În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House
— Dar, se ştie, omul este o fiinţă obişnuită să trăiască mai mult în trecut şi în viitor, a continuat Poolo, fără a fi auzit întreruperea. Restructurarea asta în prezentul amplasat într-un deşert, în care jaloanele ar fi atât de neînsemnate, raportate la însăşi necuprinsul spaţiului-timp, într-un loc în care ar dispărea deci pecetea ireversibilului, ar duce inevitabil la nişte fiinţe cărora felul de a fi şi gândirea omului pe care-l cunoaştem noi li s-ar părea nişte manifestări ieşite din limitele plauzibilului. Dacă n-ar şti că va muri, omul ar deveni cu totul altceva. Nu ştiu ce.
Ai auzit din nou agitaţie în jurul tău, apoi ţi-ai amintit de o serată într-o familie unde ai fost invitat împreună cu Poolo. După cină s-a cântat la pian şi vioară şi fiica gazdei s-a produs cu câteva lieduri. Programul concertului fusese minuţios pregătit şi faptul că la un moment-dat s-au încurcat nişte partituri a produs o decepţie adâncă printre protagonişti. Toţi trei interpreţii cântau destul de prost, dar o făceau cu multă convingere şi pretindeau o linişte deplină în timpul audiţiei. Lucru care era respectat împreună cu un tipic complicat al exteriorizării receptării. Totul s-a petrecut înduioşător de provincial, cel puţin după cum ai trăit tu lucrurile, dar Poolo şi-a intrat în rol, lăudând în ampli ditirambi seara de cultură la care aţi asistat. „Oamenii aceştia trăiesc − încă! − arta, ţi-a spus după ce aţi rămas singuri, reperele le-au rămas apropiate. Marii virtuoşi au ajuns astăzi o industrie, ei se manifestă în prezenţa a mii de spectatori şi milioane de telespectatori, ei au depăşit lumea vieţii noastre. Niciodată arta pe care o transmit nu se poate
compara cu ceea ce am simţit noi astăzi, şezând într-unul dintre cele patru fotolii, sau pe un scaun dintre cele şase, ascultând melodia atât de des întreruptă de disonanţe, dar ştiind că ea face parte din ritualul controlabil de noi în micul nostru univers pe care-l mai putem cât de cât aranja. Sau, în orice caz, în care mai avem şi noi un rol: cu dispariţia noastră se va modifica şi micul nostru concert; cu dispariţia noastră vedeta nu va cânta mai bine sau mai prost, iar ceilalţi trei mii nouă sute nouăzeci şi nouă de spectatori rămaşi nu vor simţi nici ei nicio modificare.” Nicio modificare…
*
Mi-am propus ca pe la şase s-o sun pe prietena lui Poolo. Dar ezitam cu receptorul în mână, gândindu-mă că doctoriţa s-o fi culcat şi ea foarte târziu şi că n-aş face decât s-o trezesc. Am amânat pentru şapte. Între timp m-am ras şi m-am întors în cameră. Probabil că apa m-a calmat pentru că am aţipit. M-am trezit pe la şapte şi douăzeci. Am alergat la telefon de frică să nu fi plecat prietena lui Poolo de acasă. Nu plecase. Venise într-adevăr foarte târziu de la spital: Poolo dormea sub efectul medicamentelor şi se trezea din când în când pentru câteva clipe; nu, speranţe nu mai existau de niciun fel. Da, era liniştit. Am întrebat-o cum să fac să-l mai văd şi eu. Mi-a spus s-o sun la amiază la spitalul în care lucra ea şi că vom merge împreună la el. Până atunci, în drum spre slujbă, ea se va mai abate, bineînţeles, pe la Poolo. Mă miram că mai e capabilă să lucreze în asemenea momente. Am întrebat-o dacă speră să-l mai găsim viu la amiază. Crede că da. Am depus receptorul şi abia atunci mi-am dat seama că miile de gânduri sau de frânturi de gânduri care m-au asaltat toată noaptea nu erau nici pe departe în jurul realităţii sau mai precis că n-aveau nicio importanţă. în clipele acelea realitatea mi se părea concretă, arzând ca o rană. O rană nu suportă filosofeală. O rană doare pur şi simplu.
Am ieşit în oraş să mănânc ceva şi să fac mici cumpărături, ca după o absenţă de acasă. Deja în lacto-barul în care am intrat mi s-a făcut din nou somn. Apoi, cu cât trecea timpul, starea de somnolenţă creştea. Pe la zece, după ce am ajuns din nou acasă şi am intrat în căldura locuinţei, a început să fie nevoie să fac eforturi pentru a ţine ochii deschişi. Am ieşit din nou în ploaie şi am luat-o nedecis înspre centru. Foarte multă lume, mulţi oameni pe care nici nu-i recunoşteam sau pe care poate că nici nu i-am cunoscut până atunci, se interesau de starea lui Poolo. La început am fost puţin uimit, apoi toate aceste insistenţe au început să mă enerveze. Dealtfel, ploua mai tare şi plimbatul începuse să fie neplăcut. Am trecut prin faţa unui cinematograf şi am intrat. Aşezat în întunericul sălii, mi-a fost frică să nu adorm din nou. Mi-am impus să mă gândesc intens la ceva, dar în curând mi-am dat seama că în clipele acelea aşa ceva îmi era cu totul imposibil. Dar am observat cu mirare că la fel de bine pot să fiu atent şi la film. Până atunci mă uitasem absent spre ecran, fără ca imaginile de pe el să-mi poată capta atenţia. Am văzut un film straniu şi, la ieşire, în stradă, mai eram sub influenţa lui. Un mare număr de mixaje îmi relevau un individ care stătea suspendat peste un mozaic uriaş: cu ajutorul unor mici piese colorate construia mereu alte figuri ciudate. Încetul cu încetul, aceste figuri primeau o logică în succesiunea lor şi algoritmul odată înfăţişat, noi, spectatorii, puteam să anticipăm ce va urma. Doar că execuţia acestor figuri era deosebit de ingenioasă şi aveam mereu noi surprize. Pe de altă parte şi algoritmul însuşi se modifica şi, drept urmare, uneori aşteptările noastre erau înşelate. Filmul mi-a plăcut foarte mult şi puţin timp mai târziu, interesându-mă despre el, nimeni nu a fost în stare să-mi spună măcar şi numele său: nimeni n-a auzit despre acest film. Nici chiar directorul cinematografului respectiv nu-şr aducea aminte despre o peliculă atât de ciudată şi, răsfoindu-şi planificarea, îmi arătă că în săptămâna în care a murit Poolo, la cinematograful pe care-l conducea rulase Anna Karenina.
