În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House
O maşină a miliţiei cobora încet strada. O opri şi spuse cine e. Ceru să fie dus la Institut. Îl poftiră să urce.
Discutară de toate în maşină şi cei doi bărbaţi în uniformă se purtară foarte politicos. Îl numiră „erou” şi „personalitate” şi încercară să mai şi glumească. Bătrânul nu reuşi să observe nicio urmă de îngrijorare în comportamentul lor. Îi sondă, întrebându-i dacă nu le e teamă că o să aibă în următoarele zile mult mai mult de lucru ca de obicei, referindu-se la faptul că vor avea din nou loc accidente mortale, crime şi morţi găsiţi de către vecini şi de către rude. Tinerii glumiră mai departe. Incidente continuă să aibă loc, doar că oamenii nu mor…
La institut îl însoţiră până la intrare şi insistară să fie lăsat să intre. Totuşi, pentru aceasta, portarul ceru tot felul de lămuriri la telefon de la superiorii săi. Bătrânul se enervă din nou şi prezenţa miliţienilor care fuseseră atât de politicoşi cu el şi care nu-l mai slăbiră din stima pe care nu încetau să i-o arate, îl făcea să fie chiar mai arţăgos ca de obicei.
Până la urmă portarul îi anunţă că va veni un funcţionar să-l conducă în Institut şi cei doi miliţieni îşi luară rămas bun. Apoi fu poftit într-un birou unde câteva persoane încercau să se întreţină cu el fără succes. Trebuiră să-i aducă aminte că a venit cu aproape o oră mai devreme.
Bătrânul avu o criză de nervi şi, după mai multe telefoane, i se îngădui să urce la etajul în care se afla camera cu pupitrele de comandă şi terasa pe care o visa.
Nu recunoşti nimic din atmosfera pe care ai lăsat-o acolo. Cel care stă la manetele de comandă îţi zâmbeşte ca unei cunoştinţe vechi: aţi petrecut doar atâta vreme împreună la testări, aţi făcut şi instructajul împreună − voi sunteţi veteranii, ce dracu’?! Dar ţie omul ţi se pare total străin, îi răspunzi anevoie la zâmbet şi ieşi pe terasă. Unica femeie reuşită la testări stă la o măsuţă şi scrie ceva; te salută şi ea cu multă efuziune, dar tu nu eşti capabil să vezi în fosta ta tovarăşă altceva decât o femeie destul de urâtă şi trebuie să te chinui îngrozitor pentru a găsi două cuvinte să-i spui. Ţi-a fost frică să nu te ţină de poveşti, să nu trebuiască să derulaţi amândoi lunile perecute în antecamerele în care v-aţi foit atâta vreme, dar fie că ţi-a ghicit gândul sau nu, femeia îţi mai zâmbeşte o dată, apoi îşi vede mai departe de treabă.
Îţi cauţi şezlongul, dar nu-l mai găseşti acolo unde l-ai lăsat şi nu-l găseşti deloc. Dai, în schimb, de o măsuţă şi de un fotoliu de paie. Te aşezi şi-ţi sprijini picioarele de măsuţă.
închizi ochii. Aici, pe terasă, aerul condiţionat şi cine ştie ce alte trucuri îţi dau impresia că te afli undeva într-un loc umbros într-o zi caldă de vară. Ploaia şi frigul de afară au dispărut într-un trecut îndepărtat. Apoi îţi dai seama că muzica aceea care ţi-a acompaniat atâta vreme zilele şi nopţile în camera pupitrelor de comandă şi pe terasă a dispărut şi ea. Sub picioare striveşti nişte reviste de modă şi lângă fotoliul în care te-ai aşezat se află o lampă cu picior. Pe o mică etajeră se găsesc un pachet de ţigări şi un roman pe care nu l-ai fi citit niciodată. Nu poţi să înţelegi ce fel de afinităţi comune au găsit autorii testelor între voi, cei patru primi candidaţi admişi.
*
Plecarea de la vilă avu loc într-un mod neaşteptat şi fără a fi anunţată de nimic: într-o seară şedeam pe terasă pe locul meu obişnuit, cinasem şi-l aşteptam să vină să stăm de vorbă ca în fiecare zi. O carafă de vin alb şi una de vin roşu aşteptau pregătite pe măsuţă alături de trei pahare şi de o lampă pe care am stins-o pentru a nu fi deranjaţi de ţânţari, dar şi pentru că luna avea în acel început de noapte un farmec aparte. Ritualul celor două carafe şi al tăvii cu trei pahare venea deja din prima seară în care ne-am retras în acel loc şi când ceruserăm aceste lucruri. Poolo insistase să ne fie aduse trei pahare pentru că, pretexta el, nu se poate şti când mai apare cineva şi atunci e penibil să stai şi să bei în vreme ce celălalt se uită la tine şi cine ştie cât mai trebuie apoi să te întrerupi din vorbă pentru a mai face rost de un pahar. Dar nu am fost niciodată deranjaţi. Şi cine să ne deranjeze? I-am spus asta câteva nopţi mai târziu, dar el se încăpăţâna cu acel pahar în plus şi se comporta de parcă ar fi aşteptat cu cea mai mare seriozitate un musafir care în tot timpul cât au durat acele nopţi de discuţii nu s-a arătat niciodată lângă paharul care-i fusese pregătit. Ceremonialul cu cele două carafe îşi avea explicaţia în categorica interdicţie medicală care-i fusese impusă lui Poolo în privinţa alcoolului. Savantul nu a fost niciodată un beţiv, dar probabil că simţul de contrazicere l-a făcut să nu dorească să renunţe cu totul la băutură. Se mai întâmpla şi un alt lucru: el bea, dar vorbind mereu, nu-ţi dădeai seama cât consuma. Doar atunci când am început să-l urmăresc şi din acest punct de vedere, încercând să-l fac să-şi asculte cât de cât medicul, doar atunci mi-am dat seama că Poolo obişnuia să soarbă încetul cu încetul cantităţi apreciabile într-o noapte fără ca cineva să poată citi pe faţa sa şi cea mai mică influenţă a băuturii. Totuşi, pentru a nu întrece măsura, a acceptat să consume numai din vinul acela alb şi parfumat, un vin uşor cum n-am mai băut decât la vila aceea, în timp ce eu, pentru anemia de care sufeream, consumam carafa cealaltă, cea cu vinul roşu închis − negru. Numai că, de obicei, eu abia terminam vreo două pahare şi mă şi pomeneam că, fără să-mi fi dat seama când, îşi epuizase porţia lui. Atunci, la fel de firesc, se servea şi cu jumătate din carafa mea.
