În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.
Ei însă nu putură reveni la viaţa de dinainte. Se întâlneau în continuare doar ei patru şi discutau la nesfârşit mereu şi mereu aceleaşi lucruri. Nu puteau să creadă că totul s-a terminat ceilalţi candidaţi respinşi reveneau cu naturaleţe la viaţa de dinainte de testări de multe ori chiar imediat la câteva minute după aflarea veştii. Ceea ce ei nu puteau face. Ceea ce li se părea cel mai nesuferit era că nici măcar nu ştiau pentru ce au pierdut atita vreme de pomană, misterul acesta total al celor care au înfiinţat şi finanţat întreaga afacere şi scopul pentru care au făcut-o li se păreau un afront direct la adresa lor. Dar totul era pur speculativ: n-aveai cu cine te confrunta, n-aveai unde face contestaţie, naveai pe cine da în judecată, pe cine înjura în faţă. Nu ştiai practic nimic. Acesta era lucrul cel mai crunt. Cumplit!
Erau zilele în care se simţeau mai uniţi ca oricând, deşi de mult se obişnuiseră întru totul unii cu ceilalţi. Nicii măcar bătrânul nu li se mai părea venit „din tabăra cealaltă”, mai ales că el părea cel mai disperat dintre toţi. Iniţial se opuse la manifestaţia de nesupunere la continuarea testelor sau a demonstraţiilor sau a ce or mai fi constituind ultimele activităţi la care au fost invitaţi. Dar pe urmă îşi schimbă brusc hotărârea, spunând mereu că el are motivele sale pentru care vrea neapărat să vorbească urgent cu examinatorii, motive foarte întemeiate, dar pe oare nu le poate împărtăşi decât celor responsabili de întreaga iniţiativă. Bineînţeles că agitaţia sa fu de prisos, dar în felul acesta îşi recâştigă încrederea colegilor, care îl adoptară acum ca pe unul de-ai lor. Ceea ce-l determină şi pe bătrân să le facă mărturisiri, să le spună că se simte tot mai rău, că o boală afurisită l-ar obliga să stea tocmai acum in pat. Sigur se putea repune in scurt timp pe picioare. Păcat că nu a putut risca până acum o absentare de la testări, lucru care i se părea inuman şi fără de precedent, la fel cum fără de precedent i se părea şi modul în care erau trataţi. Le spuse că are relaţii multe şi că a pus totul în mişcare să ajungă la autorii acelor probe nesfârşite, dar că toate eforturile sale au fost zadarnice, mai ales că, e adevărat − fiind obligat să-şi petreacă aproape întreaga zi în faţa sălilor de examinare, − nici nu i-a rămas prea mult timp util pentru intervenţiile sale. În zilele acelea în care se întâlneau ca nişte pensionari şi întorceau recentul lor trecut pe toate feţele, bătrânul cel distins trecea dintr-o extremă in alta, de la calm la irascibilitate şi într-o zi îi anunţă că pleacă să rezolve toată tărăşenia. Se sculă de la masa de cofetărie în jurul căreia se adunaseră şi dispăru, dar a doua zi reveni de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic şi după modul în care se comporta era clar că n-a reuşit nici în ziua precedentă − care nu mai era scurtată acum de niciun fel de program comandat − să rezolve mai multe ca atunci când nu avusese vreme decât să dea câteva telefoane în fugă. Dar nu-i spusese nimeni nimic nici atunci şi nici în alte zile când el tuna şi fulgera că va drege şi va rezolva, Până ce într-o zi nu mai reveni deloc şi nu-l mai văzură aproape două săptămâni.
Între timp, însă, se întâmplă un lucru care-i zdruncină cumplit şi pe cei trei ultimi supravieţuitori ai testărilor: întâlnindu-se ca de obicei, unul dintre ei − palid şi tremurând de indignare − le arătă un ziar în care putură citi la rubrica de oferte de serviciu un anunţ identic cu cel care-i adusese pe ei cu atâta vreme în urmă în camerele de testări. Deci examinatorii erau dispuşi s-o ia de la capăt, deci ei au fost înlăturaţi definitiv, deci au pierdut totul. Citiră acel anunţ sec de ziar şi retrăiră clipele când o făcuseră prima oară, totul li se părea cu veacuri în urmă şi, ceea ce era mai straniu, în amintirea lor, persoanele, care fuseseră ei atunci când au luat pentru prima oară cunoştinţă de slujba care se publicase li se păreau acum nişte străini cu care nu mai aveau aproape nimic în comun.
Anunţurile acelea s-au repetat de câteva ori în ziar, apoi la ora şi ziua stabilită s-au dus să vadă cum decurg lucrurile şi au dat de o mulţime de noi solicitanţi, parcă nu atâţia câţi au fost ei, dar nu era exclus ca memoria să le joace o nouă festă, îi văzură agitându-se străini şi se ţinură cât mai la o parte. Mai ales că descoperiră şi nişte cunoştinţe din prima serie de testări, seria lor, şi nu doreau să aibă discuţii cu aceştia: nici ei nu ştiau ce ar fi trebuit să le răspundă. Nici nu aveau răspuns.
Nu şi-au pus nicio clipă problema să se reînscrie. Nici n-ar fi putut să mai suporte acest gând. Bucuria începutului, cea care ne face să ne apucăm de atâtea treburi şi care dispărând îi face pe mulţi să renunţe, nu mai avea cum să opereze în cazul lor. În această privinţă începutul lor era departe în trecut. Totuşi unul dintre ei se întrebă dacă bătrânul nu i-o fi părăsit tocmai pentru a reveni printre noii candidaţi. Îl căutară zadarnic printre aceştia. îl sunară acasă. Era în pat. Bolnav. Şi-au adus aminte că bătrânul s-a plâns pe vremuri că e atât de obosit încât de multe ori visează câteva saptămâni de spital pentru a se putea odihni. Apoi, cu timpul, părea să fi depăşit acea extenuare. Acum, când i-au spus de noua serie de candidaţi, bătrânul se reînfiinţa din nou printre foştii săi colegi. Părea mai odihnit. Cele aproape două saptămâni de stat în pat, dar în special noutăţile pe care le-a adus acest interval ele timp, l-au repus pe picioare.
— Nu vă aduceţi aminte, îi întrebă el pe ceilalţi, că ni s-a comunicat că imediat după ce vom fi noi aleşi definitiv, se vor începe noi testări pentru alţii care să ne ia locul?
Era adevărat, dar nu li se părea plauzibil să mai fie rechemaţi după ce au fost înlăturaţi la fel de fără echivoc ca şi toţi predecesorii lor de pe listele de excluşi.
Însă bătrânul nu se lăsă convins: plecă la vechiul sediu al examinărilor, sediu care acum era din nou animat de sute de candidaţi şi se interesă la casierie dacă nu are de încasat nişte bani, salariul din perioada din care a început colaborarea. „Da, i s-a răspuns, are de primit bani” − şi l-au rugat să-i anunţe şi pe ceilalţi trei colegi să vină să-şi ridice drepturile.
Erau deci plătiţi în continuare. Asta putea foarte bine să fie doar consecinţa drepturilor pe care şi le câştigaseră deja dinaintea conflictului, drepturi care presupuneau acea retribuţie. Şi ceea ce-i interesa cel mai mult: de cine şi pentru ce au fost selecţionaţi nu devenise mai lămurit.
Dar mai exista cel puţin un fir cu care erau legaţi de realitatea ultimelor luni din viaţa lor, salariul acela care continua să le vină.
