În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House
Plecând cu el, ştiam că într-un fel sau altul, va fi ultima noastră călătorie comună. Eram hotărât ca de data aceasta, într-un decor izolat, cum bănuiam că va fi cel în care mă va conduce, voi izbuti să sfârşesc ceea ce de atâta timp tot amânam. Îl uram mai mult ca oricând, dar eram conştient că fără el nu voi mai avea niciun rost.
Dar mi-au trebuit doar câteva zile pentru a înţelege brusc, dar deosebit de limpede, că dacă Poolo vorbeşte despre ideea vieţii infinite fără a încerca să facă nimic pentru a profita el însuşi de acest lucru, înseamnă fie că totul nu este decât o nouă şi imensă farsă, fie că într-adevăr este capabil să creadă că viaţa nesfârşită ar fi o capcană, că noi, ceilalţi, n-avem decât să gustăm din acest fals elixir, iată, el ni-l va pune la dispoziţie, dar pe tovărăşia sa să nu ne bazăm în călătoria în infinit. Această revelaţie m-a făcut să fiu mai dezorientat ca oricând. Şi, chiar dacă eram conştient că de multă vreme în relaţiile cu Poolo nu mai eram în stare să dirijez eu lucrurile, acum ştiam mai puţin ca oricând ce aveam de făcut.
Eu nu l-am crezut niciodată pe Poolo în ideile sale despre moarte pentru că-mi era imposibil să mă aşez în pielea cuiva care ar considera că moartea este o etapă firească în momentul în care aceasta l-ar viza direct. Este un lucru împotriva oricărui instinct de conservare, îmi spuneam. Iar dezorientarea mea creştea mereu…
Ieşi din nou în oraş, dar după câteva minute îşi dădu seama că nu mai are niciun chef să hoinărească toată ziua fără niciun rost.
Într-o braserie purtă veşnica discuţie despre echilibrul ecologic periclitat (sau nu) şi cei câţiva cunoscuţi care aşteptau de la el verdictul specialistului − sursa cea mai sigură! − fură dezamăgiţi.
— În fond, spuse unul, ce se întâmplă? Biocurenţii nu sunt transmişi decât de la un om la alţi oameni. Animalele pot muri şi pot fi sacrificate. N-avem decât să ne hrănim ca înainte.
— Numai să mai avem cu ce!
— Iar oamenii, care în alte condiţii ar trebui să moară, ajung, cei mai mulţi, într-o stare asemănătoare cu congelarea artificială. Nu mor şi nu trăiesc. Mulţi însă se vindecă.
— Şi ştii şi câte naşteri s-au semnalat de când a început această experienţă? Şi ştii, poate, şi la câte naşteri se va reduce omenirea, dacă experienţa va mai continua?
— De ce? Dumneata ai numărat personal toate naşterile?
Dar bătrânul, „profesionistul”, refuză să ia în serios rolul de arbitru suprem care i s-a încredinţat, îi lăsă în mijlocul discuţiei şi se feri să mai participe vreodată la un asemenea subiect. Mai ales că i se părea că argumentele aduse erau cu totul lăturalnice. Esenţa vieţii veşnice, aceasta era problema…
Şi, brusc, îşi dădu seama că doreşte din tot sufletul. să se întoarcă la Institut. Se gândi să dea un telefon clar, răsfoindu-şi carnetul, constată că nu şi-a notat niciun număr „acolo”. Aşa că se duse direct şi neanunţat. Nu reuşi sa ajungă decât în faţa unor funcţionari intermediari care se purtară cu toţii foarte politicos, dar care aveau şi ei dispoziţiile lor şi nu-l puteau lăsa în sala tablourilor de comandă. Dar el nu doreşte decât să ajungă pe terasă şi să se întâlnească încă o dată cu… în fine… Nu, le pare foarte rău, dar pentru asta ar fi nevoie de o autorizaţie specială de la directorul adjunct. Şi pentru el? Şi pentru el. Ce să-i faci? Aşa-s instrucţiunile. Păi, atunci să meargă şi să vorbească şi cu directorul adjunct, deşi asta sună cam ca o amânare şi ar trebui să se ia în considerare că el… Dar, bineînţeles, toată lumea îi cunoaşte meritele deosebite, eroice! Povestea aceea când a stat aproape o lună fără să doarmă… Nu o lună! O săptămână! Doar atât? Nu-i o greşeală? Oricum, meritele nu pot fi şterse niciodată, ele sunt adânc întipărite… fac corp comun cu experienţa însăşi… dacă luăm doar prietenia cu Poolo şi ar fi îndeajuns pentru ca să…* Doar că, din păcate, directorul adjunct lipseşte astăzi şi nu va reveni decât în cel mai bun caz mâine.
— Asta-i o minciună! strigă bătrânul scos din fire, o minciună gogonată! Directorul adjunct n-a lipsit niciodată mai mult de câteva ore din Institut! Venea zilnic să ne caute! Vreţi să mă alungaţi ca pe ultimul vânător de autografe! Eu nu doresc decât să stau pe locul pe care mi l-am câştigat!
(Îşi aminti de scaunele artiştilor, scaune care au înscrise în timpul filmărilor numele posesorului lor de drept.)
— Ce l-o fi apucat, se întrebară după aceea funcţionarii. Se spune despre ăştia că sunt testaţi cât se poate de amănunţit şi că au un sistem nervos din fier.
Nu l-au lăsat să ajungă la terasa pe care o visa de când a părăsit-o şi, cum nici el n-a vrut să renunţe, a colindat ore în şir coridoarele acelui edificiu cu multe etaje şi cu zeci de uşi, care dădeau spre alte uşi. Îl cunoşteau mulţi iar alţii, spre marea lui mirare, nu ştiau cine e, dar nimeni nu-l putu ajuta şi nici măcar nu reuşi să ajungă în apropierea încăperii pupitrelor de comandă, încăpere în care a lucrat atâta vreme: când a venit acolo fusese condus de o întreagă escortă şi nu-şi luase oboseala să fie atent la drumul pe care-l parcurgea, iar la plecare, fusese şi mai puţin interesat. Acum rătăcea fără niciun rost prin clădirea Institutului, intra din când în când în câte un birou sau în câte un laborator şi întreba pe câte cineva − care nu ştia ce să-i răspundă − până ce nimeri într-o încăpere, o anticameră, în care aştepta mai multă lume şi, neluându-l nimeni în seamă, se aşeză şi el pe un scaun. Ar fi vrut să audă o informaţie utilă fără să trebuiască să se mai intereseze, mai ales că începuse să creadă într-o conjuraţie împotriva sa, spera ca din vorbele celorlalţi oameni care aşteptau acolo să poată deduce câte ceva despre directorul adjunct sau despre modul în care ar fi putut fi găsit acesta… Dar toţi cei aflaţi acolo tăceau, câte unul mai răsfoia câteva hârtii din mapa pe care o ţinea pe genunchi, apoi când le venea rândul dispăreau unul câte unul în spatele unei uşi capitonate.
