În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.
Am discutat mult cu Poolo despre reintegrarea lui în circuitul oficial. Discutând despre aceste evenimente, păţeai inevitabil ceea ce se întâmpla întotdeauna când ajungea: el eroul principal al discuţiei, adică nu mai accepta să se vorbească decât despre propriile sale peripeţii ciudate, „predestinate tuturor geniilor”. Adică da, admitea el, am fost scos de la Universitate, da, s-au făcut greşeli cu mine − nu mult mai mari ca înainte −, oricând s-au făcut greşeli cu toţi creatorii de excepţie, întotdeauna trebuie să existe pe lângă fiecare mare personalitate şi un mare intrigant, dacă nu era Mozart n-ar fi fost nici Salieri, dacă n-ar fi fost Salieri, poate că n-ar fi fost nici Mozart… Ee! Adică voia să spună că toate nu i s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost atacat şi urmărit fără milă ani în şir de ura lui Grubovici, Grubovici care nu numai că n-a fost îndepărtat de la catedra sa, dar a devenit şi mare ştab la minister şi decidea şi spânzura în toate cele şi de ce să dicteze tocmai Grubovici? Şi aşa mai departe şi aşa mai departe. Şi în timpul acesta mă privea şi pe mine ca pe omul de rând care prin firea lucrurilor ar unelti împotriva geniilor şi o făcea atât de insistent încât în clipele acelea aveam impresia că bănuieşte ceva, adică nu că bănuieşte, că ştie, dar pe urmă se reîntorcea brusc la ale lui: adică dacă n-ar fi, fost acest Grubovici nu i s-ar fi întâmplat lui Poolo nimic. Pentru că domnii care veneau să-i ia din când în când caietele şi care au uitat să i le mai dea vreodată înapoi, domnii aceia erau nişte oameni de treabă, care au ştiut să stea întotdeauna politicos de vorbă şi cu care n-avea nimic, ei nu-şi făcuseră decât datoria − ce fel de datorie? − păi, datoria, care-i ţinea în slujba aceea a lor − şi care te împiedica pe tine să te ţină în slujba aia a ta. Nu, de asta era de vină exclusiv Grubovici pentru că pe vremea aceea el tăia şi spânzura la minister. Şi cei care au dispărut pe perioade nedefinite din cauza acelor oameni care nu-şi făceau decât datoria? Ei nu, nici aşa să n-o luăm! El, Poolo, de ce n-a dispărut? Pentru că ştiau că el este un geniu şi de genii nu te atingi. Dar Lavoisier? Să-l lăsăm pe Lavoisier! Au dispărut cei care au comis cine ştie ce, aşa-s vremurile, n-ai ce-i face, el de ce a putut să stea de vorbă cu atâta calm cu oamenii de care depindea dacă dispăreai sau nu? Multe dintre întrevederile acelea au fost de-a dreptul plăcute, ei fiind în perioada aceea singurii sau aproape singurii oameni care mai acceptau să-l asculte.
Mă gândesc şi astăzi dacă nu cumva Poolo nu putea fi înţeles în întreaga sa complexitate decât dacă acceptai că joacă mereu teatru, pentru a trăi într-o lume sucită şi pentru a râde pantagruelic de ea, dacă nu cumva Poolo vieţuia şi el învăluit într-o ironie imensă cu care ne privea pe toţi, permiţându-şi cele mai sinistre farse şi trăind asemenea Diavolului, cu care fusese de atâtea ori asemuit, din şi întru prostia omenească. Altfel naivitatea sa ar fi de neconceput, modul în care-şi expunea în general amintirile ar aparţine de domeniul aberaţiei. Acţiunile sale şi modul său de a se comporta nu ţi se păreau logice decât după o astfel de „decodificare”. În felul acesta viaţa trăită de el avea un anumit sens, cu toate că de multe ori nu mai pot crede că există omenie şi valoare sub spoiala veşnicei ironii a unor indivizi care trăiesc tot timpul din batjocura faţă de alţii. Dar, mă rog, poate că şi „binele” primeşte alte valori în cazul unor asemenea inşi.
Mă simţeam tot mai atras de Poolo şi, pe măsură ce-l frecventam mai des, mi se părea tot mai respingător. Trăiam aceste sentimente concomitent şi cu o intensitate tot mai puternică. În afară de asta, toată viaţa am fost obligat să ascund în casa părinţilor mei legăturile pe care le întreţineam cu Poolo. Tata le-ar fi considerat un afront personal şi mi-ar fi fost imposibil să-l conving că Poolo era în acelaşi timp şi o altă persoană decât sicofantul abject pe care-l cunoscuse pe propria-i piele. Dar Diavolul de peste gard înghiţise în anii aceia o pradă bogată şi despre Poolo se vorbea mai mult în şoaptă. S-a ajuns până acolo că, ţin minte, înainte de a pleca de acasă, tatăl meu se uita pe geam să vadă dacă drumul e liber sau dacă vreunul dintre membrii familiei lui Poolo se află cumva în faţa casei.
