În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.
Numai că Poolo nu a muls această vacă în continuare aşa cum s-au aşteptat atâţia. Din contră, a biciuit-o şi era gata s-o omoare de-a binelea.
Poolo era în continuare conferenţiar ad-hoc la Universitatea din Bucureşti. Le susţinea de două ori pe săptămână câtorva studenţi nişte cursuri minunate (dar total plictisitoare pentru mulţimea de audienţi rămaşi de pe vremea profesorului Dan. Nu uita să se laude pe el însuşi ori de câte ori găsea prilejul). Întrecuse aşteptările familiei, nu atât prin doctoratul în ştiinţe, cât prin aceea că depăşise nivelul unei catedre de liceu, limita superioară la care îndrăznise să viseze complexatul său tată − interimatul şi nesiguranţa slujbei dându-i pe undeva bătrânului satisfacţia că totuşi n-a greşit prea tare; la douăzeci şi cinci de ani lumea începuse să-i uite năzdrăvăniile şi răzvrătirile de student şi să se obişnuiască să-l considere un strălucit om de ştiinţă, un afemeiat notoriu şi o partidă bună pentru că numeroasele-i invenţii şi mai ales aplicaţiile industriale ale Efectului P îi aduceau venituri însemnate. Era socotit totodată un individ deosebit de plicticos pentru că, deşi apt să susţină oricând şi în orice domeniu o conversaţie interesantă, obosea prin cultura-i vastă şi prin năravul de a conferenţia mereu şi oriunde, indiferent de nivelul auditoriului, agăţându-se de orice cuvânt pentru a ţine o disertaţie în domeniu, acaparând discuţiile şi transformând orice societate în care se afla în fundal pentru interminabilele sale discursuri, în care propria-i persoană juca un rol atât de însemnat. Fiind atât de obositor, era evitat de cunoscuţi, iar prieteni nu avea.
Pe vremea aceea nu era încă însurat, deşi se logodise de mai multe ori. Era şi greu de imaginat în postură de soţ, de „animal domestic”, după cum s-a exprimat cineva, la fel cum nu şi-a găsit încă o parteneră înarmată cu răbdarea necesară pentru a-l suporta.
Cam pe vremea aceea a trecut din nou şi printr-o criză, aparent la fel de inexplicabilă ca şi cea pe care a trăit-o cu câteva luni înainte de bacalaureat. Îşi ţinea cursurile la fel ca şi până atunci, publica o sumedenie de articole de specialitate, ba participă şi la un congres internaţional de fizică la Zürich unde, în afara faptului că se îndrăgostise pe malul lacului de o elveţiancă, fu sărbătorit cu o deosebită stimă de către colegi, Efectul P primindu-şi în zilele acelea consacrarea internaţională.
Începu să piardă şi mai multă vreme ca înainte în interminabile dispute despre orice şi oricine. Apoi, brusc, dispăru din societate. Stătea ore în şir şi se uita la câte un pomuleţ plantat într-un ghiveci − bontzai se numeşte un vas astfel ornat şi, bineînţeles, practica de a căuta o anumită stare după contemplarea sa îndelungată provine din Japonia. Cu ocazia asta îşi golea o cameră de toată mobila şi-şi petrecea zile întregi lângă acei bontzai pentru care plătea sume uriaşe.
După ce se sătura de ei, pomuleţii se uscau în câte o debara.
Invitaţiile în străinătate curgeau cu nemiluita, dar el hotărâse în perioada aceea că, deşi călătoriile sunt foarte importante, de cele mai multe ori inocenţa pierdută nu compensează impresiile câştigate. (Mai târziu avea să uite şi de această convingere.)
Mi-am explicat cochetarea lui Poolo cu politica prin două motivaţii: din cauza eului său hipertrofiat şi din cauză că a trăit un anumit moment şi a întâlnit nişte oameni care au încercat să profite de acest eu imens.
Poolo a audiat câteva cursuri ale lui Nae Ionescu, dar acestea nu i-au produs o impresie deosebită. Nici literatura legionară n-a savurat-o niciodată. Pentru aceasta era prea inteligent şi avea convingeri proprii prea puternice. N-avea nevoie de surogate. Ceea ce l-ar fi făcut să accepte legăturile cu mişcarea legionară ar fi fost posibilitatea care i s-a arătat de a deveni şi mai important.
Şi chiar daca Poolo n-a avut niciodată veleităţi de parvenire administrativă − semnificativ este că la un moment dat, linguşindu-l, dar şi având nevoie sincer de prestigiul lui ştiinţific, noii săi adulatori i-au propus un post de ministru al ştiinţei, el refuzând categoric, îi plăcea la nebunie spectacolul în sine.
(Se pare că ziua cea mai frumoasă din viaţa lui Poolo a fost aceea când a devenit membru al unei academii apusene de ştiinţe şi când a îmbrăcat costumul atât de impozant al respectivei instituţii. Din cauza robei de magistrat nu i-ar fi displăcut nici cariera juridică. Era de asemenea încântat când i te adresai cu „domnule profesor” sau „domnule academician”, deşi membru al academiei noastre a ajuns foarte târziu. Casa pe care şi-a cumpărat-o la Bucureşti avea intrarea de marmură şi depăşea cu foarte mult necesităţile reale ale savantului celibatar. Dar pe tabla de la uşă se puteau citi toate titlurile ştiinţifice pe care le dobândise şi pentru că aceste titluri veneau în număr mare în special din străinătate, ca urmare a prosperităţii aplicaţiilor Efectului P, firma aceasta de la intrare era mereu dată la modificat şi mai mult lipsea decât atârna la locul care-i fusese destinat. Îi plăcea de asemenea publicitatea pe care i-o făceau cele mai zgomotoase reviste ilustrate ale timpului şi, chiar dacă pretindea că nu citeşte acele articole, le păstra cu grijă şi un secretar special angajat(!) trebuia să le decupeze şi să ie sorteze cu migală. Şefii legionari au ştiut să-i facă publicitate şi epitetele pe care le alăturau numelui său erau colosale şi, de multe ori, de un desăvârşit prost-gust. Dar el le accepta sau doar părea că le acceptă cu încântare.)
