EFECTUL P (56)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

Pe urmă a început să se pună tot mai mult problema transpunerii efective în viaţă a noilor idei ale lui Poolo şi, deşi nimeni nu ştia exact despre ce este vorba, toată lumea se aştepta la o nouă bombă în genul Efectului P sau a teletransportului. Astfel, la prima vedere poate părea de-a dreptul ciudat cum de s-a păstrat atâta vreme secretul în legătură cu ceea ce pregătea Poolo, mai ales că acesta vorbea în continuare mult şi cu orice prilej şi nu părea nicidecum preocupat de vreo taină. Şi, totuşi, vorbăria lui devenise lunecoasă şi, deşi o mulţime de ziarişti se învârteau în jurul lui, el răspundea mereu astfel încât, cu toate că mai târziu declaraţiile sale s-au dovedit la obiect, el la vremea aceea a rămas impenetrabil.

Ceea ce repeta el în mod deosebit şi insistent era că pregăteşte un program pentru care nu ajunge să aibă la dispoziţie un grup competent de colaboratori şi baza materială necesară, dar are nevoie şi de un rezervor de bagaj moral în cantităţi suficiente pentru a putea păstra în funcţiune ceea ce şi-a pus în cap. Afirmaţia aceasta, deşi a venit de multe ori din gura sa, a fost preluată mereu ca o simplă floare de stil, toată lumea căutând alături filonul gros, care nu se lăsa scos la lumină.

Îmi amintesc astfel cum în perioada aceea a dat un interviu pe care l-am recitit recent: tot ce era de dezvăluit dezvăluise acolo, dar nu am fost capabil nici eu şi nici altcineva să-l pricepem la vremea aceea şi tot articolul care atunci ni se păruse atât de clar, conţinea de fapt un mesaj incifrat la suprafaţă, dar care nu putea fi sesizat decât á posteriori, asemenea celebrelor prorociri din antichitate sau evul mediu. Acum mă simt de parcă m-aş afla undeva cuprins în acele rânduri ultime din interviul absolut extraordinar şi încerc cu disperare să aflu cu două ceasuri mai devreme cum se va termina marea aventură pe care o trăiesc. Încerc să înlătur din cale dintre bănuitele simple intuiţii ceea ce mi-ar putea abate atenţia, dar nu pot să nu generalizez şi elementele teribil de concrete nu-mi spun încă nimic.

Îmi mai zic că, în fond, stă în puterea mea să mai schimb cât de cât cele prezentate de Poolo, dar nici măcar nu-mi dau seama dacă vreau cu adevărat acest lucru. Şi realitatea este că multe semne nu le înţeleg încă nici acum, la fel cum nu înţeleg nici modul în care A ŞTIUT Poolo să prevadă fapte atât de concrete, încât uneori simt că dacă n-aş avea în faţă acel interviu, acum limpede ca o şaradă descifrată, aş putea crede că totul nu este decât rodul amintirilor mele denaturate despre un om în legătură cu, care se putea pretinde orice.

(Dar mai am câteodată şi impresia că Poolo a cunoscut tot, timpul:şi intenţiile mele în legătură cu el. Unele dintre afirmaţiile sale nu le pot înţelege acum decât prin presupunerea că a intuit ecoul acţiunilor mele.)

Cea din urmă intervenţie a lui Poolo în viaţa publică, dacă îmi amintesc bine, a fost o anchetă la care a participat − nerugat de nimeni − în legătură cu nişte intoxicaţii ciudate care au avut loc la cantina Institutului. Cazul n-a fost elucidat niciodată în întregime, dar intervenţia lui a avut darul de a complica investigaţiile, ajungându-se la unele concluzii la care, sunt încredinţat, numai datorită intervenţiei lui Poolo s-a putut ajunge: printre altele s-a constatat că boii din cireada din care provenise carnea au fost… nebuni! Că aveau crize de depresie, că se întâmpla să plângă… Dar rubrica la care se trec cauzele obiective ale intoxicaţiei n-a putut fi completată niciodată altfel decât cu fraze de rutină…

De acest caz îmi amintesc, dar poate că au mai fost şi altele − în privinţa lui Poolo nu puteai fi sigur de aşa ceva. În apropierea lui a existat întotdeauna un fel de „perdea de protecţie” care te făcea să uiţi sau să te îndoieşti de lucruri care nu-i conveneau, sentiment imposibil de explicat şi fără putinţă de a fi vreodată dovedit. Mai ales că lăsa în urma sa destule amintiri pe care orice alt om ar fi fost fericit să le poată şterge…

1. Când am fost ultima oară împreună în străinătate, în timpul călătoriei cu vagonul de dormit, s-a petrecut următorul lucru: îmi era în general groază de drumurile lungi cu Poolo pentru că aveam experienţa unor nopţi petrecute în cuşetele trenurilor împreună cu el, nopţi care treceau cu ore lungi de discursuri de ale sale, apoi cu interminabilele lui foieli încoace şi încolo, fâşâit de hârtii, ba odată a scandat şi iambi în timp ce eu încercam în mod zadarnic să adorm. Aşa că am pretextat că mă doare capul şi m-am culcat imediat ce trenul s-a pus în mişcare. De asta sunt sigur. L-am lăsat pe coridor şi am închis ochii cu gândul de a aţipi măcar cât va sta el afară. Şi aproape în aceeaşi clipă, clipă în care cred că am închis ochii (dar fără să adorm!), l-am auzit deschizând deja uşa şi zgâlţâindu-mă. „Am ajuns!” mi-a spus. „Unde?” „Cum unde? La Zürich!”. M-am uitat pe geam: era ziua în amiaza mare şi un peisaj care îmi era străin. A trebuit să mă îmbrac în cea mai mare grabă. Apoi toată ziua mi-a fost un somn îngrozitor.

1. 1. 2. E adevărat: îl căutam la fel ca înainte, dar nu ştiam ce ar trebui să fac după eşecul cu plicul furat de la farmacie. Pentru a nu uita cu totul motivul pentru care credeam că mă întâlnesc cu el, mă străduiam să caut cele mai absurde soluţii. O rezolvare reală nu mai eram în stare să găsesc, aproape că-mi era teamă s-o şi caut.