În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House
Cel care-i alimentase frigiderul nu se obosise să stringă şi resturile de mâncare pe care le-a lăsat el în bucătărie. Bătrânul aşteptă. Încercă să nu adoarmă − era obişnuit să poată stea într-o semiveghe în care, fără un efort deosebit, să poată păstra un gemuleţ deschis pentru un amănunt din jur. Prezentul nostru limitat, chiar dacă şi conţine ceva, nu apucă să mai dea timp şi fericirii. Aceasta, ca şi deznădejdea − stări majore −, vin prin recul. în general ne e dor de momente care au trecut. Rar de prezent. Doar în momente paroxistice. Dar el trăia în clipele acelea cu totul altceva. Aşa că gândurile îi hoinăreau înapoi, mereu înapoi, încât, uitându-se la pereţii din jurul său, aproape că-i privea în viitor: îi trecu prin minte perioada în care fusese angajat tânăr ziarist şi locuise într-o mansardă mizerabilă pe Calea Giurgiului, loc din care visase un apartament confortabil, aproape atât de confortabil ca cel pe care apucase mai târziu să-l aibe aievea, şi o cameră mare de lucru în care fotolii moi de piele să fie înconjurate de rafturi înalte de cărţi, o bibliotecă uriaşă cu tomuri cu scoarţe arătoase, aranjate de jur împrejur până sub tavan. Avea acum toate astea, dar în timp ce aştepta să vadă cine îi reîmprospătează frigiderul cu alimente, toată lumea din jur nu-l privea decât cu ochii avizi din perioada tinereţii sale, de parcă toate astea nici n-ar fi existat încă. Apoi îşi aminti de vizitele pe care i le făcuse Poolo în această încăpere de care el era odinioară foarte mândru şi pe care Poolo o găsea cam snoabă, pretinzând Poolo că un asemenea decor trebuie să fie sau „total”, aşa cum fusese biblioteca din palatul său, sau să facă parte dintr-o mansardă nenorocită; orice altă alternativă nu este decât kitsch, pretindea el, fără să se sinchisească câtuşi de puţin că în felul acesta l-ar putea jigni pe cel căruia îi aparţineau toate cele pe care le comenta atât de aspru. Cu toate astea, Poolo părea să se fi simţit bine în acest decor blamat. Venea cu plăcere şi pleca târziu, de multe ori în zori, după ce gazda aproape că-l dădea afară, moartă de somn. Aici s-au certat nopţi în şir în legătură cu faptul că Poolo era încredinţat că omul este muritor prin însăşi condiţia sa şi nu din motive ecologice. Aici, într-o discuţie, pretinsese Poolo pentru prima oară că în clipa în care omul ar deveni nemuritor, ar trebui să-şi modifice nu numai mediul înconjurător, dar şi pe el însuşi, muritorul deosebindu-se de nemuritor asemenea solidului de gazos, astfel încât chiar într-o secundă dată un om muritor ar reprezenta cu totul altceva faţă de un om nemuritor, neexistând între ei niciun fel de trăsătură de unire, ultimul distrugându-l pe primul într-o asemenea măsură, încât după foarte puţină vreme nemuritorul nu l-ar mai putea pricepe pe nemuritor în niciuna dintre acţiunile acestuia, nemaiputându-i pricepe nu numai sensurile, dar nici măcare sensul acestor sensuri, la fel cum un om nu poate pricepe limbajul pietrelor − diferenţele fiind însă probabil şi mai mari. Pentru că nu se poate înţelege niciodată o altă lume doar traducându-i realitatea în codul gândirii tale, transformând realitatea aceea în mentalitatea ta, modificând-o în sensul acesta. Stâlcind-o, ca atare.
Bătrânul şedea de cine ştie câtă vreme aşa, i se făcu din nou foame, scoase nişte carne din congelator, o puse pe plită, aşteptă să se prăjească. De cât timp n-a mai ieşit din casă? Imposibil de făcut un calcul. În primul rând că nu ştia în ce dată se află. În al doilea rând nuştia când a venit acasă adus de acel şofer de taxi, om cumsecade, care n-a vrut să accepte taxa pentru cursă. Să afle data era simplu: avea pe birou un ceas cu cuarţ care indica şi data. Dar de când era acasă? Oricum, de foarte multă vreme! De foarte multă vreme fără a fi căutat măcar de cineva! De parcă ar fi un deşeu aruncat pe maidanul de vechituri. După ce mâncă începu să se mişte prin apartament. În antreu îşi găsi pantofii uzi. Rămase ca prostit: asta înseamnă că n-a venit decât de câteva ore. Se uită la ceas: era şapte fără cinci. Probabil dimineaţa. Era posibil ca toată veşnicia să nu fi durat decât atât?
În aceeaşi clipă sună telefonul.
Se repezi la aparat, dar convorbirea nu-i redă liniştea de care îi fusese atât de dor. Şi nici numeroasele apeluri următoare nu-l mulţumiră. Ieşi din nou în oraş.
*
Cu toată firea sa imposibilă, Poolo reuşise să-şi păstreze relaţiile cele mai suspuse şi să fie apreciat de foarte multă lume, chiar şi de cei care nu aveau cum să cunoască semnificaţia ştiinţifică a operei sale. Când am început să-l frecventez din nou, l-am văzut înconjurat de o mulţime de persoane provenite din cele mai diferite straturi ale societăţii şi compania cu care se întâmpla să stea la masă la braserie era cu atât mai puţin previzibilă: se nimerea să prânzească împreună cu doi actori şi un pictor, sau cu un ministru şi o farmacistă, sau cu nişte muncitori de la o fabrică în care se aplica cine ştie ce idee de-a lui, cu elevi de liceu sau cu profesori universitari, membri ai Academiei şi, într-o zi venind la întâlnirea pe care ne-am dat-o acolo, l-am găsit înconjurat de un grup de militari în termen veniţi în permisie de pe undeva din Transilvania. Şi Poolo se simţea perfect lângă toţi, perora la nesfârşit despre orice, neomiţând nici puţinele domenii pe care nu le cunoştea la nivelul unui specialist. Oferea păreri exhaustive sau cu pretenţii exhaustive, dând sfaturi imperative şi amuzându-se de glume dubioase. (Trebuie amintit că simţul umorului n-a fost niciodată calitatea cea mai de preţ a lui Poolo.) Şi se întâmpla ca, peste o vreme, discutând în lipsa lui cu nişte oameni cărora Poolo le-a dat lecţii într-un domeniu care reprezenta specialitatea lor, dar care îi era lui destul de străin, se întâmpla ca aceşti oameni să-mi mărturisească totuşi că în vorbele lui Poolo, oricât de diletante păreau la prima vedere, se găseau idei care nu au fost sesizate până atunci tocmai pentru că se aflau ascunse de rutina meseriei. Şi nu-mi pot da seama nici astăzi dacă efectul spuselor sale, în cazul în oare se avânta în direcţii care-i erau mai puţin familiare, era dat de fascinaţia pe care o iradia mereu personalitatea sa sau dacă vorbele i-au fost într-adevăr sclipitoare în idei chiar şi în aceste domenii.
