EFECTUL P (53)

Opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

EFECTUL P (53)

Opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

— Toată povestea este un fel de peticeală, admise directorul adjunct în acea şedinţă. Nu mă aştept ca soluţia pe care am propus-o să dea rezultate de durată. Dar ea ne poate face să câştigăm puţin timp pentru a nu mai avea altă dată nevoie să cădem în asemenea improvizaţii. Mai devreme sau mai târziu, bineînţeles, că actualii operatori de siguranţă vor trebui să fie înlocuiţi. Şi admit că aceasta se va întâmpla peste puţină vreme.

Profeţia sa păru să se realizeze mult mai repede decât s-ar fi aşteptat chiar şi el: ai „pauze” tot mai profunde, iar colegul tău trebuie să se mai odihnească încă pe puţin douăsprezece ore din zi pentru a fi capabil să lucreze în celelalte douăsprezece rămase. Efectul experimentului la care sunteţi angajaţi se dovedeşte a fi mai persistent decât se credea la început: nu se întâmpla nimic dacă operatorul de siguranţă lăsa din mână manetele o secundă, viaţa infinită nu se întrerupea. Dar, s-a calculat, mai mult de un minut-două nu era voie să se întrerupă alimentarea cu anumiţii biocurenţi. Era, spuneau specialiştii, cam acelaşi lucru cu ceea ce se întâmpla atunci când creierul nu primeşte câteva secunde sânge: de la un minut în sus încep să se distrugă masiv şi ireversibil celulele nervoase. Toleranţa în timp era deci cam aceeaşi pentru creierul uman ca şi pentru creierul nemaipomenitei maşini pe care o alimentau cu curenţii lor operatorii de siguranţă. „Pauzele” bătrânului nu erau încă atât de lungi încât să pericliteze întreaga întreprindere, dar ele existau totuşi. Aflaţi într-o încăpere alăturată, cele două rezerve ale operatorilor activi, erau puse sub stare de alarmă ori de câte ori intervenea un asemenea accident în conduita ta. (E drept, câteodată era trezit colegul tău.) De câteva ori câte una dintre rezerve, exact după treizeci de secunde, dădea fuga să-ţi ia locul, dar întotdeauna, abia pătrunsă în încăpere, prezenţa ei nu mai era necesară. În felul acesta se uzau nervos rezervele în aceeaşi măsură cu voi. Chiar mai mult, afirmau unii, argumentând că în cazul în care doi oameni odihniţi îşi împart munca, în timp ce unul se află la pupitru celălalt poate să se odihnească în voie. Pe când astfel nu poţi şti niciodată când vei fi trezit sau scos dintr-o anumită activitate. Nu-i adevărat, spuneau alţii, în primul rând pentru că nu era trezită niciodată o rezervă, fiind chemată în camera: pupitrelor de comandă doar aceea dintre cle care se afla în stare de veghe − rezervele fiind obişnuite să nu doarmă niciodată simultan pentru a se învăţa cu situaţia când vor deveni active − pe de altă parte, o alarmă la trei-patru ore, dar de obicei mult mai rar, nu putea să uzeze în niciun fel pe nimeni. La o nouă analiză a situaţiei, s-a ajuns să se admită că soluţia aleasă este deocamdată mulţumitoare şi s-a stabilit ca regulă generală plantarea unui supraveghetor în sala pupitrelor de comandă, supraveghetor care să fie schimbat din două în două ore pentru a putea fi mereu atent la indicatoarele ceasurilor de control. S-a ajuns chiar ca mulţi dintre responsabili să se mire cum de nu s-a luat o asemenea măsură mai înainte, avându-se în vedere că doar întâmplarea a făcut să nu intervină ceva neprevăzut care să întrerupă experimentul.

Dar ceea ce nu s-a putut prevede a fost reacţia cu totul bizară pe care a trezit-o prezenţa supraveghetorilor în starea voastră: nu numai bătrânul, dar niciunui dintre voi n-aţi suportat prezenţa cuiva străin alături, reacţie cu totul de neînţeles dacă ne gândim că ar fi fost de aşteptat ca figuri noi să vă distragă din cumplita voastră claustrare. Dar, chiar dacă de neînţeles, din punct de vedere psihologic, reacţiile de respingere persistau şi ele se răsfrângeau tot mai mult până şi în randamentul vostru tot mai scăzut. A fost necesar să se ia o noua hotărâre, dar responsabilii n-au fost de acord între ei şi până la urmă s-a stabilit să se introducă un circuit închis de televiziune, supraveghetorii controlând starea manometrelor şi a celorlaltor aparate de măsură de afară, acţionând la nevoie prin beculeţe sau semnale de alarmă. S-a mai stabilit ca totul să rămână neexplicitat faţă de voi, astfel încât să nu vi se spună unde au fost transferaţi supraveghetorii şi nici că aceştia îşi mai îndeplinesc în vreun fel misiunea, lăsându-vă să credeţi ce veţi dori despre misiunea celor ce vă deranjau şi despre apariţia eventuală a luminilor şi semnalelor avertizatoare.

Şefii doreau să mai câştige două-trei luni, timpul limită, în care sperau să mai aibă patru operatori de rezervă la dispoziţie, moment în care vor putea fi mai optimişti.

(După mult timp, amintindu-şi de toate astea şi întorcându-le pe toate feţele, bătrânul se întrebă de ce nu s-au pornit simultan câteva sute de testări, obţinându-se rezerve de pe toate meridianele: în fond treaba asta părea cel mai simplu lucru din cvasiutopica realizare în care au fost implicaţi. Răspunsul pe oare l-a găsit în parte singur, în parte în discuţiile pe care le-a avut cu unii dintre foştii responsabili ai experimentului, era că dintre multele motive unul principal era legat şi de neînţelegerile de procedură între cei care hotărau diferitele teste. În afară de aceasta, scepticismul unora şi mai ales ostilitatea altora faţă de întregul proiect cerea o limitare considerabilă a mijloacelor de care dispuneau şefii, acuzaţiile după care distrugerea echilibrului ecologic ar fi de ordin catastrofal, ducând la un consens în privinţa limitării întregii încercări la o experienţă masivă, dar simplă experienţă totuşi, care trebuia începută, menţinută şi terminată, urmând ca toate consecinţele ei să fie apoi analizate în detaliu şi odată trase toate concluziile să se pornească − dacă va fi cazul − la o nouă etapă, mai lungă şi mai bine pregătită, bazată pe tot ce s-a învăţat din precedenta experienţă. Consensul acesta, depăşind părerile oamenilor de ştiinţă şi fiind acceptat şi prin tratate politice, obliga la o restrângere a recrutării operatorilor de siguranţă. Întâmplător ai aflat că se preconiza ca la un moment-dat să fie admişi chiar şi oameni netestaţi la pupitrele de comandă, atunci când experienţa trebuia să înceteze pentru a da loc analizelor, oameni care trebuiau să demonstreze şi ei, prin incapacitatea lor de a face faţă rigorilor meseriei de operator de siguranţă, ce şi unde trebuia insistat data următoare în acel loc. Dar bineînţeles că mai erau şi alte motive, în primul rând tehnice, care nu îngăduiau mai multe testări, după cum vei mai avea prilejul să afli.)

Deocamdată măsurile luate au dat rezultate satisfăcătoare, experienţa continua, pauzele tale erau mai superficiale, iar Celălalt se punea încetul cu încetul pe picioare.

Distribuie articolul pe:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.