât de sever.
Perioada aceasta de aproape patru ani a fost poate şi cea mai rodnică din viaţa lui Poolo. Nu atât prin valoarea descoperirilor, cât mai ales prin cristalizarea ideilor şi cantitatea foarte mare de cercetări şi realizări pe care le-a adus ştiinţei până să împlinească douăzeci şi şapte de ani, vârstă când va părăsi Universitatea din Bucureşti. „De la Efectul P până la marile descoperiri în domeniul undelor, anii aceştia au dăruit omenirii realizări epocale.”*
Ceea ce ştie astăzi omul de pe stradă despre Efectul P a fost până în ultima clipă a vieţii lui Poolo socotit drept un fenomen universal: exemplul tipic al discontinuităţii legilor. Efectul P s-a născut într-un moment care nu poate fi precizat şi a ieşit la suprafaţă în timpul unei discuţii purtate de Poolo cu un profesor de la catedra din Cluj. El s-a născut pur teoretic, aşa cum şi astronomia a ajuns să inventarieze corpuri cereşti pe care nu le-a văzut şi nu le va vedea încă multă vreme nimeni de pe Terra. Sigur, calculele au confirmat apoi intuiţia, dar toate astea rămân de neînţeles pentru un om neiniţiat în aceste taine, cum sunt bineînţeles şi eu: ceea ce a fost intuit a fost CEVA ce se află la ani-lumină depărtare, într-un anumit loc al acelei infinităţi, iar rezultatul raţionamentelor lui Poolo s-a materializat într-o formulă în care nu pot pricepe cum pot fi aşezate cifrele dacă nu prin rezultatul unor complicate calcule preliminare.
Am impresia că nimeni nu l-a întrebat pe astronom ce are de gând să facă pe mai departe cu steaua pe care a descoperit-o, dar ştiu sigur că pe Poolo l-a întrebat cineva de la catedra din Cluj ce importanţă are pentru lume formula aceea. După cum se cunoaşte astăzi, Efectul P are o instabilitate foarte mare, instabilitate care diferă de mediul în care se propagă. Conservarea lui, se ştie acum, poate duce la aplicaţii extraordinare, aplicaţiile care l-au făcut notoriu. Fiind o legitate discontinuă, aplicabilitatea lui părea de două ori improbabilă. Oricum, Efectul a ieşit în lume şi peste puţin timp Poolo i-a găsit şi un domeniu de aplicare. Era vorba despre industria cauciucului şi metoda lui a fost aplicătă la început într-un singur caz, într-o făbricuţă din ţară. Pe urma Poolo a semnat un contract cu un concern german de vopsele şi a găsit soluţii deosebit de rentabile pornind de la acelaşi efect; soluţii care au făcut descoperirea celebră. În curând nu mai exista industrie de coloranţi care să nu folosească Efectul P. Fără exagerare se poate spune că vopselele au fost cele care l-au făcut pe Poolo celebru în lume. În cauciucuri Efectul P s-a generalizat ulterior. După care au apărut colective şi institute întregi care au elaborat programe speciale pentru studierea aplicabilităţii faimosului efect şi el a început să fie folosit în cele mai diverse ramuri ale economiei. Poolo avea douăzeci şi cinci de ani şi era la apogeul popularităţii sale. Minunea s-a produs şi el n-avea decât să mulgă această vacă de aur până la adinei bătrâneţi.
1. Stând în faţa acestor manete, m-am gândit de multe ori că vechiul truism, cunoscut de atâta vreme şi de mine, cum că sunt oameni care tind toată viaţa să se încadreze într-o singură formă şi alţii care nu pot fi păstraţi în acelaşi creuzet, chiar dacă acesta ar fi de aur, este un adevăr mult mai complex decât l-am considerat noi îndeobşte. Să stai într-o încăpere plăcuta, să n-ai aproape nicio treabă şi să-ţi fie conştiinţa totuşi satisfăcută de împlinirea unei mari misiuni, să-ţi fie dor până la strigăt de enervările zilnice uitate sau să ţii conferinţe despre acelaşi subiect o viaţă întreagă, să câştigi mulţi bani şi multă glorie de pe urma lui, dar să depui eforturi înzecite pentru a înlătura acest chinuitor veşmânt de aur, iată două ipostaze pe cât de banale, pe atât de greu de înţeles pentru cel care nu le-a trăit. Eu şi colegul meu de muncă am fost selecţionaţi pentru că am fi avut nişte calităţi rare: acelea care ne-au permis să stăm, în ciuda tuturor acestor nebănuite constrângeri interioare, multă, multă vreme cu manetele în mâini. Poolo, m-am întrebat, Poolo care niciodată nu păruse interesat de astfel de probleme deşi, mai ştii?!, Poolo ar fi fost în stare să depună munca uşoară şi diabolică pe care am făcut-o eu, cât timp am strâns nu ştiu câtă vreme acele pârghii între degetele mele revoltate?
Dar este ceva real privit dintr-un singur punct de vedere?
2. Intorcându-ne la perioada aceea din viaţa lui Poolo: atunci s-a născut legenda demonizării lui. Poate că dacă nu şi-ar fi atacat cu atâta vehemenţă propria lui capodoperă, nu i-ar fi trecut nimănui prin cap să-l compare cu Satana, Mephisto sau Bel-zebut. Oricum, atunci a devenit el în presă „savantul împieliţat”. Lucru lesne de înţeles dacă ne gândim că nimeni nu putea accepta − om de ştiinţă sau profan − că într-un caz legea poate să se aplice şi în alt caz nu. Mai în glumă, mai în serios, toată lumea îl arăta pe Poolo cu degetul, ca pe diavolul însuşi.
Costache Vieru, op. cit.
