În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House
Apoi, brusc, sări la acea veche afirmaţie a lui după care într-o formulă matematică abstractă ar trebui să se introducă şi elementul uman. Mă pregăteam să picotesc, ştiind că din nou nu voi înţelege nimic din această aserţiune pe care mi-a mai expus-o în fel şi chip de atâtea ori. De data asta însă mă anunţă că a găsit o aplicare imediată a introducerii acestui element uman într-o anumită formulă şi mă preveni că acum totul nu depinde decât de capacitatea respectivului element uman de a face faţă cerinţelor formulei respective. Adică nu orice om putea fi băgat între „a” şi „b”.
După care, la fel de brusc, reveni la povestea că se moare atunci când nu mai eşti capabil să-ţi înfrânezi tendinţa devenită la un moment dat firească de a accepta moartea.
— Dorinţa de autodistrugere pe care mi-ai amintit-o în zilele astea, îmi spuse. Forma ei cea mai concretă. Şi cea mai perfidă.
— N-am spus eu ceea ce am spus, i-am replicat şi m-am pomenit că sunt pe cale de a ţine şi eu un discurs. Tendinţa de autodistrugere este mult mai subtilă şi este prezentă tot timpul. Ea reprezintă o forţă dialectică, dacă vrei: toată lumea doreşte să trăiască foarte mult, dar nimeni nu ştie ce să facă în tihnă cu timpul care i-a fost hărăzit şi inventează tot felul de subterfugii pentru a-l scurta subiectiv cât mai mult. Ce sunt altceva toate distracţiile, toate competiţiile, refugiile… toate jocurile? Refugii faţă de ce? Faţă de viaţă? Nu se spune cu regret: „Ah cât de lungă a fost ziua de azi” atunci, când vrem să arătăm că am trăit câteva ore grele? De parcă această conştiinţă a scurgerii subiective lente a timpului ar fi cel mai rău lucru care ni s-ar putea întâmpla… Suntem avizi de eul nostru, dar el ne este atât de insuficient…
— Da, mi-a răspuns el, dar eu am o soluţie pentru prelungirea vieţii, a timpului, nu a celui subiectiv ci a celui obiectiv.
— O prelungire infinită?
— Ce este infinitul? Un opt căzut. Ştii ce reprezintă cifra opt? Cifra Ierusalimului ceresc şi, după Ioan, cifra îngerului. Până şi grafic, infinitul nu este decât o desăvârşire căzută. Din fericire omul este „programat” pentru a muri. Dar eu pot oferi soluţia unei vieţi mult mai lungi.
— Adică?
— Adică o scurtă perioadă de nemurire.
— Nu există o nemurire scurtă şi una lungă.
— Depinde. Un scurt timp mulţi oameni n-ar mai muri.
— Cât timp?
— Depinde de omul introdus în formulă.
1. Multă vreme am crezut că ne-am petrecut copilăria atât el cât şi eu în medii care s-au străduit să insufle în noi anumite convingeri. Dar s-a dovedit că lui nu a putut să-i insufle nimeni nimic, fapt cu atât mai curios cu cât îl prindeam foarte des repetând lucruri auzite în prezenţa mea, sau chiar de la mine, lucruri pe care ulterior le dădea ca pornind de la el. Dar acestea erau de obicei simple vorbe inteligente şi în niciun caz reţete de viaţă.
2. Din nou Labirintul: coridoarele sale aveau proprietatea diabolică de a fi transparente. De aceea nici măcar nu-ţi puteai propune un traseu oarecare, dar, mai mult, nici măcar nu puteai aprecia forma şi lungimea itinerarului parcurs. Aproape că nici nu ţi-ai fi dat seama când ai pătruns în Labirint şi că mai eşti în interiorul său dacă o vagă şi neplăcută senzaţie de limitare nu ţi-ar fi sugerat că parcurgi totuşi anumite coridoare. Deşi transparenţi, pereţii te loveau la orice impact.
