În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House
Dar pe vremea aceea ne întâlneam deja foarte des, fiind aşteptaţi peste tot să apărem împreună. Scopul iniţial pentru care îi căutasem tovărăşia se complica mereu şi, deşi n-am uitat niciodată acest scop în decursul lungii noastre cunoştinţe, totul devenea pe zi ce trecea mai încâlcit. Relaţiile dintre noi erau cele care se statornicesc între o cobră şi o victimă a acesteia, cele două fiinţe iubindu-se. Numai că de cele mai multe ori nici nu mai ştiam dacă eu sunt călăul sau victima şi am convingerea că trăiam pe rând ambele roluri. Dar chiar şi aşa, devenisem singurul său apropiat care de foarte multe ori îi era chiar prieten. Singurul prieten.
Într-o zi mă invită împreună cu soţia să prânzim în braseria unui mare restaurant. Sărbătoream reîntoarcerea sa la Institut, după ce, vreme de câteva luni, refuzase să-mi mai calce pragul din cauza unei „jigniri”. Îi spusesem atunci, la masă, că am aflat din surse sigure că dacă s-ar fi încăpăţânat în continuare, şi nu s-ar fi reîntors la Institut, existau indicaţii ca acesta să fie reprofilat, circulând şi variante în legătură cu numirea noului director. Nu-i spusesem nimic nou. Ştia. Ceea ce m-a făcut să înţeleg că Poolo nu întindea niciodată coarda decât exact cât să nu se rupă, ceea ce-mi confirma vechea teorie atât de contestată după care geniul nu s-ar manifesta strălucit şi inimitabil doar în domeniul lui de activitate, ci şi în arta sau mai bine zis ştiinţa de a-şi impune opera.
Poolo venise la braserie împreună cu prietena sa, o doctoriţă cu vreo treizeci de ani mai tânără ca el. Soţia mea îl cunoscuse în câteva prilejuri pe Poolo, dar niciodată nu avusese ocazia să se afle în preajma sa într-o societate atât de restrânsă. La prima vedere diferenţa nu era atât de mare: între patru ochi sau de faţă cu un auditoriu numeros, Poolo se situa mereu în mijlocul discuţiei pe care o acapara în mod tiranic. Dar una este să stai printre alţi o sută de oameni şi să asculţi vorbele lui venite de la tribună şi alta să ştii că tu eşti cel căruia i se adresează aproape în exclusivitate. Sentimentul că un om atât de celebru „îşi pierde vremea cu tine” nu este de lepădat. Cu toate că şi acest lucru îşi are dezavantajele lui, mai ales atunci când eşti obligat să asculţi ore în şir disertaţii pe care nu le înţelegi pentru că nu ai pregătirea necesară şi − de ce să n-o recunoaştem? − inteligenţa obligatorie pentru a le putea urmări. Şi să fugi, să te faci că nu te interesează sau că ai dori să mai asculţi şi altceva era imposibil.
Totuşi, soţia mea a făcut faţă cu eroism acelei seri, fiind apoi cu totul cucerită. Ce se întâmplase? Atât Poolo cât şi eu eram pe vremea aceea oameni care am depăşit de mult prima tinereţe, dar care nu afişam nicio boală sau nu eram dispuşi să ne dăm drept inşi care n-ar mai fi în deplinătatea forţelor fizice. Dacă acest lucru este un aspect indispensabil la un om de energia şi puterea de muncă a savantului, trebuie să spun că nici eu nu arătam mai mult de patruzeci şi ceva de ani, deşi mă apropiam de şaizeci. Dar nevastă-mea chiar avea vârsta pe care eu mă străduiam s-o arăt şi-şi purta şi ea foarte bine primăverile, plus că venise atent pregătită la întâlnirea la care o adusesem. Prietena lui Poolo, aşa cum am mai spus, era şi mai tânără ca soţia mea. Aşa că nu ne aflam în niciun caz la un ceai pentru pensionari.
Da, dar nici la o curte furibundă nu mă aşteptam să-i facă marele meu prieten neveste-mi. Mai ales în formaţia în care ne aflam. Dar astea erau amănunte care nu-l puteau deranja pe Poolo. Imediat ce ne-am întâlnit, a început să se ocupe foarte insistent de Lia − soţia mea − şi aceasta îi răspundea dându-şi ochii peste cap şi radiind de mândrie. Din când în când se uita în jur cu coada ochiului pentru a constata dacă mulţimea de consumatori din braserie sunt cu toţii la curent cu marele eveniment care se producea, adică dacă toţi realizează că genialul savant se ocupă atât de leşinat de ea. „Leşinat”, ăsta era cuvântul, pentru că Poolo, atunci când voia să fie cuceritor cu o femeie, îşi schimba vocea şi fizionomia şi făcea totul până a deveni cât se poate de ridicol. Ridicol pentru toţi, numai pentru cea căreia îi era adresată această mascaradă nu. Şi bineînţeles că Lia avea toate motivele să fie fericită pentru că erau destui clienţi în local care să-l cunoască pe Poolo sau măcar să-l recunoască din publicitatea care i s-a făcut.
Între timp, eu îmi mâncam în linişte şi penibilitate grătarul şi încercam să mă consolez la gândul că nici prietena lui Poolo n-avea cum să se simtă mai bine. S-o pun pe nevastă-mea la punct n-aveam cum şi singura soluţie mi se părea să suport totul eu îngăduinţa care se cerea în relaţiile cu celebrul meu prieten şi să am grijă ca seara să se termine cât mai repede. Încercai să mă întreţin cu amica lui Poolo, dar prietenul meu nu suporta să aibă un singur auditoriu, chiar dacă doar respectivului îi era adresat întregul spectacol şi ne-a obligat să participăm, ascultători, cuminţi, la scălâmbăiala lui.
Doctoriţa stătea uşor amuzată şi-i admira totul cu un zâmbet care nu ştiam dacă e mască bine studiată sau propria ei faţă, şi-mi dădea parcă de înţeles că acesta-i felul odorului ei pe care e mai bine să-l laşi în pace − dacă nu vrei să ai parte de un circ şi mai şi.
Între timp Poolo perora despre tot ce există pe planeta asta şi, bineînţeles, fiecare propoziţie era spusă cu convingerea că tocmai în clipa aceea se năştea adevărul adevărurilor. De pildă zicea: „Arta reală este destinată unei societăţi patriarhale − cu tot kitch-ul pe care-l incumbă. Azi arta a devenit spectacol”. Apoi îşi dădea capul pe spate, se rezema de speteaza scaunului şi aştepta felicitările entuziaste pentru descoperirea pe care a făcut-o. Iar Lia…
(Deşi întotdeauna exista şi mult adevăr în ceea ce spunea, gusturile sale artistice erau mai mult decât dubioase. Iată ce declama el din când în când: „În pădurile franceze apăruse vulpea nu,/Vânătorii o căutară, dară vulpea nu era./În pădurile vieneze apăruse-şi vulpe, tu,/Vânătorii te căutară, dară tu etecetera…”)
