În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House
În lipsa ei, toate aceste mărunte întâmplări dispăreau şi atunci aveai timp să le analizezi, să le cauţi tâlcul şi să le ordonezi într-un şir logic. Doar că nu ieşea niciodată nimic din acest efort, mai ales că nu reuşeai să prinzi din urmă ceea ce ai trăit pentru câteva fracţiuni de secundă şi după ce te zbuciumai zadarnic, mai multe zile, abandonai această preocupare inutilă, conştient că nu se poate reproduce ulterior irepetabila planare a unei frunze în drumul ei spre pământ. Doar că în zilele în care şedeai din nou pe terasă faţă în faţă cu ea, nevorbind niciunul mai nimic, acele inefabile trecute întâmplări din amintire te asaltau prin toţi analizatorii, asemenea acţiunii unui parfum supraconcentrat, încât mai multe secunde erai copleşit. Şi când îţi reveneai, totul trecuse. Dar între timp alte şi alte şocuri asemănătoare te loveau, într-o cavalcadă ameţitoare.
Nu întotdeauna aveai parte de acest spectacol interior − pe care îl percepeai de parcă în jurul tău totul se întâmpla în realitate. Câteodată stăteaţi pe terasă şi vorbeaţi şi lucrurile se succedau politicos şi plăcut, dar fără a te simţi asaltat de întreaga ta viaţă fericită trecută, ascultaţi atunci muzică şi constataţi câteodată că vă plac aproximativ aceleiaşi lucrări, doar că tu erai un mare cunoscător al diferitelor înregistrări, sutele de ore petrecute în ultimele săptămâni în prezenţa discurilor făcându-te să cunoşti o mulţime de interpretări. Comparaţi în zilele acelea diferitele interpretări şi vă dădeaţi cu părerea ca nişte neprofesionişti culţi ce eraţi, dar deşi te simţeai întotdeaunia bine în prezenţa ei, rămas singur te pomeneai năpădit de regrete dureroase pentru ocazia ratată de a te fi reîntâlnit cu ceea ce nu te poţi reîntâlni.)
Câteodată fostul şofer te tachina în legătură cu doctoriţa, dar nimeni, nici măcar psihologii care aveau grijă ca femeia să revină atunci când credeau ei necesar, nici măcar ei nu bănuiau ce efecte nescontate aveau acele întâlniri.
*
Între timp am aflat despre Poolo că e grav bolnav de inimă, dar că se opune categoric să se interneze pentru câteva săptămâni sau măcar să renunţe la fumat şi cafele. Ipohondrul de marcă nu înceta să se autocontroleze tot timpul, să accepte consulturi şi prescrieri de tratamente, să-şi verifice grijuliu batistele pentru a vedea dacă n-a expectorat cumva sânge, dar nu era dispus să urmeze în mod serios nicio altă recomandare a medicului în afară de aceea de a lua de mai multe ori pe zi pumni întregi de pastile. (De injecţii îi era frică.) Conform unei vechi convingeri la care nu renunţa, moartea se va purta într-un mod cu totul nehotărât cu el, lăsându-l să trăiască atâta vreme cât organele sale vitale nu se vor toci de la sine prin epuizare în timp, paradoxal aceeaşi moarte care vroia totodată să-l ia de tânăr. Ideea asta nu l-a părăsit pe Poolo nici atunci când nu mai era de mult june şi când, deci, a doua alternativă, în mod normal, trebuia să nu-l mai preocupe. Dar el nu considera că cele două posibilităţi ale momentului morţii s-ar exclude între ele: trăise de tânăr ideea (şi teama) prematurei sale dispariţii coroborată cu scene precis colorate de deja vu în care se vedea plimbându-se pe malul râului, el bătrân fiind şi singur, proptindu-se într-un baston cu măciulie de argint − pe care-l şi avea aievea − mereu singur, respectat şi temut de contemporanii săi, cu toţii mult mai tineri ca el, dându-se contemporanii respectuoşi şi prudenţi la o parte din calea drumului său zilnic, drum previzibil şi totuşi atât de misterios. După ce mi-a povestit de câteva ori despre aceste două situaţii prin care prin amândouă va trece negreşit, i-am atras atenţia că dacă va muri în curând nu va putea în niciun caz deveni acel Absalom imemorial cu nevoia stringentă de a-mi împărţi bucuriile − mult mai mare decât aceea de a plânge pe umărul cuiva − şi faptul că nu aveam cu cine s-o fac mă dureau aproape fizic.
Poolo se însănătoşise sau cel puţin putu să iasă iarăşi; mergea la braserie, îşi pierdea vremea în discuţii cu tot felul de cunoscuţi, dar la Institut n-a mai revenit niciodată. Pretindea că este în convalescenţă, lucru pe care-l acceptase toată lumea şi în fiecare săptămână venea câte un colaborator de-al său acasă la el şi discutau câteva minute despre cele ce se făceau în „secţia sa”. (Asta în eventualitatea că era găsit acasă şi avea chef de muncă.) În rest Institutul părea să-şi desfăşoare activitatea de la sine. Şi în timp ce eu credeam că asist la o nouă toană de a sa, Poolo, grav bolnav, îşi trăia ultima perioadă activă, înlesnită de o amăgitoare ameliorare de dinaintea atacului final al răului care-l sfâşia.
Iar discuţiile de fiecare luni care aveau loc la el acasă aveau să fie de o importanţă vitală pentru ultimul şi straniul său proiect.
Pot spune că l-am urât şi că l-am venerat pe Poolo, stările acestea înlocuindu-se cu o viteză uimitoare. După Lessing nu există diavol mai rapid decât cel ce se aseamănă trecerii între bine şi rău. Iar Diavolul Poolo a fost personificarea acestei treceri.
