În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.
În clipa aceea ştiau că totul s-a terminat.
Seara priviră fiecare în faţa televizorului său o emisiune exclusivă despre un nemaipomenit proiect al regretatului Poolo. Era vorba, bineînţeles, tot despre viaţa fără de sfârşit şi despre moartea reglatoare a civilizaţiei, dar ei se uitară pasivi, refuzând să mai facă orice supoziţie.
Un gol imens părea să mă înghită a doua zi cu totul. Am ieşit în oraş, dar n-am mai trecut pe la clădirea în care aveau loc testările. Am hoinărit o vreme pe străzi şi am sfârşit prin a intra într-un bar. M-am aşezat pe unul dintre scaunele înalte şi am cerut ceva de băut. Am descoperit alături un personaj cunoscut, care-mi fusese prezentat cândva, pe vremuri. Era un iluzionist celebru, o vedetă a cărei nume a intrat de mult în limbajul curent.
Artistul se distra cu barmanul, care privea fascinat cum clientul său îşi poate turna dintr-o sticlă zeci de pahare de băutură.
— Nimic mai simplu, zicea iluzionistul, de ce nu încerci şi dumneata?
Acesta luă o sticlă la întâmplare de pe raftul din spatele său şi începu să toarne în paharele de pe tejghea. Băutura nu se mai termina.
— Ajunge! O să te bage ăia la „ilicit”!
Un grup numeros asista bine dispus la această demonstraţie.
N-am putut pricepe cum de nu se plictiseşte iluzionistul să dea spectacole mereu şi peste tot, cum de nu oboseşte să epateze încontinuu. Eram singurul care nu-şi făcea probleme în legătură cu faptul că băutura nu se mai termina în sticla din mâna barmanului. Eu mă întrebam cum de nu se goleşte recipientul mult mai uzat al personalităţii artistului.
Brusc şi fără nicio cauză aparentă, butelia căzu din mâna exersată a barmanului şi se sparse pe duşumea.
— Ce păcat, făcu iluzionistul, cine ştie câte sute de litri ai prăpădit…
Lumea uită că se află în faţa unei scamatorii şi se miră sincer şi cu încântare.
Doar în sufletul meu sentimentul de deşertăciune crescu.
(Ceea ce nu m-a împiedicat să încerc acasă ceea ce am crezut că descoperisem printre ticurile artistului. Bineînţeles că nu mi-a reuşit nimic.)
*
Este greu de spus în ce măsură a urmărit Poolo evenimentele de pe front până atunci, dar în ultimii doi ani de război este absolut sigur că habar nu mai avea pe ce lume se află. În tot acest timp a lucrat fără răgaz pentru a-şi explica de ce naiba continuă să funcţioneze anumite linii tehnologice. Doi ani sunt un timp mai lung decât ne place să credem, atunci când cineva îşi schimbă în această vreme felul de trai, refuzând să mai aibă contacte cu lumea şi refugiindu-se în ocupaţii pe cât de puţin lipsite de glorie, pe atât de puţin bănoase.
Poolo a refuzat să participe la un fel de congres internaţional − în măsura în care se puteau organiza, pe vremea aceea, congrese internaţionale − destinat elucidării adevărului despre Efectul P. Dar acest subiect pentru el era deja de mult terminat.
După doi ani de muncă, a reuşit să demonstreze eroarea în două dintre cele douăzeci de cazuri semnalate, în care efectul „său” refuza să-şi facă datoria. Concentrând la maximum, scopul eforturilor sale, acesta se putea rezuma la ideea că reuşise să-şi demonstreze că n-a avut dreptate nici în cazul acesta. (Şi câtă lume a mai avut curajul să depună atâta energie pentru o răsplată atât de jalnică?).
Ce s-a întâmplat în perioada aceea de fapt cu Poolo este imposibil de reconstituit. Retras din viaţa publică, refugiindu-se de prieteni − el oare n-a avut niciodată prieteni adevăraţi − trăia douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru drama unei neputinţe pe care şi-o cultiva cu conştiinciozitate, dar şi cu un curaj unic în a merge până la ultimele limite acolo unde oricine s-ar fi oprit. Nu-i plăcea mai târziu să se vorbească despre această perioadă din viaţa lui, perioadă în care alterna orele de muncă ştiinţifică intensă cu studii de şah şi cu ceasuri de reverie în care privea tavanul şi fuma în linişte. Traiul lui de nabab se reduse şi el fără a resimţi lipsuri în existenţă, trebui să înceapă să se restrângă. Dar pe vremea aceea nici nu-i trebuiau bani prea mulţi, deşi mai trăia răbufniri în care avea o nevoie acută de public, ceea ce-l ducea din când în când seara în oraş în căutare de auditoriu şi atunci plătea cui i se nimerea mese copioase numai pentru ca să-şi poată etala în faţa cuiva gândurile. Şi, bineînţeles, era fericit dacă în acest auditoriu se nimereau să fie şi femei care să-i placă.
Dar Poolo îmi spusese deja de mult: „Oricâte calităţi ar avea cineva, oferă-i cheia vieţii şi a morţii întregii omeniri cu condiţia ca el s-o ţină încontinuu în mână şi el îi va da drumul pentru «n timp, crezând că are vreme să se odihnească, refuzând să creadă că. beneficiind şi el de nemurire, ar fi posibil să-şi sacrifice benevol şi la infinit energia numai pentru a continua să ţină acea cheie în mâna sa. Şi prin refuzul acesta, prin neputinţa sa, ar salva bătrâna noastră civilizaţie…”
Deocamdată pentru mine toate acestea n-aveau încă niciun sens.