5
Stăteai în fotoliul de nuiele cu ochii închişi şi ascultai liniştea care luase locul programului non-stop de muzică preclasică, o linişte firavă, străpunsă din când în când de voci aproape străine. A trebuit să treacă destul de mult timp pentru a-ţi da seama că femeia aflată câţiva metri mai încolo ţi se adresează şi a trebuit să se scurgă încă o vreme până să înţelegi ce-ţi spune, dar refuzai să deschizi ochii, iar ce se va întâmpla în curând, atunci când aparatele vor fi scoase pentru cine ştie câtă vreme din funcţiune, ce se va întâmpla în curând nu te interesa câtuşi de puţin. O linişte deplină ţi se întipări pe faţă şi femeia renunţă să-ţi mai vorbească, fiind încredinţată că dormi, în timp ce în interiorul tău nu era decât un mare gol, nici urmă de pacea pe care o exteriorizai, un abis în care te tot afundai în spirale abrupte, rănite de scurte răbufniri ale conştiinţei tale care încerca să se prindă de colţii pereţilor verticali între care aluneca. Un rest de luciditate îţi spunea că aceste răbufnituri sunt ultimele tale legături cu viaţa şi încercai să trăieşti aceste scurte momente de revoltă cât mai adânc. De aceea şi gândurile ţi se derulau în secvenţe începute şi sfârşite brusc, de parcă cineva ar fi căutat pe o banda de magnetofon un anumit fragment şi ori de câte ori verifica segmentul la care a ajuns, lăsa să se reverse crâmpeie întâmplătoare ale unui trecut şi ale unui viitor care nu apucau să iasă la lumină. Lipsit de controlul timpului, îţi imaginai într-una din aceste secvenţe că de fapt nu faci decât să derulezi firul propriei tale vieţi în decursul unei fracţiuni de secundă, aşa cum se spune că fac muribunzii, supoziţie care cine ştie de unde o fi venit şi cine o fi putut-o controla. Printr-o altă fereastră a conştiinţei îţi trecu prin cap că n-ar fi exclus ca în tot timpul cât a ţinut experimentul, oamenii să-şi fi urmat cursul firesc al vieţii, încetând doar de a muri, deşi intrau şi atunci în moarte clinică, urmând ca „moartea cealaltă”, cea fără de speranţă, să se instaleze pe nesimţite, după ce acele aparatelor de control din camera vecină se vor fi odihnit la zero. Şi, ţi-ai spus continuând precedenta secvenţă, n-ar fi exclus ca tu să mori acum lin, intrând pentru totdeauna în vis şi terminându-te pe nesimţite peste câteva minute, la sfârşitul experimentului.
Ţi-ai deschis ochii şi ţi-a trebuit efectiv un efort pentru a o putea face şi, luptându-te cu tine, te-ai sculat în picioare şi te-ai deplasat până la capătul terasei. Femeia îşi ridică şi ea privirea de pe paginile revistei cu care era ocupată şi-ţi zâmbi, aşteptând ca să spui ceva, dar tu… tu ai revenit la fotoliul tău de nuiele şi, punându-ţi din nou picioarele pe măsuţă, ai închis ochii la loc. Scurta plimbare şi-a atins scopul, ţi-a dovedit că mai exişti, că mai poţi decide asupra acţiunilor tale şi că te mai mişti în limitele unui timp convenţional. În clipa în care ai închis ochii, mâna aceea străină a început să caute din nou un anumit punct de pe banda de magnetofon, scoţând la iveală noi fragmente întâmplătoare şi perfect concrete ale unui trecut în mare parte uitat.
— Ce e cu dumneavoastră? te-a întrebat femeia de pe terasă, fosta ta colegă de la testări, dar vorbele ei n-aveau niciun sens pentru tine, şi tu cădeai din nou plutind spre adâncuri, prinzându-te din când în când cu degetele de câte un ciot de tulpină sau colţ de stâncă, ră-nindu-ţi mâinile şi afundându-te mai adânc, zmulgând din pereţii prăpastiei reperele de care ai încercat să te agăţi, ducându-le cu tine în drumul tău vertical, înconjurat şi urmat de ele, asemenea unei stele căzătoare de propria-i coadă.
Vechi „reflexe condiţionate” se derulau în sens invers, ajungând pe lungi catene la rădăcini nebănuite, în timp ce din adâncuri reapăreau nu amintiri ci stări întregi din care nu lipseau culorile, sunetele şi mirosurile, acele sunete ale unei locomotive oare fluierase departe tocmai în respectivele momente şi acele mirosuri de fum ale zilelor de toamnă, acea uşoară indigestie şi pulsaţie slabă a rănii care se închidea la degetul tăiat cu cinci zile în urmă.
